Actriță și coregraf, deopotrivă, Andrea Gavriliu are, la cei 29 de ani ai săi, un CV impresionant. A plecat din Sfântu Gheorghe după terminarea liceului, a absolvit secția Actorie Română a Facultății de Teatru și Televiziune din cadrul Universității „Babeș-Bólyai” din Cluj-Napoca, a fost timp de 7 ani actriță la Teatrul din Piatra Neamț, pentru a se dedica, din 2013, dansului. Andrea a trăit și în pielea actorului angajat într-un teatru de stat, dar a ales să meargă și pe drumul freelancing-ului; este unul dintre acei artiști mereu în căutare, dornici de a-și depăși limitele și de a se împrieteni cu propriii demoni pentru a se exprima cât mai intens. „Zic Zac”, spectacolul său de absolvire a masterului în coregrafie, a devenit rapid un soi de „must see”, tocmai pentru că oferă un loc privilegiat libertății de exprimare și a fost inclus în programul unor festivaluri importante de teatru din țară, dar și din străinătate. Printre acestea se numără și Festivalul Internațional de Teatru pentru Publicul Tânăr Iași. Sinceră și creativă, dezinvoltă și într-o continuă muncă cu sinele artistic, Andrea Gavriliu poate fi considerată unul dintre tinerii a căror evoluție în cadrul fenomenului teatral românesc actual merită urmărită.

Pentru cei care nu o cunosc, cine este Andrea Gavriliu?

E ăia cu „Zic Zac”, care a fost în generația aia șmecheră a lui Miklós Bács. Clasa aia de actorie din care au ieșit regizori, scenografi și coregrafi faini. E din Sfântu Gheorghe (județul Covasna!), a terminat actoria la Cluj, a fost actriță șapte ani la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț, dar, după vreo patru, a luat-o de la început făcând masteratul în coregrafie la București. În prezent, hoinărește prin toată țara ca să îi facă pe actori să se miște și, deocamdată, se descurcă bine.

Sfântu Gheorghe și Teatrul din Piatra Neamț sunt în zone geografice aflate la o oarecare distanță. Cum ai ajuns dintr-un loc într-altul?

Via Cluj. În anul IV de facultate am participat la festivalul „Pledez pentru tine(ri)”, secțiunea studenți. În urma participării noastre, doi dintre noi au fost invitați să participe la concursul pentru ocuparea postului de actor. Așa am fost debutantă cu studii medii, apoi debutantă cu studii superioare și tot așa.

Și ce ai învățat în cei 7 ani în care ai fost actriță la Teatrul din Piatra Neamț?

Extrem de multe! Că facultatea este, într-adevăr, o bulă caldă și protectoare, că ești singurel și trebuie să „te scoți” orice ar fi, că numai tu poți fi judecătorul propriului act artistic, că trebuie să te umpli de toleranță. După toate acestea și multe altele, mi-am pus întrebarea: „De ce să fiu un actor mediocru când aș putea fi un coregraf bun?”

„De ce să fiu un actor mediocrru când aș putea fi un coregraf bun?”

Privind retrospectiv, când s-a produs prima ta întâlnire cu lumea teatrului?

În adolescență sufeream de sindromul „post-baletistic” deoarece dansul a fost primul meu contact cu arta, muzica și scena. Pe vremea aceea, Radu Afrim își realiza primele spectacole la Teatrul „Andrei Mureșanu”. Este vorba despre „Alge” și „Trei surori” de care s-au ocupat actori pe care i-am admirat în piesele lui Afrim și care absolviseră la Cluj. Deci, din start am fost atrasă într-o direcție bună, zic eu.

Dar cu cea a dansului?

După cum spuneam, dansul a fost prima iubire. M-am dus la opt ani de bună voie și nesilită de nimeni la cursuri de balet. Habar n-aveam că aș avea vreo înclinație spre asta. Așa cum băiețeii de acea vârstă își lipeau postere cu fotbaliști și Bruce Lee, eu aveam cu balerine și Michael Jackson.

Dorința de a urca pe o scenă s-a manifestat de timpuriu la tine. Totuși, când s-a întâmplat pentru prima dată și ce te-a determinat să vrei să rămâi?

