Trebuie să rămânem oarecum enigmatici? Adică, ar fi trebuit să rămân mai adâncit în enigmă, chiar dacă criticii și spectatorii nu înțeleg nimic. Beckett a reușit mai bine în acest sens. Dar, în cele din urmă, lumea și-a dat totuși seama că el nu era în întregime socializant, nu era cu adevărat de partea stângii, de exemplu; și și-au dat seama că teatrul lui este pur metafizic.
Fără speranță! Și fără speranță.
Și atunci, pentru că a tăcut, nu îndrăznesc să-l atace ca pe mine. Dar ați observat că acum e înconjurat de multă tăcere.
— Sunt momente când lumina poate apărea în teatrul dumneavoastră, în gândirea dumneavoastră? Există lumină în acest tunel mare pe care-l descrieți?
Da, încerc să-mi amintesc o experiență de lumină pe care am trăit-o cu mult timp în urmă, pe care am povestit-o de multe ori în cărțile mele. Iat-o: era pe când aveam șaptesprezece sau optsprezece ani, mă plimbam într-un oraș de provincie, către amiază, în iunie, și, dintr-o dată, am resimțit o prezență și am simțit sau mi s-a părut că simt în acel moment că Cineva mă ține în mâna sa, că nu suntem pierduți.
Este foarte greu de povestit această întâmplare. Și când vorbesc despre ea în cărțile mele în care există unele personaje care au această lumină, în Însinguratul, de exemplu, povestea nu e absolut adevărată, pentru că îmi amintesc de acel moment de prezență foarte intensă, dar îmi amintesc din ce în ce mai vag; și când mă refer la acel moment, nu-l mai pot retrăi.
Dar în clipa când am simțit acea prezență inefabilă, mi-am spus: ”N-o să-mi mai fie niciodată frică. De câte ori o să am necazuri, de fiecare dată când o să mă încerce îndoiala, am să-mi amintesc de acest moment.” Or, nu-mi mai amintesc.
— Asta s-a întâmplat o singură dată? — O singură dată.
— Și sperați ca acest moment să se repete? — Ah, știți, aștept… aștept, și m-am săturat să aștept iluminările, și nu mai am mult de trăit, și nu cred că acea stare va reveni.
— Dar amintirea nu vă dă curaj? — Nu. Și pe urmă… mai bine râzi, mai bine să râzi de toate istoriile astea căci, oricum, totul se sfârșește. Totul a fost deja spus; de la regele Solomon totul a fost spus, și oamenii continuă să vorbească în acest vacarm și nicio explicație a lumii nu este posibilă. Și cum nu înțeleg absolut nimic, nu mai înțeleg nici ce am spus… (Tăcere)…
— Aș vrea să vă întreb… În dimineața asta erați, să zicem, în culmea deprimării. Au fost săptămâni de deprimare, lectura cărții lui Philippe Nemo; și atunci când am sosit pentru înregistrări după prânz, erați deodată, nu știu… se poate spune că erați ”mai vesel”, sau vă ofensez când vă spun că erați mai vesel?
— Dar nu sunt trist, în fine, spun lucruri foarte simple pe care toată lumea le știe, pe care toți și le spun lor înșiși și pe care eu le spun în gura mare… (tăcere)…
— Când… să zicem, când ascultați muzică sau vă uitați la tablouri, sunteți în aceeași stare de dispersare, ori acea senzație de lumină pe care ați avut-o cândva vă revine când ascultați o anumită muzică sau priviți anumite tablouri?
— Da, vag… Vermeer, de exemplu.
— Explicați-vă puțin!
— Am făcut la o televiziune o emisiune despre Muzeul imaginar și am vorbit pe larg despre Vermeer. Numai că era acum doi ani; încerc să-mi amintesc ce-am spus despre Vermeer: am uitat. Încerc să-mi aduc aminte și nu reușesc, iată de ce nu mai pot spune nimic despre Vermeer.
— Dar în momente ca acestea…, când sunteți în plină perioadă de deprimare, vi se întâmplă să ascultați muzică, nu știu… dacă ascultați Monteverdi, Bach, cum reacționați? Are vreun efect?
— Vreun efect!… (surâs). Aproape deloc. Am impresia că…. n-ar trebui să vorbim, căci cu cât vorbim mai mult cu atât sunt mai puțin clare lucrurile. Că orice explicație ne blochează într-o definiție. A rupe tăcerea înseamnă deja să intri în această lume. Orice anunț este dăunător și înseamnă cultură. Cultura încearcă să exprime inexprimabilul; în mod paradoxal, ea reușește uneori să-l exprime; dar, odată exprimat, acesta devine o explicație tot atât de puțin valabilă ca oricare alta.
— Dar atunci, ce este creația? Ați scris despre creație. Ce este creația pentru dumneavoastră? Există enunțul și există creația. Ele sunt unul și același lucru?
