A avut privilegiul de a fi învățată să cânte orice, să dețină expresivitatea și libertatea tehnică, în mod absolut. Are un control perfect al sunetului și știe care este calea profesională de a depăși barierele fizice și tehnice, astfel încât virtuozitatea să fie eliberată de ființa muzicii. Ioana Maria Lupașcu are puterea lăuntrică de a cânta cu sufletul pe clape și de a-i face pe cei care îi ascultă muzica să vibreze de magia cântecului. În cadrul interviului de față, artista își exprimă recunoștința eternă pe care i-o poartă maestrului ei, așa cum îi place să-i spună lui Lazar Naumovich Berman, cel care a fost „ultimul mare romantic al pianisticii ruse“ – denumire ce i-a fost acordată de presa de specialitate.

Cum traduceți chipul succesului?

Împlinirea de sine, momentul în care poți da și altora din ceea ce ai acumulat tu, când ceea ce faci atinge, într-un mod delicat, dar profund, o altă ființă, când inspiri pe altcineva…

Dacă ar fi să readuceți la viață, pentru câteva secunde, o amintire din repertoriul copilăriei, ce ați alege?

Oricare dintre amintirile de pe vremea când eram acasă, împreună cu mama și tata, îmi sunt foarte dragi. Sunt clipe absolut neprețuite, pe care le port în suflet și doar acolo le pot retrăi. Și viața merge înainte…

La ce valențe secrete are acces cel ce îmblânzește arta notelor muzicale și arta cuvântului, totodată?

În primul rând, la responsabilitatea talanților primiți. Ce faci cu talanții tăi, îi îngropi sau îi sporești? Cum îi folosești și cum îi atingi pe alții? Ce mesaj transmite arta ta? Un artist este pe scenă pentru publicul său. Înainte de a transmite ceva, trebuie ca el însuși să fi experimentat și să fi metabolizat acea trăire sau experiență, ceea ce nu este ușor, dar este și frumos, în același timp. Apoi, când oamenii, după spectacol, vin la tine, fie radiind de fericire, fie plângând de emoție, este semn că ești pe drumul cel bun…

Ați scris un roman autobiografic care face parte din universul editorial începând cu anul 2008. Cine este „Prințul baghetei“?

În acest roman am scris despre foarte multe lucruri:… despre mine, despre majoritatea interpreților români faimoși, mai ales din secolul trecut. „Prințul baghetei” este un fel de istorie a interpretării muzicale românești, scrisă ușor, spumos, pe înțelesul oricui, chiar și pe placul celor care n-au călcat vreodată într-o sală de concert. Este plin de istorioare, glume, călătorii prin spațiu, timp și generații.

Tripticul „muzica, iubirea și credința“ este adevărul dvs. redentiv. Dacă ar fi să vorbiți despre întâlniri umane care v-au condus, ulterior, la întâlniri închinate sunetului, sentimentului și sufletului, despre cine ați povesti?

Lazăr Berman, maestrul meu, este prima, a doua, a treia persoană și, până la locul o sută, tot el rămâne ființa despre care aș povesti încontinuu. Pentru a fi sinceră, în totalitateși, dacă mă gândesc bine, de fiecare dată, în trecut, când am vrut să renunț la pian sau chiar decisesem să mă las… Dumnezeu a făcut în așa fel încât să revin. Sunt întâlniri pe care le avem în momentele de grație și de mare necesitate, întrucât Dumnezeu lucrează prin oameni.

În ce manieră vă raportați la timp?

Îl fructific cât mai bine pot. Am concerte, repetiții, țin lecții… Am programe atât de diferite! Însă trebuie să mă ocup și de tot ce înseamnă administrația vieții și de fetița mea, deci timpul este extrem de prețios și îl valorific cât pot de mult. Nu cred în carpe diem, cred însă în a face cât pot de mult, pentru că niciodată nu știm când drumul se încheie și, atunci, nu văd în asta un sens de a chefui până la epuizare, ci de a face cât de mult pot. Nimeni nu își cunoaște momentul în care Domnul îl va întreba: „Cât ai făcut din ce puteai să faci?“

Vă amintiți o situație în care ați avut sentimentul că ceea ce vi se întâmplă poartă o aură atemporală?