Pe parcursul celor șase ani cât am urmat cursurile de balet, aveam și mici spectacole pe ici-colo. Chiar și pe scena teatrului! Ca și copil de 12 ani, dacă vezi o sală întreagă de oameni aplaudându-te (chit că-s mămicile și tăticii), „you are in deep trouble” cum ar zice americanul. De aici și sindromul „post-baletistic” de la 14 ani și nevoia de a descoperi teatrul. Era o oportunitate foarte tentantă de a fi din nou pe scenă.

„Există multe capcane. Doar faptul că ai fost admis în anul I, uneori, te face să ai impresia că ești un mare actor.”

Anii de facultate sunt, de multe ori, definitorii pentru alegerea unui drum în viață și în carieră. Cum ai descrie studenția unui tânăr care studiază teatrul în România?

Fiind studentă în două etape diferite și în două universități de același profil dar la fel de diferite, pot spune că recomand oricui licența la Cluj și masteratul la București. Uitându-mă la rapiditatea cu care se trece acum prin cei trei ani, ajung să mă simt norocoasă că am prins patru. Asta din simplul motiv că vreo doi îți ia doar să te maturizezi nițel și să te apuci serios de treabă. Unii se prind mai repede, alții mai târziu. Există multe capcane. Doar faptul că ai fost admis în anul I uneori te face să ai impresia că ești un mare actor și nu toată lumea are parte de profesorul care să te scuture la timp și să te facă să înțeleagă că nu e chiar atât de simplu. Și așa ajung unii să fie scuturați direct în teatre, neînțelegând de ce nu au rezultate, premii și faimă.

Răcolind printre amintiri, ce șanse nu ai ratat în facultate?

Nu am ratat șansa de a avea profesori minunați, de a colabora la câteva spectacole ale Teatrului Național din Cluj și de a-mi sacrifica ultimul an pentru a face naveta Cluj-Piatra Neamț pentru a avea un loc asigurat pe viitor.

Cine, ce te inspiră în viața de artist, atât în cea care se petrece în interior, cât și în cea care se reflectă pe scenă?

Mă inspiră atât în interior cât și în exterior muzica pe care o ascult, filmele pe care le văd, comportamentul oamenilor din autobuze, trenuri, avioane. Mă inspiră oamenii creativi și relaxați din jurul meu.

Totuși, către care artiști te uiți cu admirație?

Mi se pune pata periodic pe diverși artiști, în funcție de interesele mele de moment. Acum? Datorită recentei mele participări la Școala de Vară de la Trinity Laban din Londra unde am făcut cunoștință cu diverse metode și tehnici de dans, mi s-a pus pata pe tehnica Flying Low, respectiv pe inventatorul acesteia, David Zambrano. Am privit-o cu admirație și cu gura salivând pe Kristina Alleyne, dansatoare în Compania Akram Khan. Îi urmăresc de ceva vreme ca un fan înfocat pe cei de la Batsheva Dance Company, Les Ballets C de la B, DV8 Physical Theatre și lista continuă. Numitorul comun îl constituie originalitatea, umorul, perfecțiunea.

„Ajunsesem la concluzia că actorul român trebuie (și nu are de ales) să aibă constant rate de plătit, datorii la colegi și cont pe caietelul barului”

Că viața de actor nu e una tocmai ușoară și la îndemâna oricui o știm cu toții. Cum ai supraviețuit tu ca actor în România?

Cam greu. Dar asta abia acum realizez când știu că se poate mai bine. Atunci nu aveam termen de comparație. Ajunsesem la concluzia că actorul român trebuie (și nu are de ales) să aibă constant rate de plătit, datorii la colegi și cont pe caietelul barului. Iar eu nu voiam nici în ruptul capului să-mi fac rată la frigider. Așa că predam balet de patru ori pe săptămână la un club pentru copii și îmi începusem ușor activitatea coregrafică mulțumită regizorilor valoroși cu care mi-a fost dat să lucrez ca actor, inițial, la Teatrul Tineretului.

„Avem potențial, dar suntem cam desueți. Uneori vrem prea multe și tindem să exagerăm cu mijloacele pe care le folosim.”