— Da. Poate… (tăcere)…
— În convorbirile pe care le-ați avut cu Claude Bonnefoy, există un moment când spuneți: ”Nu mă tem de moarte”. Ce reprezintă deci acest adevăr? Este de acum un adevăr absolut pentru dumneavoastră?
— Ah nu, deloc. Nu știu de ce am spus asta. Sunt mulți ani de când am avut acele convorbiri cu Claude Bonnefoy și, firește, nu mai știu ce voiam să spun. Moartea mă sperie, dar mai ales mă umilește.
— Da. În ce fel?
— Mă umilește pentru că este expresia finitudinii noastre. Tocmai asta e neliniștitor, asta e inacceptabil! Două lucruri sunt inacceptabile: să te naști…
— Să te…
— … să exiști și apoi să mori. Poți să fii fără să exiști. Să te naști și apoi să mori. Eu n-am cerut acest lucru și n-am să-l accept vreodată.
— Și după moarte, ce vă imaginați?
— …(tăcere)… Individul nu găsește nimic în plus acolo. Nu pot ști nimic.
— E, totuși, o întrebare pe care v-ați pus-o?
— Da, dar la care nu răspunde niciodată, la care nu putem răspunde. Asta e!… (tăcere)…
— Bine, atunci vorbim despre altceva!
— Vorbim despre altceva.
— De exemplu, când… când ați început să scrieți? Nu să scrieți scrisori sau teme, ci să scrieți ca un scriitor?
— La nouă ani. La nouă ani mi-am scris memoriile. Erau două pagini de text. Și totuși, ar fi fost lucruri foarte importante de spus. Nimic nu e mai important decât ceea ce gândește un copil de cinci, de șase, de șapte ani. La șapte ani un copil știe practic totul. La șapte ani știam că vom îmbătrâni, că vom muri, că trebuie să ucidem pentru a mânca, că lumea este prost alcătuită.
— Ați scris la nouă ani?… Vă amintiți?
— Da, îmi amintesc că la nouă ani mi-am scris memoriile care aveau două pagini, dar nu mai știu deloc despre ce era vorba acolo, și am scris compuneri, cum se numeau. Mi s-a cerut – învățătorul mi-a cerut – să vorbesc despre bâlci, și mi-am închipuit un copil care se plimba prin târg cu mama lui și copilul punea întrebări, iar mama răspundea. Învățătorul a citit întregii clase acel text și a spus: ”Ionesco….”, sau mai curând ”Jonesco”, cum se spunea atunci ”…Jonesco a inventat dialogul fără să știe că era inventat de mult”. Și am continuat să scriu poeme; nu sunt făcut decât pentru asta….
— Vă pun o întrebare care nu este agresivă: sunteți acuzat că ați fi reacționar. Ce înseamnă ”a fi reacționar” în felul în care sunteți dumneavoastră?
— Sunt reacționar pentru că reacționez. Este singurul răspuns pe care-l pot da în clipa asta. De fapt, nu știu foarte bine ce înseamnă să fii reacționar. Acestea sunt simple formule care nu mai spun absolut nimic. Acum este reacționar cel care se opune ideologiei dominante, fie ea la putere sau într-o opoziție confortabilă. Ideologia dominantă nu este poate la putere, dar ”oamenii de stânga” conduc opinia publică.
Pe vremuri – și acesta este motivul pentru care mi-am părăsit țara de origine – extrema dreaptă reprezenta ideologia dominantă. Atunci eram acuzat că sunt ”jidovit și democrat”. N-ați trăit acea perioadă, dar să știți că ”să fii democrat” era pe vremea aceea tot atât de rușinos pe cât este acum să fii fascist. Tinerii care acuză pe alții că sunt fasciști nu știu deloc ce înseamnă asta.
Dar ceea ce pot constata – și acesta este motivul pentru care sunt, în ghilimele… sau fără ghilimele, reacționar – este că de treizeci de ani încoace stânga s-a înșelat cu regularitate. În 1967, am scris un articol despre Rusia sovietică, cu ocazia celei de-a cincizecea aniversări a Revoluției din Octombrie și am spus că n-au fost în Rusia decât cincizeci de ani de crime, de genocide etc. Am fost acuzat că sunt fascist.
Adică… ceea ce este grav este faptul că totul este permis acum în numele stângii sau în numele comunismului… ca pe vremea când totul era permis în numele fascismului și al ”regenerării” Europei. Ceea ce mă miră este că cei de stânga s-au trezit oarecum după apariția cărților lui Zinoviev, Soljenițîn, Pliușci, Amalrik, Kuznețov etc.; dar ei nu sunt decât în număr foarte mic, iar trezirea lor mi se pare suspectă.
