Nu vorbim des despre beneficiile trecerii timpului. Ne pare doar rău că s-a dus. Și, totuși, când întâlnești oamenii potriviți, simți nevoia să sapi în ridurile lăsate de ani și să descoperi frumusețea trecutului. Deși greu de găsit, astfel de oameni îți înseninează ziua și te fac să pierzi noțiunea de acum și aici. Totul se amestecă în povești frumoase despre iubire, arhitectură, destin, locuri, prietenie. Doamna Aurica Ichim, coordonatoarea Muzeului Unirii din Iași este un astfel de om. Îndrăgostită de perioada domniei lui Alexandru Ioan Cuza și a Principesei Elena Doamna, ea nu își putea găsi un loc mai „ca acasă” decât muzeul care le păstrează vie personalitatea. Dacă o cauți la biroul său din interiorul muzeului, îi simți încă de la ușă bucuria că se află acolo, iar dacă te pierzi în tăceri de câteva minute ascultând-o vorbind, simți pulsând inima muzeului. Știe totul despre orice are legătură cu acesta. Știe dacă de pe una dintre uși vopseaua se cam duce, dacă unul dintre covoare are nevoie de o aspirare, dacă doamna care întâmpină vizitatorii are o zi proastă, dacă ziua X din săptămâna Y ar fi potrivită pentru un simpozion sau pentru un concert. Iubește oamenii, iubește istoria și își iubește meseria, cea de specialist în conservarea, valorificarea patrimoniului și în cercetarea monumentelor istorice. Își aranjează părul amintindu-ți de Elena Doamna, își alege cu grijă ținuta și cuvintele și își ia la revedere de la tine cu un zâmbet care te îmbie să mai treci.
Sunteți în prezent director al Muzeului Unirii din Iași și un om implicat în proiecte culturale importante pentru oraș, dar cum vă prezentați în câteva cuvinte pentru cei care nu vă cunosc?
Așa cum îmi place mie să spun, sunt un slujbaș al Muzeului Unirii; sunt un om credincios perioadei domniei lui Alexandru Ioan Cuza și a Principesei Elena Doamna. Lucrez în acest muzeu cu drag, răspund de patrimoniul acestui muzeu, dar coordonez și condițiile privind starea de sănătate a patrimoniului pentru Muzeul „Mihail Kogălniceanu”, pentru Muzeul de la Ruginoasa și pentru Muzeul de Istorie al Moldovei din cadrul Complexului Național Moldova Iași. Îmi este drag acest muzeu, cum dragă îmi este viața. Mi-am contopit viața și activitatea mea cu cea a acestui muzeu. Mai multe ore îmi petrec aici decât acasă și poate că viața mi-a confirmat că patrimoniul muzeului și monumentele, în general, îți dau o satisfacție aparte, o mulțumire, o împlinire. Iar când tu, prin ceea ce faci, reușești, la rândul tău, să le slujești cu credință, ele supraviețuiesc. Și așa cum spunea și Sacerdoteanu, „rămân cele mai frumoase podoabe care înfrumusețează Pământul”. Ori eu asta aș vrea să fac, cât mai pot, să salvez aceste podoabe și să pun umărul ca ele să-și capete frumusețea lor, iar trecătorii să se poată bucura de ele.
Pentru mine singurătatea este un mare chin. Eu trebuie să vorbesc, să am în jur oameni. Trebuie să am parteneri de discuție, să am parteneri de competiție.
Când ați înțeles ce vi se potrivește în viață și cum v-ați proiectat viitorul?