Depășind granițele României, care a fost primul contact cu viața teatrală de afară și ce ți-ai spus atunci?

Oficial, cred că participarea cu „Herr Paul” a lui Radu Afrim la un festival în Polonia ar fi cel mai relevant exemplu. Cele din timpul liceului sau al facultății să zicem că nu se pun. La acel festival am și văzut spectacolul meu preferat din tot ce am văzut până acum (live), o nebunie de la Teatrul „Katona József” din Budapesta în regia lui Bodó Viktor. Ce mi-am spus? Mi-am spus așa: „Cum mă simt eu acum la vederea acestui spectacol, așa vreau și eu să-i fac pe spectatorii mei să se simtă!”

Generalizând puțin, cum vezi tu teatrul românesc în context european, care crezi că îi sunt punctele slabe și punctele forte?

Avem potențial, dar suntem cam desueți. Uneori vrem prea multe și tindem să exagerăm cu mijloacele pe care le folosim. Dar ca să nu fiu total negativistă, cred că suntem ceva mai sinceri decât în „Occident” când vine vorba de comunicare între colegi de breaslă. „Pe-afară” am sesizat o politețe exagerată care cred că induce în eroare. Mie mi se pare chiar iritantă deoarece sensibilitatea trebuie deseori testată ca să ne putem conștientiza limitele și anduranța.

„Noi avem foarte multe festivaluri. Din ce în ce mai multe. La fiecare participă cam aceleași spectacole pe val.”

Dar „viața festivalieră”, dacă îi putem spune așa, din România?

Ca orice român care ieșe și el din ani în Paști pe la câte un festival pe-afară, primul lucru care îți sare în ochi este, evident, organizarea foarte bună. Mai bine zis, organizarea normală. Tehnicienii au primit fișa ta tehnică, știu ce ai nevoie. Noi avem foarte multe festivaluri. Din ce în ce mai multe. La fiecare participă cam aceleași spectacole „pe val”. Ăsta este foarte bine, atâta timp cât există public.

Participarea la festivaluri, premiile te ajută să crești ca artist?

Festivalurile sunt un fel de termometru al artistului. Dacă este invitat în mod constant, înseamnă că actul său artistic este apreciat și se dorește a fi consumat. Asta automat îți dă încredere fără de care e mult mai dificil să te ții de meserie. Premiile la fel, doar că sunt un fel de bonus. Cei care se plâng că lumea a uitat că au luat un premiu, înseamnă că trebuie să mai ia unul.

Ce festivaluri de teatru din România crezi că își pun puternic amprenta pe CV-ul unui actor, mai ales dacă este în primii ani de activitate?

Mi-aș dori să pot spune că toate festivalurile oferă șanse în egală măsură, dar adevărul este că o participare în FNT sau la SibFest nu-i de-aici de colo. Dar, la fel, nu-i de-ajuns să mergi doar o dată și să te aștepți să plouă cu oportunități.

Simte un actor angajat într-un teatru de stat stabilitate, confort sau este îngrădit din punct de vedere al manifestării creativității și visează la o viață artistică pe cont propriu?

„Nu știu alții cum sunt”, dar eu confirm apariția periculosului confort și îngrădirea creativității. În același timp, fiecare este responsabil cu propria sa condiție pentru că nimeni nu te ține în lanțuri legat de scena teatrului X sau Y. Teatrul încearcă, după posibilități, să ofere angajatului său condiții cât mai optime pentru ca acesta să dea randament. Acum, dacă el crede că este capabil de performanțe mult mai mari, e liber să plece și să-și facă arta sa exact așa cum o simte. Da, n-a spus nimeni că este ușor, dar nici imposibil.

„Foarte mulți actori așteaptă să li se dicteze fiecare pas pe scenă. Motivele sunt variate: teama de a nu corespunde, nesiguranță, lene, confuzie, lipsă de interes sau incompatibilitate față de tema propusă de regizor.”

Care crezi că sunt principalele dificultăți pe care le întâmpină un tânăr actor în România?