Într-adevăr, de fiecare dată când în Franța au venit disidenți sovietici, ei au fost înconjurați de oameni de stânga. Adevărurile spuse de Soljenițîn și de alții sunt atât de evidente încât stânga a trebuit să se încline în fața acestor adevăruri, fără a înceta să facă politică; adică ea a vrut să-i recâștige pe acești disidenți sovietici. Spun că este suspect.
Într-adevăr, Jean Daniel, mergând în Italia acum vreo trei ani, a spus sindicatelor italiene: ”Apărați-i pe muncitorii polonezi care sunt în grevă și care sunt masacrați; altfel o să pună mâna pe ei dreapta!” Acesta nu este un discurs uman, nu este un discurs sincer, e pur și simplu politică.
În realitate, oamenii ar trebui adunați, fie ei de stânga, de dreapta, cum sunt numiți, toți oamenii bine intenționați ar trebui să se adune, cum spune Jules Romains, pentru a face față acestei ”barbarii cu chip uman” despre care vorbește Levy. Dar el însuși face politică.
Cu câteva luni în urmă, eram la o reuniune organizată de Foucault și de Maximov, cu Sartre și cu toată stânga; m-am ridicat cu naivitate și l-am întrebat pe Foucault: ”La urma urmelor, tot ce se întâmplă, toate ororile acestea, v-ați dat desigur seama de ele; sau dacă dumneavoastră nu v-ați dat seama, alții le-au înțeles. De ce ați tăcut atâta vreme?” El mi-a răspuns: ”N-am intenția să mă explic și nu vreau să fiu culpabilizat.” Nu aveam deloc intenția să-l culpabilizez, ci voiam numai să mă informez în legătură cu această problemă gravă.
Iată textul completat cu diacritice, păstrând integral conținutul, stilul și punctuația originală:
— Erați mulțumit să asistați la această reuniune?
— Nu, câtuși de puțin. Era deci acolo Sartre, un om pe care nu l-am înțeles niciodată și mă întreb dacă el însuși se înțelege. Părea să fie un bun filozof. Am citit și eu pe vremuri L’Être et le Néant, dar demersul lui e întotdeauna nesigur. Astfel, când l-am întâlnit, când l-am văzut la această reuniune din septembrie, a declarat: „Simone și cu mine nu mai suntem marxiști de doi ani”. De ce n-a spus-o cu doi ani în urmă și de ce o spune astăzi? O face pentru că există „noii filozofi”, crede că acesta poate fi mersul istoriei și nu vrea să-și strice situația, cum n-a vrut să și-o strice în 1968.
Ceea ce nu l-a împiedicat, după ce a declarat că nu mai este marxist, să pună să i se reprezinte o piesă, Nekrassov, chiar înainte de alegeri, în care erau atacați… în care atacă pe disidenții din 1945 și, indirect, pe disidenții sovietici de astăzi.
Prin urmare, nu ne putem încrede absolut deloc în intelectualitate. Intelectualitatea este foarte sensibilă la zguduirile iraționale și la forța politică. Acesta este, orice ar spune ei, motivul pentru care este foarte dificil… chiar imposibil să ai încredere în intelectuali, în cei numiți „intelectuali”, pentru că, departe de a fi mentori spirituali, ei sunt intermediarii birourilor de propagandă, ale guvernelor din Est mai ales, ei sunt intermediari între public și oficinele de propagandă.
Asta s-a văzut între cele două războaie și știm foarte bine că și Heidegger și Jung au fost favorabili nazismului. Au fost bineînțeles oameni care n-au avut o astfel de poziție, mai ales în Franța, au fost Emmanuel Mounier și Denis de Rougemont și au fost Albert Camus, Jacques Maritain, Jean Grenier.
De altfel, cum spune Lévy, am mai multă încredere în Camus care, dacă nu avea structura filozofică, limbajul lui Jean-Paul Sartre, avea o exactitate de neînlocuit; Camus este de neînlocuit.
Bine, acum, referitor la ceea ce se petrece în momentul de față, trebuie să vă spun că mă înclin în fața fizicienilor, a matematicienilor, a oamenilor de știință care refuză să meargă în țările totalitare pentru că libertatea este zăgăzuită acolo, cum știm cu toții, pentru că savanții sunt aruncați în închisori, pentru că o cenzură de un rafinament redutabil supraveghează toate manifestările spiritului.
Regretabil este faptul că oamenii de litere, autorii dramatici nu le urmează exemplul. Nici psihanaliștii; ei intenționează să meargă curând în URSS, la Tbilisi. Se pare că nici psihanaliștii, dar poate că vor contribui puțin la psihanalizarea oamenilor politici sovietici; ceea ce nu cred, căci aceștia sunt absolut… tâmpiți.