Adesea, când sunt pe scenă, în timpul unui concert în care se petrece acel declic minunat și pare că îngerii plutesc deasupra, am acel sentiment de atemporalitate. Dar am avut astfel de senzații și în momente de profundă relaxare, la fel de mult ca în momente de concentrare profundă.

Un aspect demn de luat în seamă, care definește profesia dvs., este necesitatea de a călători dintr-un oraș într-altul, dintr-o țară într-alta, pentru a vă întâlni cu publicul. Care sunt reflecțiile acestor drumeții, ale acestor mișcări și mutări permanente, asupra forului interior?

Îmi place să călătoresc, să cunosc oameni, locuri și obiceiuri, să aflu lucruri noi și să mă îmbogățesc spiritual. Călătoria este adesea, pentru mine, un moment de regăsire, ceea ce este poate un paradox: trebuie să plec pentru a avea timp de mine, cu mine, de gândurile mele, să îmi pun ordine în priorități și idei. Și asta este și mai ciudat, dacă vă gândiți că, atunci când plec, abia am timp să respir, fiind prinsă între repetiții și iar repetiții și studiu personal. De mică am călătorit și această profesie nu o poate face cineva care nu iubește mișcarea de colo-colo.

Ce nume poartă țările, orașele, străzile, punctate atât geografic, cât și emoțional, în retrospectiva stărilor de spirit ascensionale, pentru Ioana Maria Lupașcu?

Sunt extrem de multe și fiecare are farmecul său aparte. Însă poate, de câteva sunt mai legată decât de celelalte. De exemplu, orașul Milano, de care m-am îndrăgostit când aveam 16 ani, încă de la primul pas pe care l-am făcut acolo, iar apoi, când am revenit, am iubit fiecare clipă. Strada pe care locuiam, în centru, în spatele străzii Corso Buenos Aires, avea un miros aparte, care, atunci când îl respiram, mă îmbăta de fericire și de plin. Lucerna este un alt oraș drag, pentru că mi s-a părut că seamănă cu o bijuterie. Îmi place Grecia, îmi place Turcia!… Am avut bucuria să vizitez aproape fiecare țară europeană și, pe fiecare, am îndrăgit-o, în felul ei aparte. Dar probabil Italia ocupă un loc special în sufletul meu; acolo mi-am petrecut 5 ani din viață, o perioadă frumoasă de înflorire. Am plecat întâi în Elveția, o tânără de 22 de ani, avidă de cunoaștere și curioasă pentru tot ce voi găsi și voi învăța acolo, și am revenit din Italia o femeie de 28 de ani, cu gusturi definite.

Un profesor cu un rol aparte în existența dvs. de elevă/studentă a fost:…, de la care ați învățat:…

Lazăr Berman mi-a pus la dispoziție pianul, m-a învățat să pot cânta orice; poate că vreau altceva, dar, dacă pot, să pot orice. Este mare lucru să ai această libertate tehnică și expresivă, totală, iar asta numai școala veche rusă te poate învăța, acel control perfect al sunetului, învingerea limitelor fizice și tehnice, eliberarea virtuozității, patosul de a exprima, de a nu face muzică care plictisește, ci muzică vie precum viața, puterea de a cânta cu sufletul pe clape, și nu cu acea barieră rece și pasivă, pe care o au, din păcate, mulți interpreți în ziua de azi.

Ce lecții esențiale despre viață și oameni considerați că sunt universal valabile și că nu au vreo graniță, fiind atât de fine, în substanța lor lăuntrică, încât nu au cum să fie atinse de granițele prejudecăților?

Lecția recunoștinței, a generozității, a bunului simț și a educației, a corectitudinii, a smereniei, a delicateții, a credinței, a înțelepciunii… Toate sunt atinse de granițele prejudecăților, dar asta îl definește pe cel care privește cu prejudecată, nu pe cel care merge înainte și își vede de viață așa cum poate și știe mai bine. Adevăratele valori umane sunt universale.