Momentele în care realizează că pregătirea din facultate îi este insuficientă în raport cu cerințele regizorului/compozitorului/coregrafului și că trebuie să depună mai mult efort pentru a-și îmbunătăți calitățile. Momentul în care realizează că nu-și permite să-și repare dantura la stomatolog. Momentele în care, din disperare, zice „da” la orice proiect și ajunge să aibă 3-4 repetiții pe zi și nu reușește să dea tot ce-i mai bun din el la niciuna.

Din experiențele tale, din ceea ce vezi în jurul tău, în lumea artistică în care te desfășori, cum crezi că arată, în contextul teatral actual, context care încurajează din ce în ce mai mult actorul să se implice în realizarea structurii unui spectacol, relația regizor-actor?

Foarte mulți actori așteaptă să li se dicteze fiecare pas pe scenă. Motivele sunt variate: teama de a nu corespunde, nesiguranță, lene, confuzie, lipsă de interes sau incompatibilitate față de tema propusă de regizor. Nu e o acuzație pentru că, uneori, și eu fac parte din ei. Aici are o foarte mare importanță puterea regizorului de a-i seduce, de a-i convinge să intre în filmul lui. În acest film nu există noțiunea de „greșit”. Mie îmi place de ceva vreme să zic că nu există idei proaste, doar rezolvări nefericite. Aceste rezolvări trebuiesc descoperite și testate cot la cot pentru că și regizorul cred că este la fel de sensibil și nesigur ca și actorul doar că dacă o arată, e mâncat de viu.

„La noi, unora le este rușine să admită că sunt nevoiți să fie chelneri pentru o vreme pentru a-și câștiga existența.”

Revenind la începuturi, din ce în ce mai mulți tineri artiști se plâng de lipsa de șanse care li se oferă. Este asta o realitate în România actuală?

Am o vagă senzație că în alte țări este și mai dificil. La noi, unora le este rușine să admită că sunt nevoiți să fie chelneri pentru o vreme pentru a-și câștiga existența. La Trinity Laban, după fiecare workshop cu un coregraf care avea propria sa companie de dans, tinerii dansatori mergeau la aceștia fără nicio reținere să îi întrebe dacă mai au loc și pentru ei. La început, cred că șansele nu se oferă, ci se caută. Nu cred că dacă un artist are un produs foarte bun nu l-ar putea vinde unui teatru. Da, poate că unii manageri sunt mai greu de convins când te văd mic și politicos, dar e suficient să te zbați pentru a obține o vizionare și, dacă ai fost extraordinar și ăla tot nu te-a vrut, atunci da, ai motive să te plângi…

Până la urmă, care crezi că sunt principalele motive pentru care destui absolvenți de teatru își ratează șansele unui debut și ajung să își caute un alt drum?

Dacă li s-a oferit șansa de a debuta iar ei au ratat-o, înseamnă că a fost decizia lor chit că au regretat-o sau nu. Dacă pur și simplu nu i-a descoperit nimeni, înseamnă că nu s-au luptat suficient să fie „descoperibili”. E foarte simplu să dăm vina pe sistemul defectuos pentru a ne justifica eșecurile personale. Eu m-am tot plâns într-o vreme că nu eram chemată la niciun casting pentru film. Am acționat: mi-am depus CV-ul și fotografiile la agenții. De unde era să ghicească ei că exist? Apoi m-au chemat și a urmat să mă plâng că nu le luam. Acum când mă gândesc, îmi dau seama că pur și simplu poate nu sunt făcută pentru film. Asta nu înseamnă că nu-mi doresc în continuare și că nu voi mai încerca.

Există un soi de ghid de supraviețuire al tânărului artist în lumea teatrului independent românesc contemporan?

Da. Fiecare și-l întocmește pe-al său. E bine să ai un scop cât mai precis dar și realist în același timp, adică să fie bazat pe datele tale concrete de artist. Iar planurile de rezervă sunt o necesitate – sertărașe la care să poți apela atunci când există riscul să „stai pe tușă”.

Pentru că ai fost și angajată la un teatru de stat, dar ai plonjat și în lumea plină de riscuri a freelancerilor, crezi în destinul de artist luat în propriile mâini sau contează foarte mult oportunitățile care îți ies în cale?