Dar oamenii de litere, Societatea oamenilor de litere și Societatea autorilor dramatici au semnat – regret s-o spun pentru că am prieteni printre ei – au semnat contracte cu Societatea sovietică a autorilor, cu Societatea de stat cehoslovacă, iugoslavă etc., și în felul acesta Societatea franceză a autorilor, de exemplu, a devenit mandatară Societății sovietice și acceptă să-i considere ca autori numai pe autorii care fac parte din Societatea scriitorilor sovietici, ceilalți nu sunt „autori”. Prin urmare, în virtutea acestui acord, când juca într-o piesă de Havel, Perinetti a primit o notă din partea Societății autorilor prin care i se spunea că Societatea nu va percepe drepturile de autor pentru că există o înțelegere conform căreia Havel, care este unul dintre cei mai mari dramaturgi cehoslovaci, nu este un „autor”.
Societatea autorilor a semnat mai întâi acest contract și în baza lui cenzura sovietică pătrunde în Franța. Societatea oamenilor de litere a făcut același lucru. Dar președintele Societății oamenilor de litere a declarat că va face tot ce-i stă în putință ca să nu prejudicieze un scriitor disident din Est.
Vorbele sunt frumoase, dar contractele există. În realitate, semnatarii acestui acord, adică cel de la Societatea autorilor și comitetul Societății oamenilor de litere, au fost mai mult sau mai puțin obligați de guvern ca urmare a acordurilor de la Helsinki și au acceptat să se supună guvernului care își spunea: „Bine, vor fi sacrificați câțiva autori. Și ce-i cu asta?” Fiindcă oamenii politici nu știu absolut deloc care este importanța culturii. În lumea noastră despiritualizată, cultura este încă ultimul lucru care ne-ar permite să depășim lumea cotidiană și să-i reunim pe oameni. Cultura îi unește pe oameni, politica îi separă.
Evident, cei care conduc Societatea oamenilor de litere, sau unii dintre ei, nu Hélène Tournaire, de exemplu, care este membru de partid, ci ceilalți, cred că trișează; ei își spun: „Acest acord nu este valabil pentru legile franceze și dacă ar avea loc un proces, desigur societățile ar fi cele care ar pierde, deci legea poate fi eludată”. Dar nu este vorba despre eludarea legii. Nu trebuie să cedăm din punct de vedere ideologic, pentru că războiul ideologic continuă într-o aparență pace.
Dar noi, noi nu mai apărăm nimic. Am încercat de altfel să-i sensibilizez pe unii prieteni față de această problemă a libertății; dar autorii dramatici au puncte de vedere ciudate, meschine; sau poate își spun că piesele noastre vor fi jucate în Rusia și atunci o să încasăm drepturi de autor; ceea ce nu este adevărat pentru că s-au jucat multe piese sovietice în Franța de atunci, dar niciodată piese franceze în Rusia, poate doar piese de bulevard, care nu ridică probleme. Or, o operă de artă literară, dramatică, trebuie să pună totul sub semnul întrebării; acesta este scopul, funcția sa.
Pe de altă parte, autorii francezi și-au spus: „La urma urmelor, este inutil ca ei, cei de acolo, să vină cu piesele și cu romanele lor; este inutil; asta încarcă teatrele pe care le putem foarte bine umple cu piesele noastre.” Era deci o problemă meschină de rivalitate și de sume mari de bani, de câteva biete nenorocite sume mari.
Spuneam că am încercat să sensibilizez câțiva autori care-mi sunt prieteni – n-am să-i menționez pentru că asta i-a necăjit deja destul; unul dintre ei mi-a spus: „Nu-ți înțeleg atitudinea”. (Este un autor de teatru de bulevard.) Un altul mi-a spus: „Știți, Calvi – actualmente președinte SACEM –, cu care am stat de vorbă despre această problemă, m-a asigurat că sunt totuși unele avantaje.”
… asta se întâmpla la telefon și m-a enervat atât de tare încât n-am continuat convorbirea cu interlocutorul meu. Regret, pentru că aș fi vrut să știu despre ce avantaje era vorba.
Pe vremuri, oamenii de litere, literații, scriitorii luau atitudine, pe când oamenii de știință nu se ocupau decât de laboratoarele lor. Există cazul… cel mai reprezentativ, cel al lui Zola și apoi cel al lui Péguy, ambii în cadrul a ceea ce s-a numit atunci scurt „Afacerea” și care era afacerea Dreyfus. Și-mi amintesc foarte bine punctul de vedere al lui Péguy care spunea: „Sunt oameni de stat, miniștri, generali care și-au dat seama că Dreyfus este nevinovat; dar și-au spus: «Acum, n-are importanță, nu trebuie să compromitem armata, nu trebuie să compromitem cetatea, n-ar fi avantajos. Să-l sacrificăm deci pe Dreyfus!»”. Și răspunsul lui Péguy a fost extrem de nobil; el a spus: chiar dacă statul ar putea să piară în urma unei nedreptăți, este preferabil ca Franța să fie dreaptă și să accepte chiar să piară sau să fie ucisă decât să acuze un nevinovat.
