Indiferent de domeniul de activitate, când citești un interviu cu un personaj care s-a remarcat prin ceva-ul acela inimitabil, ai vrea ca singura concluzie pe care o tragi, când ajungi la final, să fie: „Da, este mișto tipa/tipul, domnul/doamna!”. Hai, nu e chiar așa de greu să recunoști! Ca să fie mișto, un interlocutor ar trebui să știe să îmbine, ca un bun bucătar, firescul și sinceritatea cu umorul și credibilitatea și să le condimenteze cu esență de personalitate puternică. Beatris Serediuc, o tânără scriitoare pe care Editura Adenium din Iași a publicat-o, în 2013, în Colecția Debut, s-a dovedit a fi un astfel de interlocutor. Cu ea nu te plictisești: muști din ironie, zâmbești, ridici din sprânceană, te implici și, ce e cel mai important, mergi până la final cu lectura, curios să mai afli câte ceva despre ceea ce o definește. Născută pe 18 august 1981, în Timișoara, din părinți bucovineni, Beatris Serediuc a absolvit Facultatea de Științe Politice și ale Comunicării din cadrul Universității de Vest Timișoara, pentru a urma apoi Masterul de Creative Writing de la Facultatea de Litere a Universității de Vest. Scriitorul, pe care l-a avut partener de joacă de mică, nu i-a dat niciodată pace din momentul în care au ajuns să se cunoască. Astfel, după ce a îmbogățit carnetul cu rețete de bucătărie al mamei cu texte care puneau în mișcare imaginația, eventual pofta de a râde și nu stomacul, pofta de a mânca, tânăra de 33 de ani a câștigat multe premii literare, începând cu vârsta de 12 ani, când s-a pus pe scris poezie. A debutat cu poezii în revista/ziarul Cronica, la 14 ani (1995), a făcut parte din Cenaclul literar Pavel Dan și a susținut lecturi publice în țară și în Republica Moldova. A lucrat mai bine de 7 ani într-o agenție de traduceri, iar la începutul anului 2014 a părăsit România pentru a încerca o reconversie profesională, fără legătură cu scrisul. Cea mai recentă apariție a sa, romanul Varză, apărut la Editura Adenium din Iași, îți face cunoștință cu o poetă dispusă să se înhăiteze cu interlopii, cu pragmatismul și cu lirismul vieții care, de cele mai multe ori, conviețuiesc în secret. Beatris Serediuc merită citită pentru că, așa cum recunoaște singură, pune mult suflet în textele sale. Iar sufletul nu e niciodată un cadou care să nu fie acceptat. Cu fiecare vânișoară și zvâcnire care îl face unic.

Cine este Beatris Serediuc, dacă ar fi să îi facem un scenariu pentru un film de prezentare?

Nu prea știu, o tipă oarecare din Timișoara, căreia i-ar plăcea să vadă filmul ăsta.

Care sunt primele amintiri ale lui Beatris Serediuc despre Beatris Serediuc?

Imaginea oamenilor mari – mama și tata, o rochiță mov cu buline și părul încâlcit pe care nu-mi plăcea deloc să-l pieptăn.

Când ai citit prima carte, care a fost aceea (dacă îți mai amintești) și cum te-a marcat?

Ciuș-Măgăruș, din câte-mi amintesc. Era povestea unui măgar care ajunge să fie captiv într-un circ. M-a marcat neputința de a acționa cumva. Era un măgăruș bun la suflet și era prizonier într-un circ, iar eu nu puteam face nimic în legătură cu asta. Oamenii răi îl puneau să facă giumbușlucuri chinuitoare și tot ce vroia el era să fie liber. Cred că măgărușul va rămâne o temă recurentă în scrierile mele.

De când te știi, până ai ajuns un adult responsabil, care sunt oamenii care te-au influențat în drumul pe care ai ales să mergi, ți-au fost modele?

Nu pot spune că am avut un model. Poate din acest motiv am simțit deseori, în trecut, o lipsă de direcție, în special pe plan profesional. Am făcut întotdeauna ce m-a tăiat capul la momentul respectiv, fără influențe notabile din afară.

Care îți este meseria de bază, ce faci pentru a trăi, frumos pentru tine, dar și conform standardelor sociale?

Corporatist amărât în timpul săptămânii și scriitor cherchelit în weekend. Se împacă de minune!

Când ți-ai dat seama că îți place să scrii, când ai scris pentru prima dată ceva?

Nu știu dacă e neapărat o plăcere, cât o nevoie, fiecare are modul propriu de exprimare și/sau refulare. Primele texte așa-zise creative au fost rețete inventate de mine și scrise pe caietul de rețete al mamei. Ceva de genul: se ia un litru de șampon, 2 kg de mămăligă, 3 nuci, se amestecă bine și se dă totul la cuptor. Se adaugă mult piper și un ciorap murdar. Am simțit nevoia să umplu restul caietului cu de-astea. În clasa a III-a am scris o povestire lungă despre prima mea pisică. Stăteam pe balcon și scriam cu creionul. O mai am și acum într-unul dintre sertare.

Când ți-a trecut pentru prima dată prin cap să scrii o carte publicabilă?