Cred că e un amestec între cele două variante. Dacă ți se oferă o șansă, te-ai scos! Depinde și ce faci cu acea șansă. Trebuie să profiți de ea în așa fel încât să atragi după ea altele și altele. Dacă nu mai pică nimic, trebuie să fii pregătit să acționezi, fiind mereu în gardă. Sună obositor dar dacă nu ești una dintre acele persoane care să poată sta 8 ore pe zi la un birou, n-ai decât să te zbați.

„Cred că publicul este foarte deschis pentru orice, dar nu trebuie luat de fraier.”

Care sunt atuurile care ajută la consolidarea unei cariere în lumea teatrului? Tu cum ai reușit să îți faci loc?

Muncă, perseverență, autenticitate, muncă, risc, muncă, muncă, încredere în propriile calități, muncă, căutare, muncă, ambiție, muncă. Eu mi-am propus așa: „Ceea ce mă stârnește și mă emoționează pe mine, oare va funcționa și la public?”

Noile forme de teatru, teatrul-coregrafic, teatrul-imagine, performance-ul capătă amploare și la noi. Cum vezi tu succesul de public al acestora?

Cred că publicul este foarte deschis pentru orice, dar nu trebuie luat de fraier. Chiar dacă abordăm estetici mai inedite, cred că principiile de construcție ar trebui să fie aceleași ca și în teatrul tradițional. Dacă autorul spectacolului nu știe exact ce vrea să comunice prin opera sa, publicul ce să mai înțeleagă? Asta nu înseamnă că rezolvările scenice trebuie să fie explicite, dar dacă gândul e clar și mesajul va fi primit.

Urmărind evoluția Andreei Gavriliu de la actriță la coregraf și dansator, ce crezi că te-a determinat să intri în lumea dansului, ce a produs declicul?

Acel confort periculos al angajatului într-un teatru de stat a fost dat brusc peste cap la aflarea veștii că teatrul va intra în renovare. Să joci la cantina Direcției de Sport și Tineret Neamț în miros de tochitură sau la sala de festivități a Colegiului Național „Petru Rareș” ca să treci prin sala de muzică pentru a ajunge la „cabină” și să se ia profesoara de tine că ai întârziat la ora ei iar apoi să repeți în holul secției de poliție printre birouri, ar trebui să ridice oricărui actor de 25 de ani semne de întrebare. Asta o dată. Pe zi ce trecea simțeam că sunt în stare de ceva mai mult decât mi se cerea. Începeam să vizualizez diverse scene de dans și deveniseră ca niște fantezii pe care mi le reprimam, ceea ce mă făcea să mă simt clocotind pe dinăuntru. Corpul meu avea zvâcniri agresive la auzul muzicii și trebuia să-l ascult ca să pun capăt nefericirii mele. Sună patetic, dar cred că fiecare dintre noi, dacă suntem puțin sinceri cu noi înșine, ajungem să știm foarte bine care ne este adevărata „chemare”.

„Am încetat să-mi mai reprim fantezii și le-am pus cap la cap așternându-le pe hârtie sub forma unui scenariu coerent.”

Și cum a fost pentru tine trecerea de la statutul de actor la cel de coregraf?

Eu o numesc selecție naturală. A fost lină și subtilă. Eu continui să precizez oamenilor că sunt actor, de fapt. Mai ales actorilor cu care lucrez ca să se relaxeze că nu le voi cere piruete și șpagaturi ci vom vorbi aceeași limbă. Momentan am încă senzația că voi mai juca deși nu atât de mult joc simt nevoia, cât de a fi, pur și simplu, pe scenă. Iar asta mi se întâmplă atât cât este cazul și sunt recunoscătoare pentru asta.

Pentru că v-ați ales un destin comun, care este relația ta cu dansul, ce te ajută să te exprimi?

Totul. Uneori, anumite mișcări fac cât 1000 de cuvinte. Îmi plac foarte mult și cuvintele, dar atunci când sunt folosite cu alt scop decât cel de a povesti. Și pentru că gândesc, totuși, ca un actor, dansul devine astfel un monolog, sau un dialog sau o scenă de grup.