În momentul de față, noi nu avem puncte de vedere nobile pentru că lumea este înnebunită de politică. Ceea ce ar trebui făcut este să depolitizăm cultura și să culturalizăm pe oamenii politici. Dar, în acest moment, toată lumea nu vede decât prin ochii politicii, iar evadarea o constituie sportul.
Cred că asistăm la o abrutizare de proporții de care sunt în mare parte vinovați intelectualii. Ei nu știu că politica, în principiu, o organizare a raporturilor umane posibile în cetate, a devenit o enormă dezorganizare. Într-adevăr, nu se poate organiza de dragul organizării; se organizează pentru ca oamenii să poată face ceva, adică se organizează pentru ca ei să trăiască o viață „culturală”. Ce înseamnă această viață culturală? Înseamnă a da oamenilor posibilitatea să gândească fiecare de unul singur și să ofere colectivității rodul gândirii lor, pentru a permite individului să se dezvolte, să gândească. Or, noi suntem dominați de rațiuni de stat care permit totul: genocide, mascare, punerea la respect a intelectualilor. Adică moartea spirituală.
Nu trăim un moment de cultură. De altfel, se știa. Spengler spunea bine… el recomanda tinerilor din timpul său să nu se mai ocupe de literatură sau de proiecte artistice pentru că trăim acum într-o „lume a civilizației”, spunea el, și nu într-o lume „a culturii”. În această lume a civilizației în care am intrat și în care oamenii de știință au un rol important, tocmai ei sunt cei care se trezesc la viața culturală, adică la umanism.
— Puteți fi acuzat că atacați mai mult ororile din Est și nu vorbiți niciodată despre cele care există în țările din așa-numita „zonă occidentală”. De ce se îndreaptă atenția dumneavoastră numai spre ceea ce se întâmplă în Rusia, în Cehoslovacia și nu spre ceea ce se întâmplă în altă parte?
— A, nu, nicidecum. Sunt foarte sensibil la ceea ce se întâmplă în Argentina. Sunt foarte sensibil la aceasta. Este povestea victimelor care devin călăi și călăilor care devin victime. Acest mecanism oribil despre care Camus, pe care-l citez din nou, ne-a vorbit deja. Terorismul a existat în Argentina și în Brazilia. Au fost oameni masacrați de către Montoneros, alții răpiți și, ca reacție împotriva terorismului, a existat un antiterorism la fel de regretabil.
Dar este evident că mă preocupă mai mult ceea ce se petrece în Est, pentru că de acolo îmi vin toate informațiile și de aceea, ca urmare a vizitelor pe care mi le-au făcut polonezi, români din România, fosta mea țară, ca urmare a tuturor acestora, am putut rămâne treaz.
Trebuie să vă spun că, atunci când, după ’68, cehii veneau în Franța, intelectualii francezi din arondismentul al XVI-lea le spuneau sorbindu-și liniștiți whisky-ul: „Sunteți niște mici-burghezi” și îi insultau pe cehoslovaci.
Am văzut de curând un film îngrozitor, un film polonez care a rulat într-o sală mică, într-un studio unde erau câțiva invitați; ni se povestea cum erau oamenii exploatați, uciși… desfigurați de către putere. Era un film tragic. Lângă mine era cineva. O doamnă din guvern, care este totuși guvern liberal în principiu, și prin urmare, apărător al drepturilor omului. În principiu! Ea a făcut următoarea remarcă; a spus: „Doamne, ce lung e! Ce film lung!” O actriță pe care o stimez mi-a spus: „Actorul este foarte frumos!” Altcineva mi-a spus: „E lung dar, totuși frumos”, dar într-un mod absolut detașat.
Adică am constatat, de fapt, o dată în plus inutilitatea luptei noastre sau cel puțin dificultatea ei și faptul că oamenii sunt surzi și orbi. Oamenii nu mai au simțul valorilor obiective. De altfel, mai există ele?
— Când spuneți că nicio societate, nici socialistă, nici liberală nu poate satisface azi pe nimeni, ce vă rămâne?
— Ei da, este ceea ce constat. Este un punct de vedere absolut negativ și nu știu ce-ar trebui propus. Tot ce pot să fac eu, în naivitatea mea, este să constat; vreau să spun că eu nu discut despre marxism, nu discut despre socialism. Ceea ce se întâmplă în planul ideologiilor nu are nicio legătură cu realitatea. Eu mă gândesc la ceea ce se întâmplă în realitate. Eu povestesc evenimente, fapte, și trag concluziile. De altfel, știți că acum, în timp ce stăm de vorbă, lumea este trecută prin foc și sabie și, cu toate acestea, vă mărturisesc că eu sunt fericit când vine miezul nopții și pot să mă culc și să dorm.