Cred că din copilărie. Iar faptul că, prin profesia mea, m-am aflat întotdeauna printre cadre didactice, că m-am uitat cu sfințenie către ele, a creat în mine o stare: nu pot să fiu singură. Pentru mine, singurătatea este un chin mare. Eu trebuie să vorbesc, să am oameni în jur. Trebuie să am parteneri de discuție și de competiție. Nu-mi place să zic „eu sunt cea mai bună, uite ce teribilă sunt”. Mereu mă uit în jurul meu și încerc să mă perfecționez pentru ca această competiție să fie într-adevăr una cinstită, dar cinstită cu mine în primul rând. Apoi, când am venit în Iași, un copil de 14 ani, am avut norocul să intru sub aripa unor profesori care m-au împins într-o oarecare măsură, figurativ vorbind, spre oameni celebri ai vremurilor respective. Spre un academician – Constantin Ciopraga – spre un Alexandru Husar, spre poeții care erau atunci, oameni care mi-au insuflat, copilul de atunci, această dragoste de frumos, de istorie, de artă. Crezul meu este că, pe acest pământ, cel mai frumos e omul. Că omul are calități frumoase, important e să știi să i le descoperi. Să nu te lași la prima vedere, să nu te lași la prima discuție; să încerci, chiar dacă inițial îți lasă poate o altă impresie, să ai capacitatea să-l pătrunzi acolo, în interiorul lui, și să-i descoperi frumosul. Unii îmi spun: „Te-ai căsătorit cu Iașul, te-ai căsătorit cu Muzeul, te-ai căsătorit cu monumentele”. Într-adevăr, m-am legat sufletește; nu știu cum aș putea trăi fără ele. M-am legat sufletește și întotdeauna când trebuie să conduc un grup, fie că e de copii, fie că e de oameni maturi, de oameni poate fără studii academice, știu să mă pliez și să le vorbesc cu același drag tuturor, în așa fel încât, atunci când el iese pe poartă, să simtă că a fost într-un muzeu, că a fost în reședința domnitorului Cuza, cine a fost domnitorul Al. I. Cuza, ce reforme s-au realizat atunci și cum s-a schimbat soarta României odată cu domnia lui. Dialogul acesta cu publicul este minunat.
Sunteți istoric și restaurator?
Sunt istoric și specialist în conservarea, valorificarea patrimoniului și specialist în cercetarea monumentelor istorice. Am căutat să mă perfecționez. La venirea mea în muzeu, doamna care lucra aici – doamna Maria Voicu, căreia îi sunt recunoscătoare pentru felul cum m-a format – ținea cheile sub braț, le proteja și m-am uitat așa – și-am spus: „ei, Doamne, chiar așa!”. Dar când mi-a predat mie patrimoniul de aici, spunându-mi că m-a ales pe mine după destui ani de cercetare și de colaborare cu diferite persoane, gândindu-se că trebuie să lase în urma ei un om, m-am gândit la ce înseamnă cuvântul „om”. Nu știu la ce s-a referit domnia sa, dar pentru mine a însemnat foarte mult. De la domnia sa am învățat extraordinar de mult. În primul rând, ea mi-a spus: „Nu știu cât de bine le-am ținut aceste obiecte, dar sunt toate și se află în perfectă stare”. Era o misiune pe care eu am preluat-o de la ea și am obligația să o duc mai departe. Puteam să trec pe alte funcții, să fac altceva, dar mi-e drag patrimoniul. Știți ce sentiment aveți atunci când atingeți o piesă originală care a aparținut unei mari personalități? E un mare privilegiu! Dar este și o mare obligație.
Ce modele v-ați ales pentru a ajunge unde v-ați propus?
Primul meu model a fost învățătoarea mea: doamna Nistorică. Și n-am să uit niciodată că îi eram tare dragă și mă chema mereu la ea sub pretextul de a-i aduce o găleată cu apă. Când deschidea ușa, casa aceea mirosea a bomboane și a măr ionatan. Iar ea era o persoană caldă, cu aplecare spre noi, spre a ne învăța și, totodată, mândră de noi, cei care eram elevi buni. A venit apoi în sat o doamnă profesoară de română, care mi-a dat poate primul roman și mi-a spus că cel mai important este să citești, să citești mult. Mă controla și vedea dacă am citit într-adevăr. Purta cu mine dialoguri pe subiectul romanelor respective, evident, pentru vârsta mea, din clasa a V-a și până în clasa a VII-a, pentru că după aceea s-a schimbat și a venit o altă doamnă profesor, pe care am privit-o tot cu admirație. Vă spun toate astea pentru că primii noștri profesori ne pot marca drumul în viață. Aceste evenimente din copilărie s-au materializat apoi când am venit la Iași. Aici am cunoscut membrii cenaclurilor din oraș, marile personalități ale Iașului și am participat la lansări de carte și la expoziții. Toate astea m-au șlefuit, mi-au șlefuit sufletul și nu pot decât să le mulțumesc. Îi mulțumesc doamnei Irimia Ioana, care a fost prima mea profesoară, și apoi doamnei Husar. Am avut și alți profesori aici, în Iași, care mi-au insuflat această dragoste față de frumos, de artă, de literatură. Apoi a urmat partea de istorie, când am cunoscut-o pe doamna Voicu. Mai târziu, domnișoara Virginia Isac m-a învățat ce înseamnă taina arhivei și ce înseamnă cercetarea. Întotdeauna îmi spunea „orice frază o scrii să ai ca suport documentul, niciodată să nu-ți permiți să spui ceva care este din fantezia cuiva luată, la bază și în tot ceea ce faci să pui cercetarea și documentul pe primul plan”. Am și urmat acest sfat. La un moment dat îmi era și teamă să pun ceva pe hârtie spunându-mi „cred că n-am văzut suficient, cred că n-am cercetat suficient, cred că n-am văzut toate dosarele”. Dar după aceea, evident că îți intră în rutină. Mai târziu vine colaborarea cu cei din Complexul Muzeal, cu persoane care și-au dedicat, la rândul lor, viața monumentelor istorice.