Spectacolul „Zic Zac” este spectacolul tău de absolvire a masterului în coregrafie pe care l-ai făcut la Facultatea de Teatru a Universității de Artă Teatrală și Cinematografică „Ion Luca Caragiale” București. Cum ți-a venit ideea?

Am încetat să-mi mai reprim acele fantezii despre care spuneam mai devreme și le-am pus cap la cap așternându-le pe hârtie sub forma unui scenariu coerent. Ideile veneau frecvent în diverse momente din zi sau din noapte. În mare parte atunci când mergeam pe stradă ascultând muzica la căști, trăgând cu urechea la conversațiile oamenilor la magazin sau în scara blocului, vizionând filme și spectacole de dans pe internet.

Cum a fost primit spectacolul la primele sale reprezentații și ce crezi că îi asigură continuitatea în timp?

A devenit rapid un soi de „must see” în UNATC. Asta și datorită examenelor semestriale în care prezentam etapa de lucru la care ne aflam, așa că s-a pus ochii pe el de când avea doar 20 minute, echipament de mișcare și elemente de decor improvizate sub lumina neoanelor. Cred că dă un fel de dependență. Unii l-au văzut de peste 3-4 ori și nu s-au plictisit. Cea mai bună promovare este aceea când cineva postează seara pe Facebook impresii după vederea lui și încurajează oamenii din lista sa de prieteni să-l vadă. Foarte mulți vin cu gândul de: „Hai, mă, să văd și eu ce se tot laudă atâta spectacolul ăsta!” Iar la final spun: „E mai mișto decât mă așteptam…”

Cum se susține financiar acest spectacol?

Destul de dificil. În momentul de față am o gaură destul de mare în buget pe care tot aștept să mi-o acopăr din pricina unor deplasări la festivaluri și alte evenimente… Decorul și costumele au fost făcute din bani puțini și frecvența mare cu care jucăm și deplasăm spectacolul necesită o continuă întreținere a elementelor. Când Nea’ X sau Y îți azvârle pupitrul de DJ în dubiță ca pe-o valiză la cală supărat că n-a găsit Strada Blănari nr. 14 nici cu GPS-ul și tot tu ești de vină că-l aștepți de 2-3 ore, te rogi doar să mai reziste bietul pupitru și până la următorul spectacol. E greu și să ții o echipă care să fie dedicată proiectului tău 100% și aceasta să fie o prioritate și pentru ei, nu doar pentru tine. Dar când merită, te adaptezi și te lupți să-ți crești nivelul de toleranță.

„Actorii tineri încep să devină din ce în ce mai conștienți că trebuie să-și perfecționeze aptitudinile coregrafice dar încă sunt mulți pe care-i inhibă doar cuvântul dans când îl aud.”

De dimineață până seara, zi de zi, lună de lună, an de an cum este pentru tine viața de coregraf freelancer?

Faptul că am programul făcut pentru încă un an de acum încolo, este minunat, dar mă și sperie uneori. Nemai-având un job stabil, e foarte important să îmi asigur din timp continuitatea în lucru. Vreau să fac foarte multe, sunt mulți artiști cu care încă nu am lucrat, alții cu care aș vrea să mai lucrez, sunt multe locuri în care vreau să ajung. Faptul că sunt propria mea secretară devine obositor uneori dar încerc să nu mă plâng pentru că sunt într-un moment al carierei mele la care în urmă cu 3-4 ani doar visam.

Din interior, cum vezi fenomenul teatru-dans în România?

Destul de vag. Recunosc că nici nu am timp să merg la spectacole prea des pentru că sunt prea ocupată să le fac. Majoritatea oricum sunt ba de teatru, ba de dans. Parcă mai mult încearcă regizorii de teatru să includă și dansul în estetica lor decât invers. Actorii tineri încep să devină din ce în ce mai conștienți că trebuie să-și perfecționeze aptitudinile coregrafice dar încă sunt mulți pe care-i inhibă doar cuvântul „dans” când îl aud.

Din momentul în care ai ales dansul ca formă de manifestare artistică, ce ți-ai propus să schimbi prin spectacolele ale căror coregrafii le gândești?