— Dar când organizați, de exemplu, împreună cu alți intelectuali francezi ceea ce se numește CIEL, ideea este că totuși, intelectualii laolaltă pot face ceva unindu-se pe alte baze?
— Da. Cred în asta, fără să întrec măsura. Dar, cum îmi spunea marele scriitor și prietenul meu Manès Sperber: „Trebuie să facem întotdeauna ceva, chiar dacă știm bine că acțiunile noastre sfârșesc rău”. Aici este vorba despre un punct de vedere care nu este politic, nici sociologic ci, să zicem, metafizic, dacă mă pot exprima așa. Totuși, trebuie să continuăm, căci nu este necesar să speri pentru a întreprinde ceva.
— Când spuneți că aveți încredere în elite sau în elită, vă referiți la o elită anume? Vi se pare că aceasta are un sens?
— Desigur, sunt oameni care au anumite talente, alții care au alte talente. Sunt oameni lipsiți de talent și, printr-un paradox pe care nici nu-l mai remarcăm, societățile socialiste sunt cele mai elitiste din câte există. Funcțional elitiste. Ca să faci studii superioare trebuie să reușești la concursuri foarte grele, iar ceilalți, ca și opozanți, sunt trimiși – cum se spune în România, care este tot o țară socialistă – la munca de jos, la munci inferioare.
Deci, în realitate, în țările revoluționare nu a avut loc o revoluție, ci o restructurare a societăților eterne. În perioadele de liberalism, există o anumită atenție față de om, dar revoluția n-a servit decât unui scop: reorganizarea unei lumi care se dezorganiza, care se destrăma. Alibiurile ideologice nu contează. Numai că, ceea ce este grav în țările din Est este existența unei ierarhii inversate, la putere fiind oamenii cei mai conformiști, cei mai puțin apți să gândească. Mi-a fost descrisă ascensiunea unui comunist în una din țările din Est: el este în organizația de bază, șeful organizației de bază moare, alții iau cuvântul și personajul care are un viitor în față aplaudă. Atunci, este numit în organizații mai importante, dar nu ia niciodată cuvântul, el aplaudă. Și din aplauze în aplauze, sfârșește prin a fi membru al guvernului.
— Și atunci, el devine cel care vorbește? — Devine cel care e pus să vorbească. — Și care este aplaudat? — Și care este aplaudat.
— Dar ceea ce spuneți astăzi despre țările din Est, zise socialiste, a fost înțeles acum chiar și de comuniștii francezi. Atunci… — Da. — …deci ar trebui să fiți satisfăcut. Ar trebui să fiți liniștit și plin de speranțe întrucât și în Franța ceea ce ați spus în decursul anilor devine acum adevărul acceptat de o mare parte a membrilor partidului comunist.
— Da, dar de ce rămân în partid? Singurul lucru pe care l-ar putea face comuniștii este să spună: „Uite, știm foarte bine că lucrurile nu pot merge mai bine, că această criză mondială economică și socială depășește limitele politicii și noi renunțăm la dorința de a guverna ceea ce este neguvernabil.” Au făcut oarecum acest lucru refuzând puterea. Dar fără să-l declare. De altfel, cei care se află în fruntea statului sunt și ei de rea-credință. Ei continuă să guverneze o lume stăpânită de haos, care este neguvernabilă – aceasta este, de altfel, caracteristica omului modern, cum spune prietenul meu: „Omul modern bricolează în incurabil”. Ei bine, este ceea ce fac și eu și ceea ce facem toți. Bricolăm în incurabil.
— Spuneți că dumneavoastră nu faceți parte din elită. Ce definiție a elitei și ce părere despre dumneavoastră presupune aceasta?
— Există mai multe tipuri sau categorii de elite și cred că un guvern democratic ar trebui să țină cont de existența elitelor dar și de faptul că acestea sunt de toate felurile iar o scară unică de valori nu există. Există elite spirituale, elite filozofice, oameni dotați pentru filozofie care nu sunt câtuși de puțin buni la altceva – este cazul ideologilor noștri precum… Sartre pe care l-am citat pentru că este cel mai reprezentativ. Și există oameni dotați pentru muzică… exemplul cel mai prestigios este cel al lui Mozart care compunea la vârsta de cinci ani. Deci, trebuie să ținem cont de faptul că dacă cineva nu este dotat pentru politică sau pentru matematică, el poate fi un sfânt sau un mare muzician. Există deci mai multe scări de valori. Un om de elită este uneori unul dintre cei mai buni în meseria sa și alteori este cel care nu e bun pentru nicio meserie și care este constatat de elită.
— Atunci, de ce spuneți: „Eu nu fac parte din elită”?