Când am început noi simpozionul cu restaurarea monumentelor, când Muzeul a intrat în restaurare și nu știam ce înseamnă a restaura un monument, am pus mâna și am învățat, am citit, am studiat. Și acum la rândul meu îmi place să spun tuturor „ce bine este că atunci când un monument este propus să intre în restaurare să se epuizeze toate – toate sursele de cercetare, să te duci peste tot și abia când spui domnule, cred că nu mai e nimic, am văzut tot ce se poate vedea”, ei abia de atunci să înceapă o restaurare și atunci monumentul își va căpăta înfățișarea cât mai aproape de realitate, de forma în care el a fost construit. Eu nu aș vrea să greșesc cu nimic, cred că am numit prea puține persoane, dar eu am învățat de la toată lumea. Mi-a dat Dumnezeu această capacitate de a învăța, de a învăța mereu, de a privi oamenii și de a le vedea calitățile acelea frumoase și de a învăța ceva de la ei.
Ce credeți că face cultura ușor de acceptat, de dorit în viața noastră?
Depinde cui ne adresăm. Însă acum, după oarecare experiență în străinătate, cred că trebuie să ieșim mai mult în public și să atragem publicul prin manifestări accesibile. Având în vedere momentele prin care trecem, cred că este timpul să aducem oamenii lângă noi, să-i facem pe ei, cetățenii urbei, să îndrăgească monumentul respectiv, muzeul respectiv. Când apare și când îl rogi să vină la o manifestare, el știe că vine la un lucru serios, că nu-și pierde timpul, că învață ceva, că preia ceva de acolo. Mă refer la foarte multe expoziții: să le spui povestea lor și să-i faci pe oameni să înțeleagă tema fiecărei expoziții. Și la foarte multe colocvii, să nu mai fie doar câțiva oameni care vor prezenta câteva comunicări, ci să încerci și un dialog cu sala. Au fost câteva colocvii extraordinare realizate cu domnul profesor universitar Mihai Cojocaru, de genul acesta. Ei, astea sunt manifestările de care oamenii au nevoie. Și, de asemenea, manifestări prin care chiar publicul să se simtă important, să se simtă atras și să știe că și el, la rândul lui, a contribuit la desfășurarea corectă a acelei manifestări; că, prin faptul că a fost prezent, iată, ridică și Iașul. Ceilalți trebuie să vadă că Iașul este un oraș în care toți ies și participă la manifestările culturale.
Sunt conștientă că și de aici încolo am foarte mult de citit și foarte mult de studiat.
Cum ați ajuns să fiți coordonator, director al Muzeului Unirii Iași?