Deja cu „Zic Zac” am vrut să încep să schimb mentalitatea publicului (ba chiar și a celor din „breaslă”) când vine vorba despre dans. Extrem de mulți strâmbă din nas și se plâng că se plictisesc și nu înțeleg nimic. Cred că o temă simplă și clară într-un spectacol ar ajuta mult la combaterea acestei prejudecăți. La „Hotel PM” și „Dezorient Express” m-am bucurat mult când oamenii mi-au spus entuziasmați că au trecut și ei prin situațiile expuse de mine. Din ciclul „râdem noi, râdem, dar nu e râsul nostru” îmi place să arăt scene din viață care pot fi dureroase, iritante sau rușinoase dar îmbrăcate-n umor.

Cui se adresează spectacolele tale coregrafice și cât de pregătit ar trebui să vii la un astfel de spectacol?

În general e bine să nu te pregătești în niciun fel înainte de a viziona un spectacol. Ele se adresează oricărui om indiferent de statutul social, interese, religie, rasă și orientare sexuală. Am văzut oameni de peste 60 de ani râzând în hohote la scena din „Hotel PM” în care, pe fundalul unui ritm electronic agresiv, camerista surprinde o scenă fetișistă dintre o damă de companie și un infractor ciudat. În același timp, am văzut tineri de până în 30 de ani indignați la „Dezorient Express” când apar în scenă trei golani care batjocoresc un infirm în tren. Ridic din umeri…

„Deocamdată sunt mult mai mulți care plătesc 100 de lei pe un bilet la o «șușă» la Casa de Cultură a Sindicatelor din orașul cu pricina decât 30 de lei la teatru.”

Mergi la festivaluri, dansezi, comunici zilnic cu actori, dansatori, coregrafi, regizori de teatru. Cum definești experimentul în teatrul actual practicat la noi?

Pentru mine, experimentul în teatru nu mă duce cu gândul la ceva neapărat spectaculos. Din acest motiv, cei care își intitulează lucrările „spectacol-experiment”, ar trebui să-și focuseze subiectul cercetării asupra publicului. Dacă experimentul vizează descoperirile personale ale artistului, nu cred că are nevoie de public. Decât dacă acesta își asumă faptul că va fi martor la o experiență a performerului pe care el s-ar putea să n-o descifreze.

Dar publicul din România ce impresie îți lasă, de fiecare dată când intrați în contact?

E un public destul de deschis și primitor, dar merită să fie ajutat de către creatorii de spectacole să-și mai ridice standardele. Deocamdată sunt mult mai mulți care plătesc 100 de lei pe un bilet la o „șușă” la Casa de Cultură a Sindicatelor din orașul cu pricina decât 30 de lei la teatru. Pentru asta trebuie impulsionat să se reorienteze. Odată ajuns în sală de teatru să râdă când îi vine, să aplaude când îi vine și să plece discret dacă nu îi place.

Dacă tot vorbim de public, ai dus spectacolul „Zic Zac” și în afara țării. Cum a fost el primit?

Neașteptat de bine! Asta ne-a confirmat că poate fi înțeles indiferent de limbă și apartenență culturală. La Gdańsk nu am avut supratitrare și, cu toate acestea, oamenii s-au bucurat enorm. Ba chiar s-au ridicat în picioare la final ceea ce e mare lucru la ei, spun polonezii. La Frankfurt ne-au așteptat vreo 45 minute să ne strângem decorul după spectacol ca să poată sta de vorbă cu noi. La Zürich au stat pe ploaie puternică și frig și ne-au susținut ca pe niște luptători în ringul care devenise un adevărat patinoar. …și l-am jucat în engleză!

Este „Zic Zac” un soi de spectacol-manifest al coregrafului Andrea Gavriliu?

Dacă mă refer la faptul că mă manifest în/prin el, da. Altfel, eu nu am avut intenția de a face cu degetul agresiv nimănui. Mi-am manifestat fanteziile. Da, atingem câteva subiecte de controversă socială, dar scopul este ca oamenii să se regăsească în ele ca să nu mai aibă impresia că numai lor le este frică de singurătate, boală sau sărăcie. Sunt teme care, din păcate, vor fi mereu de actualitate.

