Câți dintre noi avem curajul să luptăm până la capăt pentru un adevăr în care credem și care este susținut și de dovezi, dacă ne aflăm singuri pe baricade, iar cei din imediata noastră apropiere, direct vizați de acest adevăr, par să bată în retragere?
Răspunsul îl aflăm în întâmplările din viața de zi cu zi. Tocmai de aceea, un text ca cel scris de Henrik Ibsen cu două secole în urmă celui în care trăim, „Un dușman al poporului”, rămâne valabil, nu își pierde din relevanță, dă jos vălul de pe ipocrizia umană adunată în social ca pământul sub unghii.
În textul lui Ibsen, doctorul Thomas Stockmann, personajul central, descoperă că apa folosită pentru băile din orașul în care locuiește este contaminată și se hotărăște să facă public acest lucru, pentru a-și salva semenii de boală. Aceste băi sunt, însă, și principala sursă de venit a orașului, iar comunitatea și autoritățile vor să îl reducă la tăcere. Luptând pentru adevărul susținut de probele de care vorbeam, Stockmann pune în pericol prosperitatea orașului și primește eticheta de dușman al poporului.
Așa cum este creionat de dramaturg, acest Stockmann devine simbolul idealistului încăpățânat, al justițiarului de nevoie care se poate naște în orice perioadă istorică, întrucât esența naturii umane rămâne aceeași. Manipularea, discursul care transformă un personaj pozitiv într-unul negativ și un personaj cu o conștiință și intenții putrede într-unul pozitiv sunt oricând de actualitate.
Așa se face că adaptarea lui Arthur Miller, laureat al Premiului Pulitzer pentru dramaturgie, a piesei lui Ibsen, „Un dușman al poporului”, stârnește încă interesul regizorilor de la noi sau de peste granițele țării. De altfel, Arthur Miller scria în prefață că „niciodată nu a existat o societate capabilă să sprijine individul care insistă că are dreptate, în timp ce majoritatea susține contrariul”.
Claudiu Goga, regizor care a oferit publicului ieșean și spectacolul „Acasă, în miezul verii”, a adus pe scena Naționalului ieșean adaptarea lui Arthur Miller și a ales, așa cum a făcut-o și în spectacolul anterior, să pună accentul pe tipologiile umane dezgolite până la os, pe relațiile dintre personaje, pe acea înverșunare a individului de a-și trăda adevărata natură, în încercarea de a supraviețui, de a câștiga statut și putere, de a lupta până în pânzele albe pentru o idee.
În desfășurarea de forțe de pe scenă, griul care predomină în costumele gândite de Lia Dogaru și în decorurile semnate de Andu Dumitrescu nu face decât să evidențieze și mai mult extremele la care se situează cele două tabere care dau contur acțiunii din spectacolul regizat de Claudiu Goga. Binele și răul, albul și negrul, așa cum sunt ele asumate de personaje, par să absoarbă aceste nuanțe de gri din realitate și să le proiecteze asupra hainelor, a bucatelor și băuturilor de la o masă în familie, pentru a evidenția tirania impusă de un discurs manipulator unor minți slabe, urâțenia și insipidul unei vieți lipsită de strălucirea principiilor.
Pentru distribuția generoasă a spectacolului de la Naționalul ieșean, regizorul Claudiu Goga i-a ales pe actorii: Constantin Pușcașu, Teodor Corban, Petronela Grigorescu, Adi Carauleanu, Cosmin Maxi, Doru Aftanasiu, Andreea Boboc, Dumitru Năstrușnicu, Ionuț Cornilă, Pușa Darie, Flavius Hotăranu, Gabriel Anton, Emil Coșeru, Cosmin Panaite, Dumitru Florescu, Sorin Cimbru, Lucian Vălacu, Nicolae Ionescu, Delu Lucaci, Gelu Zaharia, Radu Homiceanu, Adrian Marele, propunându-i în rolurile principale, cel al doctorului Thomas Stockmann și cel al reprezentantului primăriei orașului în care se petrece acțiunea, pe Constantin Pușcașu și pe Teodor Corban.