Nu director, ci coordonator al Muzeului. Cred că munca mea m-a recomandat. La venirea mea în acest muzeu, erau niște ferestre care abia se țineau, o ușă care numai nu cădea, un frig înfiorător, nu era căldură în această clădire de vreo 3 ani de zile, mucegaiul era la el acasă peste tot, condiții grele de tot. Asta nu m-a împiedicat să spăl pe jos împreună cu doamna care m-a primit aici, să spăl pereții, să facem, împreună cu biologul din cadrul Palatului Culturii, cu doamna Mariana Mustață, soluții speciale de înlăturare de pe documente, de pe cărți a acestor spori de mucegai. La vremea aceea nu erau cum sunt acum atâtea mașini ca să rașchetezi, să cureți, să ștergi, să speli, nici pe departe. Împreună cu personalul de atunci am frecat pe jos cu sticlă, în genunchi, după care am spălat cu Petroxin și am lustruit cu ceară muiată în Petroxin. S-a schimbat într-un fel tot aerul, toată atmosfera și a început o altă epocă a Muzeului Unirii. Am avut și norocul că s-a angajat un domn harnic. El venea pe post de paznic, dar lucrase foarte mult în străinătate și, când a văzut cum arătau ușile, a spus: „Doamna Ichim, dumneavoastră aduceți-mi vopsea albă și bronz tipografic, că eu nu o să vă vină a crede ce am să reușesc să fac”. Stăpânea arta de a combina bronzul tipografic cu gălbenuș de ou și de a reda imitația de foiță. După cele 8 ore, după ce se închidea muzeul, acest domn a pus umărul și el ca să schimbăm fața muzeului. Am găsit aici niște doamne minunate, fără prea multă carte, dar care iubeau foarte mult muzeul și patrimoniul. Era o competiție între ele care săli să strălucească mai tare. Le vedeam cum treceau una prin spațiul de supraveghere al celeilalte și dacă una făcea ceva mai mult, imediat se ducea și cealaltă și își verifica sectorul. Apoi, nivelul activităților științifice care au început să se desfășoare aici, faptul că au început să vină academicieni. Un prieten al nostru, am putea spune, a fost domnul academician Gheorghe Platon. Avem și o colaborare foarte strânsă cu distinșii cercetători de la Institutul „A. D. Xenopol”. Toate astea, spun eu, au cântărit destul de mult în activitatea mea. Nu mai spun de perfecționarea continuă. Nu am spus „am ajuns la acest nivel și de aici încolo știu tot”. Nu, sunt conștientă că și de aici încolo am foarte mult de citit și foarte mult de studiat.
Ați venit aici pe post de muzeograf?
Nu. Conservator, am venit de la început. Și am făcut studii de perfecționare la București. După aceea, am făcut Facultatea de Istorie la București. Sunt foarte fericită să spun că am avut licența la academicianul Dan Berindei, pe care l-am stimat și-l stimez foarte mult. Apoi doctorat, iar tema – am zis că să rămân în același domeniu – a fost Ocrotirea și valorificarea patrimoniului în perioada domniei lui Cuza. O temă neabordată până la această dată, nebătătorită, dar asta m-a determinat să pătrund mai mult, să cercetez mai mult și să scotocesc mai mult.
Acum vorbiți-ne puțin și despre istoria acestui Muzeu.
Nu sunt un om egoist. Aș vrea să mă considere toată lumea un om drept. Nu este o competiție între Palatul Marilor Uniri și Palatul Culturii. Adică Muzeul Unirii, considerat frumos Palatul Marilor Uniri, și Palatul Culturii de astăzi, clădirea fostului Palat de Administrație și Justiție. Dar dacă Palatul Culturii arată frumos pentru că are o frumoasă arhitectură, aici, în acest Muzeu, în acest Palat s-au scris cele mai frumoase pagini de istorie. Construcția începe în 1806 – 1811. Cel mai important a fost Mihalache Cantacuzino Pașcanu; el a favorizat prima întrunire a unioniștilor în clădirea Muzeului. Apoi, aici avea reședința domnitorul Al. I. Cuza. Aici și-au purtat pașii personalitățile acelor vremuri care au contribuit atât de mult la înfăptuirea reformelor și la realizarea dorințelor divanurilor domnești din Moldova și Țara Românească. Apoi a fost un cartier regal și o reședință a Regelui Ferdinand. Regele Ferdinand putea să-și aleagă orice palat din Iași, dar l-a preferat pe acesta, spunând că „dacă lui Al. I. Cuza i-a purtat noroc pentru realizarea Unirii Mici, precis îi va purta și lui noroc pentru realizarea Unirii Mari”, adică pentru revenirea în granițele firești ale statului român. După aceea, Nicolae