„Sunt furioasă și tristă. Știu că viața poate fi dură. Dar mai știu și că prima regulă transmisă de părinții noștri este încăpățânarea, voința, curajul. Ne luptăm chiar și atunci când nu mai există nici cea mai mică șansă. Nu lăsăm dușmanul să preia puterea fără să spunem nimic. Suntem mândri. Nu abandonăm, mai ales la patruzeci și nouă de ani. Chiar dacă suntem terminați.”
„Rezist stresului scenei, călătoriilor, rutinei hotelurilor, pentru că sunt susținută de publicul pe care îl întâlnesc. Alerg într-o cursă fără sfârșit. Mă duc unde mă cheamă iubirea oamenilor. Îmi depășesc durerea, îmi alin arsura rănilor cu balsamul luminii, cu iubirea efemeră și impresionantă a mulțimilor. Mă intoxic cu concertele, mă lansez în cel mai viu dintre paradisurile artificiale care sunt spectacolul și scena. O parte din mine este anesteziată. Sunt în stare să nu mai simt durerea. În loc să încerc s-o îmblânzesc, o domin, o controlez și o ascund.”
„Seara când reușesc să adorm automatul care am devenit, nu mă pot împiedica să nu mă gândesc la fetița care a avut acest vis. Și-a închipuit ea că se va împlini atât de repede, atât de puternic?”
„Acasă, când existau motive, nimeni nu-și regreta niciodată soarta. Indiferent de ce a îndurat, nu l-am auzit niciodată pe tata spunând: «Sunt zdrobit, mi-e lehamite!». Atunci cu ce drept m-aș plânge eu, care am privilegiul de a călători, de a-mi câștiga existența cântând, eu, care sunt tratată ca o prințesă?”
„Nu sunt ranchiunoasă, cu toate că nu uit. Am prea mult noțiunea timpului, a fragilității lucrurilor și a ființelor ca să-l pierd detestându-i pe cei care mi-au făcut rău.”
„Când ceva mă agresează într-un fel sau altul, devin mai lucidă. Caut întotdeauna să găsesc o explicație rațională acestui gen de comportament. Iar dacă nu găsesc, încerc să las deoparte cel puțin pentru moment, furia care m-ar putea însufleți. Și apoi, din orgoliu, mă străduiesc să iert, să fiu generoasă, să mă ridic deasupra, în bine, în frumos.”
„Ideea pe care oamenii și-o fac despre ceea ce ești din punct de vedere sexual, în particular, în intimitate, nu corespunde niciodată realității. Își proiectează propriile fantasme, le aruncă asupra ta și, chiar atunci când încerci să rectifici, nu te ascultă, nu te aud.”
„Transformările de imagine urmează epocile și rătăcirile mele. Nu caut în mod special să rămân neschimbată, sunt conștientă de importanța modei. Învăț de la Charles Aznavour, foarte priceput în a da sfaturi prudente, că «atâta vreme cât nu ești la modă, nu te poți demoda». Acest prieten care se pricepe la femei îmi recomandă simplitatea distinsă.”
„Acum înfrunt vidul. În acea epocă mă sprijineam pe el ca să capăt viteză, și pe urmă să cad mai ușor în capcana durerii. M-am spetit muncind, zdrobită de oboseală, ca să nu mai simt nimic, m-am sfâșiat în mii de bucăți, m-am risipit pe scenă în cele patru colțuri ale lumii pentru a îndepărta durerea, fără să reușesc s-o alung vreodată.”
„În cele din urmă am spus totul, ca un fel de terapie. Dar n-am vindecat nimic. Nu te tratezi cu muzică. Nici cu o poveste. Poate cu timpul… Chiar dacă această poveste ar fi sinceră. Mi-am amintit ce nu trebuia să uit, am înțeles ce mă întrista, ce mă împiedica să fiu vie, total, acum. Adevărul meu s-a conturat, fără voia mea, uneori împotriva voinței mele. Întotdeauna ești cel mai mare dușman al tău când înaintezi în întuneric. Cuvintele mele n-au acoperit nimic, ci mi-au scos la lumină visele, îndoielile, suferințele.”