Constantin Pușcașu construiește un personaj condamnat la însingurare, paradoxal, tocmai datorită iubirii pe care o poartă semenilor și solidității principiilor după care se ghidează în viață, un personaj care, odată intrat în contact cu adevărul, nu mai poate trăi fără a lupta pentru dezvăluirea acestuia. Actorul reușește să îi dea eroului lui Ibsen nuanțe de idealism, de tristețe, de melancolie și de înverșunare care îl poartă într-o călătorie emoțională la finalul căreia se trezește singur și arătat cu degetul ca un trădător.
Pe de altă parte, personajul lui Teodor Corban, reprezentantul primăriei orașului în care se petrece acțiunea piesei „Un dușman al poporului”, scoate la suprafață resurse de ipocrizie, de ambiție și de cameleonism discursiv care țin de zona politicului, a formelor fără fond, a manipulării. Viclenia sa, infiltrată cu îndemânarea și firescul care îl caracterizează pe actorul Teodor Corban în fiecare gest și cuvânt al personajului în pielea căruia intră, accentuează și mai puternic naivitatea cu care Thomas Stockmann luptă pentru adevăr.
Cu o intensitate a schimburilor de replici care crește și descrește pe tot parcursul reprezentației, spectacolul „Un dușman al poporului” este, în primul rând, unul care își are centrul de greutate în text. Decorul și costumele nu fac decât să îmbrace acest text în semnificații pe care regizorul își dorește să le evidențieze. Liniaritatea mobilierului care compune decorul spectacolului gândit de Claudiu Goga domină prim-planurile și planul secundar, pune o barieră între inimă și minte, schițează scheletul izolării care îl pândește din orice colț pe doctorul transformat peste noapte dintr-un personaj îndrăgit și respectat în „dușman al poporului”.
Tristețea, neputința, urâtul sunt redate în „Un dușman al poporului” și prin tehnica modernă a proiecțiilor video, proiecții care aparțin aceluiași om care semnează și decorurile, respectiv Andu Dumitrescu. Ploaia ca fundal prezentă în aceste proiecții întregește atmosfera de singurătate, de gri existențial.
De la un capăt la celălalt al spectacolului său, regizorul Claudiu Goga pune sub ochii spectatorului, cu fiecare element pe care l-a ales pentru a-și concretiza perspectiva asupra textului lui Ibsen, minciuna socială în care ne place să trăim atunci când adevărul este prea incomod și presupune sacrificii. Capacitatea individului de a se lăsa mințit și de a se minți pe sine este una inepuizabilă. Vorbesc despre asta, în „Un dușman al poporului”, cei care ieri jucau și mâncau la aceeași masă cu un om care a doua zi le aruncă în față un adevăr pe care ar prefera să nu îl știe, transformându-i, astfel, în contestatarii săi cei mai vehemenți, sau jurnaliștii dispuși să publice acel adevăr, până în momentul în care primesc o ofertă mai bună.
Spectacolul „Un dușman al poporului” e până la urmă o discuție despre lupta cu ipocrizia socială, despre nevoia omului de a fi mințit, despre lașitatea vieții de zi cu zi care se întinde ca lepra printre cei dispuși doar să supraviețuiască, nu să și lupte pentru credințe și idealuri, despre manipularea care spală creiere, despre singurătatea individului într-o societate care îl exclude, despre „răstignirea” socială a celui care îndrăznește să fie împotriva curentului, o succesiune de cadre gri dintr-o societate coruptă.
Claudiu Goga alege în așa fel decorurile, proiecțiile video, abordarea relațiilor dintre personaje, încât să redea cât mai sugestiv cenușiul unei vieți trăite în minciună și suferința născută din nevoia de a-ți păstra intactă coloana vertebrală, consecințele luptei pentru adevăr într-o societate coruptă, nebunia celui rămas singur cu adevărul împotriva tuturor și reușește un spectacol care te pune pe gânduri, un spectacol despre fiecare dintre noi. Tabăra ne-o alegem singuri.
Sursă foto: Teatrul Național Iași