— Nu-mi aduc aminte să fi scris aceasta, dar este poate o afirmație ipocrită căci dacă vorbesc acum o fac pentru că am sentimentul că intrevăd unele adevăruri și că sunt totuși un om de elită. Sunt un om oarecare de elită. Sunt omul de pe stradă de elită.
— Dumneavoastră spuneți: „Văd prostia mediocră, sunt orb față de inteligența superioară”.
— Da. Această afirmație nu mai este politică. Nu mai este politică, adică îmi dau seama că răul există în lume, Răul absolut, nu răul unei anumite societăți. Răul îmbracă nenumărate aspecte și, ca urmare, noi suntem sortiți Răului. El este principele acestei lumi. Și eu lupt totuși. Nu știu foarte bine de ce; mă simt îndemnat să o fac…
Îl rugasem pe Pierre Daix să participe la convorbirile noastre. Dar nu e la Paris. Pierre Daix a intervenit pe lângă Societatea oamenilor de litere în legătură cu acordul conform căruia Societatea oamenilor de litere se angajează să nu mai recunoască drept autori pe scriitorii din țările socialiste pe care guvernele lor nu-i consideră autori. Evident, Societatea oamenilor de litere nu poate interzice unui editor particular să publice orice, dar există o presiune constantă. Uneori, în țările occidentale, se dă un telefon de la o ambasadă a unei țări totalitare. Astfel, un prieten al meu a scris o piesă despre Stalin; niciunul dintre regizorii francezi n-a vrut s-o accepte pentru rațiuni ideologice; a fost acceptată în Olanda. Cineva de la ambasada Moscovei din Olanda a telefonat la teatru și repetițiile piesei au fost întrerupte. Într-un asemenea grad acționează cenzura sovietică în țările noastre; mă repet, dar niciodată nu voi considera că am spus-o îndeajuns.
Pierre Daix, care este un om sincer și curajos – a dovedit-o în viața sa – a citit următorul text adunării generale a Societății oamenilor de litere:
„Aș vrea să mă refer la acordul încheiat între Societatea oamenilor de litere și organismul de stat numit Uniunea scriitorilor cehoslovaci la sfârșitul anului 1977. Buletinul Societății a vorbit despre acorduri culturale, chiar dacă acesta este un acord strict profesional. Trebuie să subliniez că, în ciuda titlului sub care se prezintă, această Uniune a scriitorilor cehoslovaci n-are nicio legătură cu scriitorii țării respective. Noi am semnat deci un acord profesional cu un organism care nu avea alt mijloc de a se face recunoscut ca unul profesional decât semnarea unor astfel de acorduri cu asociații străine prestigioase, ca a noastră. Acesta este fondul problemei.
Într-adevăr, noi am cunoscut în ’68 o Uniune a scriitorilor cehoslovaci care avea președinți de mare valoare: Goldstucker, Seifert. Trebuie să știți că această Uniune a fost desființată după ocuparea Cehoslovaciei și înlocuită în ’77 – insist asupra datei – după ani de încercări infructuoase de a înfrânge rezistența scriitorilor, cu o nouă Uniune care aprobă ocuparea țării și personifică constrângerea care decurge din această situație. Niciunul dintre scriitorii marcanți ai țării n-a făcut parte din această Uniune. Or, ea deține monopolul publicațiilor și al asigurărilor sociale pentru scriitori.
Ca și în alte țări din Est, scriitorul care nu face parte din Uniune se află și în afara Societății, expus acuzației de «parazitism» care aduce după sine închisoarea sau lagărul. Copiii lui nu au acces la învățământul superior. Dar sunteți la curent cu ceea ce a scris Soljenițîn despre Uniunea scriitorilor sovietici și cu memoriile Olgăi (Ivinskaia) care arată rolul Uniunii în persecuția lui Boris Pasternak. Într-adevăr, acest tip de Uniune joacă un rol activ în persecutarea scriitorilor și în cenzurarea vigilentă a operelor lor.
Or, așa cum s-a întâmplat la noi sub Ocupație, în aceste țări și mai ales în Cehoslovacia există o importantă literatură clandestină: între multe altele, ultima carte a filozofului Jan Patočka, purtător de cuvânt al Cartei 77, mort la ieșirea dintr-un interogatoriu de lungă durată. Nu mă simt câtuși de puțin mândru de dialogul angajat între Societatea noastră și această Uniune, spune Pierre Daix. De asemenea am să pun următoarele întrebări:
- Nu există în acordurile semnate nicio clauză de reciprocitate care, sub pretextul apărării drepturilor profesionale, ar face din Societatea noastră exportatoarea măsurilor de cenzură împotriva literaturii clandestine cehoslovace?
- Ce s-ar întâmpla cu o traducere franceză a acestor opere care nu ar fi autorizată de pretinsa Uniune a scriitorilor cehoslovaci?