Există o corelație între prejudecăți și limite?

Bineînțeles, pentru că prejudecățile limitează teribil de mult. Toți întâlnim oameni cu prejudecăți, dar dacă putem să nu avem de-a face cu ei, și mai bine. Superstițiile limitează în egală măsură. Deși suntem toți limitați, am fost creați cu posibilități nemărginite și, câtă tristețe să ne oprim la a afla sau a folosi doar o mică parte din ele!

Ce culori, sunete, gusturi și gustări, precum și sentimente vă definesc personalitatea?

Eu sunt un om pasional, simplu și optimist. Pe mine mă încântă atât marile momente, cât și micile bucurii ale vieții. Ce bucurie simt când ajung acum în Italia, cu dor și cu gustul primului espresso, câtă pace când trec pragul unei mănăstiri, câtă bogăție într-o înghețată de pe străzile Florenței, câtă libertate într-o zi la malul mării, câtă eliberare într-o oră petrecută în bazinul de înot, câtă efervescență când îmi cumpăr ceva cu o culoare vibrantă. Cât de mult îmi plăcea, la Milano, în parcul de lângă Castelul Sforzesco, să merg cu tălpile goale prin iarbă și să stau așa, acolo, întinsă pe iarbă, să nu simt timpul cum trece, să fiu doar eu și cu mine!… Acestea sunt minunății ale vieții!

Care este parfumul care vă încântă, vă binedispune?

Parfumul puternic al florilor, parfumul primăverii, al ierbii proaspăt cosite, mirosul răcoros după ploaie, mirosul mării, mirosul fructelor proaspete și al cafelei italienești, făcută în Italia, mirosul bucătăriei italiene sau grecești, lămâia…

Cum asimilați din punct de vedere energetic, spiritual, fizic, psihic, emoțional, fiecare moment artistic susținut în fața publicului?

Este un schimb de a da și a primi, acel schimb vital!… Este un moment de dăruire de sine, care însă este pregătit cu mult timp înainte. Pregătirea începe de la primele lecții de pian, de la toți anii de studiu, de la toate experiențele dure sau minunate prin care trecem, de la fiecare oră din zecile sau sutele de mii petrecute studiind în intimitatea cămăruței noastre… Se spune că nu îți aparține, cu adevărat, decât ceea ce ai dat. Și eu, multă vreme, n-am înțeles cum vine asta… Cum adică să îți aparțină dacă îl dai? Și apoi, am înțeles… Desigur că da, nu luăm nimic cu noi. Nimic, doar faptele bune, cu ele plecăm din această viață. Deci, cu ceea ce am dat, plecăm, doar asta ne aparține: ce am dat. Pe scenă, eu mă dau pe mine.

Ce trăiți în momentul întâlnirii cu spectatorii dvs?

O emoție atât de intensă, explozivă, prin patosul ei!… O mare bucurie!

Cum vedeți îmbrățișarea muzicii cu psihologia? Care sunt efectele acestei simbioze?

Când învăț o piesă, o și analizez; este un fel de psihologie în felul în care mă apropii de ea până o înțelegi, o întrepătrundere între capul compozitorului, al meu, situația și sentimentele piesei, combinate cu trăirile mele.

Cum interpretați contribuția intuiției, creativității, a dăruirii energiilor vitale în scop muzical?

Drept firească pentru un muzician adevărat. Tot ce este mai puțin de atât îl scoate pe respectivul din profesie. Dacă ai o profesie artistică și nu te dăruiești cu totul, nu ești artist, nu ești muzician doar în acele câteva ore pe zi cât studiezi la pian; ești muzician tot timpul; ești artist tot timpul; ființa ta a devenit astfel. Pentru a face o comparație:… ești credincios doar când intri în biserică și, în restul timpului, nu? Așa și cu noi: totul este firesc să fie pus acolo, pe altarul artei.

Care este atitudinea cu care rezonați în momentul în care aveți de făcut o alegere esențială pentru dvs.?

