Al. Philippide scria în „Adevărul literar și artistic” din 1937:
„Cultura timpului nostru tinde tot mai mult să devină o cultură de vorbe scurte și imagini repezi. Cinematograful și radiofonia (în curând televiziunea) obișnuiesc și vor obișnui tot mai mult pe oameni cu informația sumară, frapantă, dar repede și, firește, superficială.
Lumea de azi nu mai are vreme să adâncească și nu mai are nici gust pentru adâncire.
Când omul va fi convins că într-un sfert de oră de audiție radiofonică sau de spectacol cinematografic va ști despre ce este vorba într-o carte de două sute de pagini, el va disprețui cartea și o va înlătura ca pe un instrument demodat și rudimentar, bun de pus alături de vârtelnița arhaică și de opaițul străvechi.
Chiar de pe acum, imaginea a început să câștige tot mai mult loc în dauna textului. Părerea că o fotografie te informează mai sigur decât trei pagini de text este astăzi curentă și o auzi de la oameni de toate gradele de cultură.
Începe era cărților cu poze. Oamenii în fața cărții încep să aibă o psihologie de copil: o carte care are numai text nu-i atrage. Imaginile îi interesează în primul rând. (…)
Puterea de sugerare a vorbei scrise nu poate fi egalată de niciun document fotografic. Acesta, ca și filmul, oferă fapte. Dar nu faptele înseamnă totul, ci semnificația faptelor, interpretarea, compararea, clasarea, judecarea lor.
Vorba scrisă rămâne singurul mod de transmisie a gândirii. Sunt departe de-a nega valoarea de artă și de documentare a cinematografului, dar îmi dau seama că la un om care s-ar mulțumi numai cu cultura pe care o poate da filmul și ar ceti numai cărți cu multe ilustrații, mecanismul gândirii ar suferi o simplificare foarte primejdioasă.
Omul acesta, încetul cu încetul, n-ar mai cunoaște osteneala cercetării prin el însuși”.
foto: (c) unsplash.com