Cu siguranță cei care ți-au urmărit spectacolele sunt curioși să afle ce te inspiră în munca de coregraf. Ce le poți spune?

Spațiul și cum poate corpul să deseneze în fin interiorul său. Tema propusă și muzica sunt ingrediente de bază. Actorii energici și jucăuși care se lasă conduși fără a-și pierde, însă, judecata și propriul instinct.

Pentru că te-ai aflat pe ambele baricade, ce crezi că învață un actor de la un coregraf?

Actorul poate învăța că dansul este ca și actoria, doar că folosește alte instrumente. Pentru asta, el va trebui să-și dezvolte instrumentul și să se joace cu el indiferent dacă e înalt, scund, slab, gras, tânăr sau bătrân. Dansul ar trebui să însemne și eficiență în mișcare, nu doar formă și forță musculară.

Dar un coregraf de la un actor?

Coregraful poate învăța că actorul are uneori nevoie de motivații interioare sau exterioare pentru a se mișca și nu de forme impuse. Dacă spectacolul permite, cel mai „sănătos” este ca mișcările să se nască din propunerile actorului pentru a fi cât mai organice. Asta necesită răbdare.

Ți se face dor vreodată de rolurile din teatru?

Sigur că da. Mă gândesc uneori că acum, ceva mai matură fiind, aș putea aborda altfel anumite roluri pe care le-am primit la 22 de ani. Mi se mai face dor câteodată de Anita din „Herr Paul”. Uneori, când realizez coregrafia la vreun un spectacol, mi se face poftă de câte un rol al vreunui actor pe care îl urmăresc zilnic pe durata repetițiilor.

Lucrurile sunt așa cum ar trebui în viața artistică din România anului 2015, în special în cea teatrală în care activezi?

Aici încape multă filosofie, tocmai de aceea răspunsul este și „da” și „nu”. Depinde cine decide cum „trebuie” să fie lucrurile. Atunci când mă bucur de repetiții frumoase, spectacole reușite și plata la timp, zic: „Da! Așa trebuie să fie!”. Când vine decorul cu 4-5 zile înainte de premieră sau ești umilit de vreun manager de față cu toată echipa pentru că nu ai barbă și cel puțin 50 de spectacole la activ, spui: „E total greșit ce se întâmplă!”

Ce ai schimba, dacă ai putea, în teatrul care se practică la noi?

Salariile actorilor. Asta ar modifica automat și calitatea spectacolelor. Tuturor ne trebuie o motivație pentru că e mai greu să fii Hamlet când te gândești la rata de la mașina de spălat. Atunci regizorul ar zice: „Aici Hamlet este furios și îl încearcă un puternic sentiment de răzbunare!” Actorul: ??? Regizorul: „Ce ai acasă-n frigider?” Actorul: „Un iaurt, da’ nu-s la cură… De ce?” Regizorul: „Ei, gândește-te la asta!”

Dacă nu ai fi artist în România, în ce țară din Europa te-ai vedea profesând, viața artistică din ce țară crezi că este în acord cu viziunea ta asupra actului de creație?

Deocamdată se pare că oamenii rezonează cu ce le propun prin munca mea. Nu prea cred în „Sunt mult prea avangardist pentru civilizația din care mă trag! La Paris sigur o să mă înțeleagă lumea mai bine!”. Îmi doresc foarte mult să am șansa să lucrez peste hotare și să stau acolo mai mult de 3 zile. Dar încep să nu-mi mai doresc să trăiesc în altă țară, chiar dacă simt că aș rezona foarte bine cu ce se întâmplă în Belgia sau Suedia în zona dansului. Orice mișcare de acest gen înseamnă s-o iei de la zero cu interiorul tău, nu neapărat cu realizările. Iar eu acum nu mai vreau s-o iau de la zero, vreau să dezvolt ceea ce am. Acum…

Acest interviu a apărut în volumul „Tânărul artist de teatru. Istorii românești recente”, coordonat de Oltița Cîntec și lansat în cadrul Festivalului Internațional de Teatru pentru Publicul Tânăr Iași (FITPTI), ediția din 2015.