Aceasta nu este o întrebare întâmplătoare. Societatea autorilor are de luptat cu presiuni de acest gen din partea omologului său cehoslovac. De ce mijloace dispunem noi pentru a retrage calificarea profesională pe care am făcut imprudența să o acordăm acestui organism de represiune polițienească și de îngrădire a scriitorilor cehoslovaci? Propun ca adunarea să ia hotărârea de a se face cunoscut în mod solemn scriitorilor cehoslovaci reduși la tăcere că Societatea n-a confundat niciodată literaturile cehă și slovacă, pe care ei le onorează prin rezistența lor, cu Uniunea scriitorilor cehoslovaci.
Nu există în aceasta niciun fel de ingerință în afacerile interne ale statului cehoslovac (mai curând Cehoslovacia și Rusia sunt cele care se amestecă în afacerile interne ale Franței, Olandei, Germaniei). Vă voi aminti, doamnelor și domnilor, că Elveția, deși atașată statutului ei de neutralitate, a refuzat într-o situație similară să cedeze reproșurilor de la Vichy și ale autorităților de ocupație și a publicat operele poeților și scriitorilor din rezistența noastră, opere clandestine și interzise. În schimb, aceasta reprezintă, după părerea mea, minimul impus de onoarea noastră națională și de respectul față de profesiunea noastră.”
Jacques Nantais a vorbit în fața adunării în același sens. Și Pierre Daix și Nantais au fost foarte aplaudați. Numai că acordul combatut de aceștia a fost adoptat cu o unanimitate fără șase voturi de Societatea oamenilor de litere.
Iată continuarea și încheierea interviului, completată cu diacritice și corectată pentru o lectură fluidă, respectând întocmai textul original:
— Din care dumneavoastră faceți parte?
— Din care fac parte. Suntem obligați să facem parte. Mai cu seamă sunt obligat să fac parte din Societatea autorilor, pentru că aceasta exercită un fel de monopol. Imediat ce joci… ți se joacă o piesă de teatru, devii membru al Societății autorilor și Societatea autorilor îți percepe drepturile. Și dacă nu ești scriitor, un scriitor oficial – așa ceva există acum și în Franța – dacă nu ești un scriitor oficial, nu ți se percep drepturile.
Cred că ar fi o idee bună să se desființeze actuala Societate a autorilor pentru simplul motiv că, fiind creată pentru a proteja libertatea scriitorilor, ea se întoarce acum împotriva scriitorilor. Și aceasta se întâmplă exact așa cum spuneam mai înainte, conform acestei legi bizare că tot ce fac oamenii se întoarce în cele din urmă împotriva lor.
Vă pot ruga să luați Ucigaș fără simbrie… este jos… lângă dumneavoastră.
Uite, am scris între altele o piesă care se numește Ucigaș fără simbrie. Este o piesă pe care am scris-o acum cincisprezece ani și care, după părerea mea, este puțin prea naivă și sentimentală. Mai ales naivă. N-aș mai crede în același fel; dar, în sfârșit, ce e făcut e bun făcut și trebuie să-mi asum scrierile și acțiunile.
În această piesă este vorba despre un ucigaș anonim care începe să asasineze oameni din cel mai frumos… din cel mai calm cartier al orașului. Eroul principal, care se numește Bérenger, știe, ca toată lumea, totul despre ucigaș. El se întreabă de ce nu reacționează cetățenii, de ce agenții de poliție îi arestează pe vagabonzi și pe golani în loc să se ocupe de acest criminal pe care-l știe toată lumea și față de care… față de care sunt cu toții parcă paralizați, fără apărare. Este exact ceea ce ni se întâmplă acum și este întocmai ceea ce se întâmplă dintotdeauna.
Ieri am văzut la televizor, datorită grevei – altfel am fi văzut ceva foarte prost și mediocru, un western sau o piesă de teatru, o dramatizare banală, oarecare – am avut deci norocul, grație acestei greve, să vedem un film și a fost Richard al III-lea, care, ciudat, părea să confirme ceea ce spuneam: paralizia în fața răului și puterea hipnotică de care dispune ucigașul.
Or, Bérenger nu vrea să se lase în voia soartei, și cum autoritățile nu-l ajută, cum nici societatea nu-l ajută, cum oamenii sunt indiferenți față de acest masacru, el merge în întâmpinarea asasinului pentru a-i vorbi și pentru a-i afla motivele, și poate, și pentru a-l convinge.
— Toate acestea nu vă descurajează să scrieți piese? Și să vă continuați lupta?
— Nimic nu mă descurajează, nici chiar descurajarea. Și, totuși, nu cred deloc în viitorul umanității.
Convorbire cu Pierre-André Boutang și Philippe Sollers, difuzată parțial de FR3 în iulie 1978. Publicată în „Tel Quel”, iarna 1978. Sub semnul întrebării – Eugen Ionescu – Ed. Humanitas.
sursa foto: (c) unsplash.com