Iorga a înființat primul muzeu în 1938. Foarte puțină lume știe că Nicolae Iorga a iubit extraordinar de mult acest Palat, spunând, de altfel, că „este un templu unde toți românii ar trebui să vină și să se închine ca la o Mecca”. La început, doar la parter a înființat Liga culturală pentru unitatea tuturor românilor, cu o tipografie și o librărie. Dar, vizitând și văzând cum s-a instalat Liga, a observat spațiile de sus și, într-o conferință ținută la Teatrul Național, a spus că „nu se poate ca, în plin centru al Iașului, într-o clădire care are în zidurile sale atâta istorie, să nu fie un muzeu național”. Și atunci el a înființat muzeul care va purta numele de Muzeul Cuza Vodă sub direcția Comisiunii Monumentelor Istorice, unde era președinte. Cel de-Al Doilea Război Mondial face să se întrerupă activitatea acestui muzeu, dar au fost persoane de suflet, și mă refer la Rudolf Suțu cel care a fost primul director al Muzeului Cuza Vodă, apoi la Gheorghe Ungureanu, care a fost director al Arhivelor Statului Iași, cei care au știut să protejeze și să pună la adăpost patrimoniul adunat de Rudolf Suțu și patrimoniul care a fost adus de la București pentru primul Muzeu. Clădirea a fost puternic bombardată și a stat așa până în 1954, când a intrat într-un proces amplu de restaurare, în care nu va mai fi redată aripa care a fost adăugată de Ecaterina Ghica, arhitectul Ștefan Balș considerând că e bine să se păstreze doar prima formă, cea originală a clădirii. Se va restaura din 1954 până în 1957. După care, domnul Florea, care va fi director al acestui muzeu, și domnul Condurache, cel care ne-a reprezentat la UNESCO, încep o campanie de a aduna obiecte cu referire directă la domnia lui Cuza, la Al. I. Cuza și la perioada respectivă și se va redeschide ca Muzeu pe 23 ianuarie 1959, deci la 100 de ani de la unirea principatelor. Sub organizarea respectivă va funcționa până în 1997, când va intra într-un alt proces de restaurare. Eu am stat aici în șantier, nu am plecat o zi. Toți pereții care au fost rezidiți unul câte unul poartă în ei chiar și o părticică din sufletul celor care au lucrat aici. Împreună cu ei, cu arhitectul, cu inginerul de structură, cu trustul de construcție, am reușit să redăm acest monument frumos pentru Iași și pentru țară. Fiindcă de oriunde vin, românii sunt foarte mândri că în țara lor există un asemenea muzeu.
Vorbiți-ne puțin despre proiectele în care este implicat Muzeul Unirii în prezent și pe viitor.
Sunt câteva proiecte care, în primul rând, îmi sunt foarte dragi. Sunt evenimentele de la 24 ianuarie, în fiecare an, la care încercăm să aducem tot mai mult câte ceva nou. Astfel, am reușit să facem o copie a uniformei domnitorului Al. I. Cuza, am adus obiecte originale Cuza, am făcut să fluture pe catarg primul steag și să-l avem și în interior; am organizat colocvii, conferințe cu acest prilej. De câțiva ani se desfășoară și un colocviu dedicat Principesei Elena Doamna, un colocviu absolut necesar pentru că a fost o mare doamnă a românilor și trebuie să o așezăm în locul pe care bine îl merită. Apoi avem acest simpozion de 15 ani, simpozionul Monumentul – tradiție și viitor, care adună specialiști din toate domeniile de activitate (ingineri, arhitecți, istorici de artă, arheologi, conservatori, restauratori). Consider că, după 15 ani, avem această bucurie: că, într-adevăr, s-a înțeles menirea fiecăruia, că toți sunt importanți și că, fără conlucrare, un monument nu poate fi restaurat. Noi găzduim activitățile noastre proprii, dar și ale tuturor celor care doresc să-și desfășoare o activitate aici, indiferent de domeniul de activitate. Un muzeu care nu are larg deschise porțile pentru tot genul de manifestări, bineînțeles, manifestări științifice, este un muzeu mort. Nu mai este vremea în care să stai și să te mulțumești că a mai trecut o zi, că dacă a venit un vizitator e foarte bine, iar dacă nu e la fel de bine. Am reușit să fim cunoscuți, chiar și în străinătate, tocmai pentru faptul că am avut întotdeauna poarta deschisă; cum spun eu, ne-am pus în slujba celor care au dorit să organizeze o manifestare frumoasă.
Care sunt valorile culturii ieșene care v-au atras și care ar trebui exploatate pentru a crește numărul de turiști?
