Fie că recunoaștem, fie că nu, fiecare dintre noi are unul sau mai multe tabieturi care preced și însoțesc lectura. Studiul copertei, cântărirea atentă a titlului menită să îi stabilească cantitatea de realism și de metaforic din compoziție, răsfoirea paginilor, fără un gând anume sau fără a fi atent la ce conțin, pentru împrietenirea degetelor cu hârtia trecută pe la tipar, citirea finalului, a cuprinsului, agățarea de un cuvânt de pe la începutul, mijlocul sau aproape finalul său, apelul la memorie pentru a o încadra într-un gen și a șterge de praf și alte titluri din același gen citite deja, pot fi câteva dintre aceste tabieturi.
Când îți cade în mână o carte de povestiri cu titlul “Bătrâna canapea albastră și alte povestiri”, fără să vrei gândul te duce la o stare de confort și de familiaritate. Și dacă iei decizia să o și citești, îți vei da seama că nu a fost doar o capcană pe care ți-a întins-o autorul. Încă de la primele pagini ale cărții semnate de către Seymour Mayne și apărute la Editura Adenium din Iași, în 2014, în Colecția Universalis, intri într-o zonă de confort a personajelor pe care le surprinzi deranjate de ceva și gata să își activeze ironia. Multe dintre ele beneficiază de un umor bun prieten cu hazardul.
Mănunchiul de povestiri din “Bătrâna canapea albastră și alte povestiri” este unul subțirel, dar atât de consistent, încât nici nu îți trebuie mai mult. Seymour Mayne îți oferă în 118 pagini, în cele 7 povești — Bătrâna canapea albastră, Povestea plăpumii mătușii mele, Talitul lui Goldberg, Seymour International, Conjugări, Carmella din Tel Aviv, Chibuțul — frânturi de viață tușate pe un ton relaxat și te lasă cu un accentuat sentiment de “acolo, pe canapea, ascultându-l pe scriitor și studiindu-i fiecare gest, fiecare inflexiune a vocii”.
Cartea lui Seymour Mayne o citești fără să simți când trece timpul și când ajungi la final. Frazele scurte, construite în așa fel încât să jongleze și cu exactitatea și cu ironia și dublul înțeles, ți se strecoară în minte și emană plăcere. Ușurința de a contura personaje și sclipirile de umor în cele mai neașteptate momente ale poveștii fac din cartea de povestiri “Bătrâna canapea albastră și alte povestiri”, apărută la Editura Adenium, o experiență de lectură de împărtășit și cu alți pasionați de literatură aflați în căutare de noi titluri. Ca orice povestitor care se respectă, Seymour Mayne dă detaliului locul pe care îl merită în arhitectura frazei. Deși întâmplările de la care pornește par banale, ele vorbesc, pentru cei care sunt dispuși să înțeleagă — iar asta nu e o sarcină prea grea, având în vedere ușurința de a scrie a autorului — despre aspecte complexe ale existenței, ascunse undeva sub stratul de praf al rutinei.
Feliile de viață din “Bătrâna canapea albastră și alte povestiri” îți stârnesc râsul și te pun pe gânduri, în același timp; se situează, cumva, la limita dintre comicul de situație și analiza emoțională. Fie că își ia ca punct de reper o canapea veche, tradiții evreiești, conflicte în familie, un nume comun pentru mai multe personaje, Seymour Mayne reușește să descurce în doar câteva pagini ghemul de intrigă de care dispune. Cu acest scriitor nu ai nevoie de o introducere amplă care să îți dea acel sentiment de familiaritate, necesar pentru a te simți în largul tău ca cititor. Face el în așa fel încât să poți intra și cu bocancii în secretele unui cuplu construit pe parcursul a peste 40 de ani, în ridicolul unei reuniuni de familie sau în atmosfera de rugăciune a unei sinagogi, fără să te simți câtuși de puțin deplasat sau nelalocul tău.
După ce faci cunoștință cu personajele lui Seymour Mayne din “Bătrâna canapea albastră și alte povestiri” te încearcă sentimente dintre cele mai diverse. Este cât se poate de posibil să îți dea târcoale duioșia, compasiunea, nedumerirea, empatia, dar la fel de bine te poate lovi peste fălci râsul sau îți poate scăpa printre dinți o replică la replicile unuia dintre cei expuși în text.
De la pagina numerotată cu cifra 5, pagina la care începe prima povestire: “Unii devin foarte posesivi cu mobila lor. Eu nu. Dacă vii pe la mine o să vezi. Tot ce am e o colecție de lucruri de căpătat, chestii la mâna a doua și bătrâna canapea albastră” și până la pagina 118, pagina la care se încheie ultima povestire: “Încă un fursec, încă o dușcă; și ce e mai bun decât o dușcă, domnilor? O a doua dușcă. Poftiți, nu vă rușinați!”, Seymour Mayne ține la distanță metaforele care ar putea să îi distragă atenția de la umanul și realismul situațiilor redate. Cotidianul spaniol “La Voz del Interior” îl numește un “Woody Allen al condeiului” și parcurgând materialul narativ din “Bătrâna canapea albastră și alte povestiri” ajungi la aceeași concluzie. Nu spune nimeni că după lectura acestei cărți Seymour Mayne va deveni scriitorul tău preferat, dar nici nu îi vei putea reproșa că te-a cărat după el până la ultima pagină. Decizia îți va aparține.