Las în voia Domnului. Adesea, am ales greșit… Omul este supus greșelii. Așa că am învățat să mă rog. „Doamne, ce să fac? Că Tu știi ce este mai bine pentru mine.“ Așa ne ajută pe fiecare dintre noi doar să-i cerem și să ne lăsăm purtați de Dumnezeu.

În accepția Ioanei Maria Lupașcu, muzica este o sursă inepuizabilă de…, întrucât…

În accepția mea, muzica este o sursă inepuizabilă de frumos și de dragoste, de Dumnezeu, întrucât atinge sufletul direct și adânc, cum nicio altă artă nu o poate face.

Aveți mai multe chemări în domeniul exprimării, între care se înscrie și cea de a realiza, redacta și publica articole (săptămânale în Monitorul de Brăila, între anii 2003-2005), din ipostaza de jurnalist corespondent din Italia, iar din 2009 scrieți atât pentru blogurile România în Contact și Liternet, cât și pentru publicațiile Global Events Business și QMagazine. Ce anume vă fascinează, în mod recurent, în privința jurnalismului cultural?

M-a fascinat jurnalismul, dar a încetat să mă fascineze, pentru că arareori este cu adevărat și pe de-a-ntregul sincer.

Care sunt cuvintele, expresiile din vocabularul limbii române pe care le prețuiți îndeosebi?

Poporul român are un bagaj imens de proverbe înțelepte, fapt ce dovedește înțelepciunea țăranului român, experiența lui de viață, puterea de a extrage esențialul, filozofia adâncă și smerită pe care o are în fața vieții și faptul că se raportează cu credință la Dumnezeu. Îmi plac îndeosebi proverbele și în toate găsesc un adevăr mare.

Cei 5 ani petrecuți în Italia, la Accademia Europea di Musica, sub îndrumarea legendarului pianist rus Lazar Berman, au fost un dar de la Dumnezeu pentru toți ceilalți ani de coșmar cu alți profesori. A fost prima oară când am putut să îi spun cuiva „Maestru”, și nu „profesor”, pentru că era un adevărat Maestru.

Ce impresii aveți despre lectura în format digital?

Am impresii plăcute despre lectura în format digital. Eu nu cred că tehnologia ne-a depărtat de comunicare; cred că vorbim, transmitem mai mult și mai ușor și comunicăm cu oameni pe care, fără internet, poate nu i-am fi cunoscut sau nu i-am mai fi găsit. Nu este adevărat că nu mai scriem scrisori, cum se plânge lumea; ba scriem, doar că se numesc mailuri și le scriem în sistem virtual, nu pe hârtie. Însă ele tot scrisori sunt – pot răni sau bucura în aceeași măsură în care o făceau scrisorile de pe vremea bunicilor, doar că acum ajung mult mai repede și astfel putem scrie mai mult.

Este tehnologia un adjuvant al artistului contemporan? În ce fel?

Da, tehnologia este un adjuvant al artistului, ținând cont de aspecte vitale precum publicitatea, reclama și vizibilitatea. Dar și spectatorul este ajutat, pentru că are acces mai lesne la actul artistic, iar asta este un plus și pentru el, dar și pentru noi, artiștii.

Cum se numește una dintre cărțile memorabile pe care le-ați citit? Și care este mesajul pe care l-ați regăsit în inima paginilor?

Una dintre cărțile memorabile pe care le-am citit se numește Jurnalul fericirii, de Nicolae Steinhardt, iar mesajul pe care l-am regăsit în inima paginilor este: „Am învățat să te uiți în oglindă la tine însuți, cu conștiința curată.

În ce constă fericirea artistului? Cum face el față încercărilor și obstacolelor?

Cu ajutorul lui Dumnezeu, așa cum fac și ceilalți oameni. Nu știu dacă artiștii sunt mai încercați sau mai puțin încercați; poate că da, pentru că ei lucrează cu emoțiile și atunci au parte, poate, și de ispite mai mari, în funcție de nivelul la care ajung, în funcție de profunzimea în care se adâncesc, dar tot Dumnezeu îi ajută să depășească tot. Dumnezeu nu dă fiecăruia decât atât cât poate duce acela.