Iașul nostru este un adevărat album de istorie. Dacă pe fiecare stradă găsești o casă, un copac sau urme ale trecerii unor personalități, acestea trebuie valorificate. Noi, practic, trebuie să refacem acest album. Cum? Punând din nou în valoare toate monumentele, toate casele și instituțiile care dau valoare Iașului. Nu putem să ne uităm la infinit în urmă, să tot invocăm paginile din trecut. Uneori plângem pentru lucruri mai puțin importante și nu ne uităm la cele cu adevărat valoroase. Un Trei Ierarhi, o Mitropolie, un Teatru Național, un Palat Roznovanu, case memoriale și un Palat al Unirilor trebuie să fie incluse în circuite turistice și să fie marcate. Noi trebuie să avem în Iași hărți turistice afișate. V-o spun ca om care trebuie de foarte multe ori să răspundă la întrebările „Cum ajung la Muzeul de Științe Naturale?, cum ajung la Casa Mihail Kogălniceanu?, cum ajung la Casa Topârceanu?, unde e Muzeul Literaturii?, unde este Casa Sadoveanu?, unde este Casa Otilia Cazimir?”. Deci sunt obligatorii aceste hărți turistice, hărți care ar trebui să se găsească la punctele de difuzare a presei. Ar trebui, de asemenea, să fie și în Gara Iași niște afișaje mari cu toate aceste monumente. Ar trebui să avem la aeroport un panou mare care să ne prezinte Iașul și monumentele sale. Un turist care a ajuns aici ca să vadă și să știe ce anume să-și aleagă în puținul timp pe care-l are. Și foarte multe expoziții cu tezaurul nostru local. Avem atâtea piese de tezaur descoperite în Iași; avem atâtea tablouri din prima pinacotecă – nu suntem deloc mândri că la Iași a fost prima pinacotecă – și avem casele memoriale care vorbesc despre personalități și care trebuie și ele puse în valoare. Sunt foarte multe care ar trebui valorificate – nu am să vorbesc eu acum de celelalte instituții de cultură – de teatru, de operă, care și ele, la rândul lor, trebuie să contribuie. Prin natura vieții mele de familie cunosc bine viața Vienei și a Operei de acolo. Ce bine ar fi ca și la Iași să avem proiecții de operă și de film. Câți nu și-ar dori să audă o voce pe care nu ai unde să o auzi? Am avut monștrii sacri ai scenei românești. Ce bine ar fi să-i scoatem de la televizor și să-i aducem în stradă, ca să participe la aceste evenimente.
Avem, așadar, nevoie de mai multe activități culturale de stradă?
Exact. Când am improvizat pentru prima dată aici pe Lăpușneanu, un ecran, cu mijloacele pe care le aveam, l-am dat pe Pavarotti. Știți că treceau tinerii, se opreau și spuneau: „Vezi că se poate și la noi?”. Astea îți dau ție curaj și parcă mai multă forță să ai tărie și să razbați. Și îți vin 10, 50 la început. După aia vin 100; îi scoți pe stradă.
Și Noaptea Albă a Muzeelor este o idee foarte bună.
Este o idee a Consiliului Europei și este una de salutat, pentru că este implementată peste tot în Europa. În noaptea aceea muzeele sunt deschise, dar eu am constatat că noaptea nu trebuie să fie doar o dată pe an. Ea se poate repeta. Bine, este perioada grea pe care o parcurgem; ne confruntăm cu probleme și cu lipsa de personal, însă ar fi bine ca în vacanțele elevilor muzeele să fie deschise până seara. Cei mai mulți au program de dimineață de la 8 până la 17, când noi închidem muzeul. Dar, pentru anumite perioade, cred că acesta ar trebui prelungit, astfel încât să-i atragă pe oameni.
Am văzut că acum chiar erau câțiva turiști când am intrat…
Da, în perioada concediilor, dar și în celelalte perioade, muzeul nostru este vizitat. Și poate tocmai pentru că noi am fost deschiși, chiar dacă nu am avut suficienți bani pentru a investi în publicitate. Lucrul acesta mă doare, fiindcă aș vrea foarte mult să avem și noi pliante la toate punctele turistice, la toate hotelurile, la toate pensiunile, și să avem chiar pe stradă puncte de difuzare.
Să fim conștienți că norul trece, să fim conștienți că o furtună va trece și ea, că lasă urme, ce-i drept, dar că noi aici am fost, aici suntem și aici trebuie să rămânem. Să rămânem pentru generațiile trecute, pentru generațiile actuale și, mai ales, avem o obligație extraordinară față de generațiile care vin.