A existat o tentativă de a-mi publica poeziile pe când aveam 14 ani, la îndemnul celor din juriul concursului «Alexandru Málin Tacu», care mi-au acordat marele premiu. Trebuia să adun toate poeziile și să vizitez câteva edituri din Timișoara, însă, proiectul nu s-a materializat, nu-mi amintesc exact de ce. Mai târziu, ideea a prins contur în timpul masterului pe care l-am urmat, Scriitură și Creativitate, după ce am adunat un număr destul de mare de povestiri scurte.

Cine te-a încurajat să te perfecționezi în arta scrisului și să încerci să publici?

Medeea Tudoran de la Palatul Copiilor, Eugen Bunaru de la cenaclul Pavel Dan, Claudia Doroholschi, profesoară la Litere și coordonatoarea lucrării mele de dizertație. Laura, Levi, Andreea. Au fost și alții, dar cei pe care i-am enumerat au insistat și au avut o răbdare de pescar cu mine.

Cum îți caracterizezi stilul narativ?

Neșlefuit, diletant. În curs de formare. Pe drumul cel anevoios, dar bun.

Premiile câștigate de-a lungul timpului pentru felul în care scrii ți-au ajutat, ți-au deschis uși?

Nu mi-au deschis nicio ușă. Ușile românești au prea multe încuietori și scârțâie, nu se pot deschide numai cu cheia de aur a nepotului. Premiile mi-au oferit doar confirmarea de care aveam nevoie pentru a continua să scriu pentru public.

Ce te inspiră?

Muzica, anumiți oameni, priveliști de la ferestre, colțuri de orașe, ceea ce citesc. Și, într-o foarte mare măsură, subcultura, tot ce e nișă. Prefer ramele în locul fluturilor și omizilor, deși aparent sunt mai respingătoare.

Care este povestea cărții Varză, carte publicată în 2013 de Editura Adenium din Iași, în urma unui concurs pentru debutanți?

Romanul s-a conturat după ce am început să leg între ele mai multe povestiri scrise în timpul masterului. S-a numit inițial Varză, zice Decebal, și mărturisesc regretul de a tăia titlul, îmi pare nefinisat acum. A început cu ideea de a alătura două personaje din medii total diferite și cu încercarea de a crea un scenariu verosimil: Sânziana, poeta, și Luigi, interlopul, își scriu scrisori lungi și nimeni nu știe de ce. Apoi am adăugat alte și alte personaje și am ajuns la un roman, în loc de o colecție de povestiri scurte.

Cum crezi că ar trebui să se promoveze un tânăr scriitor pentru a-și crește notorietatea și vânzările?

Presupun că prin lecturi publice și Internet, dar n-aș ști cu exactitate ce să răspund, nu m-a preocupat chestiunea asta. Poți să te autopromovezi cât vrei, asta n-o să aducă un plus de calitate scrierilor.

Ți-a crescut notorietatea, după publicarea acestei cărți (și dacă este da răspunsul, și dacă este nu, detaliază)?

Mă știu mai mulți oameni, în special în Timișoara, și unii dintre ei, pe care nu-i cunosc foarte bine, îmi pun tot felul de întrebări țăcănite, referitoare la carte. E notorietate asta? Dacă da, nu e prea glamorous și nu mi-am dorit-o neapărat.

Oferă câteva motive pentru care vizitatorii librăriilor (fizice sau virtuale) ar trebui să îți cumpere cartea.

Deși mai puteam lucra la intrigă, cred că mi-au ieșit câteva pasaje bune în Varză. Cred că este un roman cu zvâc, forță, care are câteva personaje bine conturate. Pentru cei care au răbdare de lirisme, recomand prima parte, care a constituit lucrarea mea de dizertație. Am pus mult suflet în Varză. Ar trebui să fie un motiv bun.

Ce alte pasiuni ai și cum îți influențează ele scrisul?

Am să mă folosesc de spusele lui Haruki Murakami aici, pentru că mă identific total cu partea asta: nu-mi prea place nimic, în afară de citit, muzică și pisici. Dacă nu le numim neapărat pasiuni, aș putea spune că deseori merg cu bicicleta și-mi place, uneori mai înot la bazin, merg la concerte muzicale felurite și citesc cât de mult pot.

Crezi că fenomenul snobismului cultural a atins în profunzime cititorii de carte din România?

Nu-mi prea pasă. Dacă i-a atins, sper să le treacă. Dar, mai bine snob cultural decât ignorant total.

Ce ai bifa într-un test de personalitate la capitolul defecte pe care nu ai cum să le ignori sau să le ascunzi?

Sunt prea morocănoasă.

Dar la capitolul calități?

E greu cu capitolul ăsta. Modestă?

Care ar fi scriitorul/scriitorii care te obsedază pe termen lung?

Lista scurtă ar fi: Nichita Stănescu, Gabriel García Márquez, Henry Miller și Haruki Murakami.

Sunt diferențe majore între cum ți-ai imaginat că îți va fi viața și cum este ea, de fapt?

Atunci când diferențele sunt majore, încerc să acționez cumva pentru a le diminua. Dar, în mare, încerc să nu proiectez prea departe în viitor, nu cred că ajută prea mult.

La ce visezi?

La un Merțan și-o casă cu piscină. Glumesc! Am Opel, e super. Visez la toate abstractele la care visează lumea, cu alte detalii probabil. Liniște lăuntrică, iubire, soare, hutușule, citit pe malul mării. Toate pe fond muzical.