Ce să își spună, cu glas tare, o ființă care cunoaște și umbrele și culorile, și muzica lacrimilor și muzica râsului, pentru a reuși în viață și a rămâne cu sufletul intact?

Cu sufletul intact nu rămâne nimeni; viața lasă răni care nu trec; se astupă, dar nu trec. Nu poți cunoaște bucuria fără lacrimi; nici n-ar avea sens, că n-ai mai recunoaște-o ca bucurie; ar fi o stare normală. Dar progresul nostru sufletesc se petrece în fața suferinței, nu în momentele de fericire, ci doar în felul în care depășim încercările și obstacolele, nu atunci când ne este ușor. Este greu de admis asta, dar aceasta este esența vieții: aurul se călește în foc. Așa și sufletele noastre. Totul este să nu îți vinzi sufletul, oricât de tentant și de bun ar părea prețul. Este întotdeauna o afacere teribil de proastă. Atâta timp cât îl porți pe Dumnezeu în suflet și nu mergi împotriva Lui, sufletul este în bună stare. Ispitele sunt la tot pasul; este greu să îți păstrezi integritatea, dar este logic să fie așa; altfel, nu ar mai fi răsplată atât de dulce. Dacă ar fi totul ușor… unde ar mai fi străduința noastră?

Cum au fost cei 5 ani petrecuți în Italia, la Accademia Europea di Musica, sub îndrumarea legendarului pianist rus Lazar Berman?

Un dar de la Dumnezeu pentru toți ceilalți ani de coșmar cu alți profesori. A fost prima oară când am putut să îi spun cuiva „Maestru”, și nu „profesor”, pentru că era un adevărat Maestru. M-a schimbat atunci ca pianist, ca muzician, ca om de scenă. Lecțiile lui erau complexe. Cerea enorm, pentru că lucra după standardele proprii, iar afară așteptau mereu alții să-i ia locul ca student la clasa lui Berman. Deci concurența era fabulos de intensă, dar asta m-a învățat și să funcționez sub presiunea stresului, o lecție pe care am primit-o cumva colateral, dar mi-a fost de mare folos. Acei cinci ani petrecuți ca studentă în Italia lui Lazar Berman au fost dintre cei mai frumoși din viața mea, iar ceea ce am învățat de la el este tezaurul meu personal. Eu eram obișnuită, în țară, cu zicala că profesorul nu trebuie să cânte; el trebuie să predea. Păi cum să predea ce nu face? Ce mă învață pe mine dacă el nu știe să facă și nu are experiența necesară? Scena nu e joacă; nu e totul să înveți ce e în partitură, dacă nu înveți și ce se petrece pe scenă. Și cine știe lucrurile acestea mai bine decât un pianist mare și legendar? Mai ales că, fiind printre cei mai mari, nu are gelozia pe care o au mulți alții care nu își învață elevii, de teamă ca aceștia să nu le devină rivali mai târziu. Dar Berman nu are rivali; el este de sine stătător. Oricât de sus ar ajunge un elev – și trebuie să vă spun că toți au carieră, deci, iată, valoarea lui pedagogică, nu unul din trei generații, ci TOȚI, din toate generațiile, au făcut și fac carieră – nu va ajunge la același nivel legendar; acest lucru nu este posibil.

În ce proiecte sunteți implicată la început de 2016 și în perioada imediat următoare?

Multe, mereu multe. Mă bucur de succesul spectacolului cu Daniela Nane, PIANUL CU POEME, care continuă pe noi scene. Din proiectele anului mai fac parte și tangourile cu orchestră, un recital în februarie într-o faimoasă și superbă sală a Filarmonicii din Hamburg…

Fotograf: Gabriela Alba

Sursa foto: din arhiva personală a pianistei Ioana Maria Lupașcu, care a binevoit să dăruiască fotografiile acestui interviu, în exclusivitate.

Interviul a fost realizat de Ștefania Argeanu.