În ce relație sunteți cu presa locală? Cât de interesați sunt cei din media locală de activitățile muzeului?
Eu consider că am o relație bună cu mass-media locală și chiar cu cea centrală. Cred că am știut să le răspund la toate întrebările și am știut să ne facem, poate, uneori, servicii reciproce. Muzeul Unirii a găzduit de nenumărate ori activități ale Radioului, ale Televiziunii și ale altor trusturi de presă. De asemenea, atunci când am rugat și când a fost o manifestare deosebită, au venit. Mass-media ieșeană a înțeles că atunci când Muzeul Unirii organizează o activitate, aceasta este o activitate frumoasă, care se bucură de public și care are o anumită ținută. Asta nu înseamnă că sunt prezenți chiar întotdeauna; mai sunt și șchiopătări în relația noastră, mai sunt și momente în care parcă înghiți acolo un „of!”, poate chiar ștergi o lacrimă de ciudă că nu au venit. Eu am spus întotdeauna: relația dintre muzeu și mass-media trebuie să fie foarte strânsă. Munca noastră, dacă nu este mediatizată, este ceva mort. Eu m-am dus în marea majoritate a orașelor din țară. Peste tot găsești oameni care au studiat la Iași; peste tot găsești oameni cărora le-a rămas o nostalgie în suflet pentru Iași. Noi am vrea să încercăm ca rădăcinile astea să intre mai adânc, să-și găsească locul undeva în adâncuri și în profunzimea conștiinței fiecăruia dintre noi. Fiindcă sunt nori, e vânt, e furtună câteodată, privim la ce se întâmplă în jurul nostru în această lume, dar nu trebuie să ne dezrădăcineze nimic, absolut nimic. Să fim conștienți că norul trece, să fim conștienți că o furtună va trece și ea, că lasă urme, ce-i drept, dar că noi aici am fost, aici suntem și aici trebuie să rămânem. Să rămânem pentru generațiile trecute, pentru generațiile actuale și, mai ales, avem o obligație extraordinară față de generațiile care vin. Pentru că dacă unui copil nu i se spune, nu-l poți condamna. Ca să prețuiască, trebuie să știe și să fie conștient.
Un muzeu viu este un muzeu care are în permanență activitate și care în permanență este în dialog cu personalitățile, cu publicul.
Ce calități vedeți în oamenii cu care colaborați? Cum îi alegeți?
Aici e un pic mai dificil. Nu știu dacă am întotdeauna posibilitatea de a-i alege. Nu îmi plac lucrurile făcute bătând pasul pe loc de 3 ori. Îmi aleg colaboratorii care pot ține pasul cu mine și eu pasul cu ei. De la nivelul de pregătire până la mișcare. Atunci când am spus că până mâine sau poimâine trebuie să terminăm ceva, acei colaboratori ai mei, prieteni și colegi, au pus umărul și până mâine e gata. Pentru că și ei, la rândul lor, sunt legați sufletește de meseria aceasta a noastră și o fac cu drag, cu sfințenie. Din start mi-am ales colaboratorii, astfel încât din ce mi-am propus, am realizat 95 – 96%. Nu accept să realizez sub 90% din 100%; ar însemna că nu am făcut nimic. Mai sunt și eșecuri, ce-i drept, dar acele eșecuri poate că sunt datorate și mie, pentru că nu am ales bine timpul, momentul, oamenii. Îmi însușesc o reușită la fel ca un eșec. Sunt foarte critică cu mine. Când am terminat o manifestare, nu îmi plac laudele. Nu le accept. Îmi plac mai degrabă oamenii care vin și-mi arată punctele slabe. Și spun: Iar dacă nu vin din partea altora criticile legate de punctele slabe, eu știu să le analizez foarte-foarte bine și să fiu conștientă de ele, astfel încât a doua oară să nu se repete. De fiecare dată va fi și un punct slab undeva în desfășurarea unei manifestări, un punct care, poate, uneori, nu te lasă să savurezi pe deplin victoria. Să știți că pentru mine o manifestare finalizată la ora 16 este o manifestare finalizată și analizată foarte critic jumătate de oră. De a doua zi, însă, urmează alta. Nu am timp să mă lamentez. Și asta este ritmul impus muzeului. Muzeul 24 din 24, 7 din 7, 30 din 30 trebuie să aibă activități și vizitatori. Trebuie să avem dialog, trebuie să trăim. Muzeul trebuie să fie curat, trebuie să strălucească, trebuie să aibă ușa deschisă și trebuie să ne plecăm întotdeauna fruntea în fața publicului vizitator, care, pentru noi, este suprem în activitatea noastră. Unii vin pentru câteva ore sau pentru câteva minute, ca să schimbe o vorbă, să schimbe un salut. E un muzeu viu. E un palat care trăiește. Așa mi l-am dorit, așa mi l-am visat încă din momentul în care era la faza de cărămidă. Așa l-am văzut. Așa mi-a intrat mie în cap că un muzeu viu este un muzeu cu activități diverse, în permanență în dialog cu personalitățile și cu publicul. Altfel, pentru ce s-a muncit? Pentru ce s-a investit? Și avem dorințe pentru mai departe. Ne dorim cu orice preț sabia lui Cuza la Iași. De ce să stea undeva într-un depozit, la subsol, când poate sta foarte bine aici? Sunt foarte multe obiecte pe care le avem în custodie. Pe drept ar trebui, printr-un schimb de obiecte, printr-o înțelegere, să revină și să fie aici ale Muzeului Unirii.
Îmi doresc lângă mine oameni sinceri, devotați și curați.
Ce vă bucură și ce vă întristează din prezentul în care trăiți și în care profesați?
Mă bucură că mi-am realizat visul, acela de a fi muzeul deschis, de a arăta așa cum este astăzi. Mă bucură că, prin activitatea mea, am reușit să intru în contact cu oameni deosebiți, că viața a fost atât de darnică cu mine, că Dumnezeu mi-a dat acest mare noroc de a lucra într-o instituție unde am avut privilegiul să cunosc foarte multe personalități și foarte mulți oameni. Uneori stau seara și mă gândesc la cât de fericit om sunt. Ce bucurii pot eu trăi. Aici mă simt împlinită. Nu pun însă în discuție familia, care, la fel, mi-a adus foarte multe bucurii și satisfacții. Într-un oarecare fel m-am realizat. În familie totul este foarte bine, iar în viață am reușit să îmi îndeplinesc dorințele. Mai am câte ceva… Consider că povestea restaurării acestui monument trebuie scrisă și lăsată să se știe. Povestea unor obiecte de patrimoniu trebuie să fie cunoscută și de alte generații care vor veni. Mai am multe de spus. Dacă m-ați întrebat ce mă întristează… la orice neîmplinire consider că undeva poate este și o vină a mea, poate nu n-am știut eu să pun bine problema sau nu am știut să mă fac bine înțeleasă. Mi-aș dori mult să-mi găsesc în permanență parteneri în desfășurarea activităților, care să aibă același sentiment de obligație și de satisfacție că rămâne ceva în urma lor. Îmi doresc lângă mine oameni sinceri, devotați și curați.
Cu orice casă, cu orice clădire care se dărâmă parcă moare în mine ceva. Moare în mine, sunt și eu un om trecător, dar moare din istoria acestui oraș, moare din identitatea noastră națională.
Dacă ar fi posibil ce ați schimba în orașul în care trăiți?
Eu am o vorbă și râd mereu „ce aș face dacă aș fi prim-ministrul Iașului?”. Și lumea îmi spune „de ce prim-ministru?”. Pentru că aș putea da legi și decrete care s-ar materializa. Mi-aș dori ca Iașul să fie albumul acela de istorie. Mi-aș dori ca pe orice stradă din Iași să pot vedea o placă pusă pe o casă, un copac protejat, ca centrul Iașului să nu mai fie atât de hulit de unii, aș vrea ca cel care vine să simtă că a intrat într-un oraș medieval. Nu într-un oraș modern, cu blocuri frumoase și construcții din sticlă. Sub nicio formă. Cu orice casă, cu orice clădire care se dărâmă, parcă moare în mine ceva. Moare din istoria acestui oraș, moare din identitatea noastră națională. Mi-aș dori un oraș care să-și păstreze cu orice preț urmele orașului medieval. Să avem un muzeu „Iașul de sub Iași”, i-am spus eu așa, în concepția mea. Aș vrea ca, în hrubele acelea de la Cub, să poți pătrunde și să vezi, în nișe frumos luminate, tezaure descoperite în clădirile noastre…
