Pentru a-l înțelege pe omul, scriitorul, profesorul și personajul public Liviu Antonesei trebuie să îl cunoști personal. Odată întâlnirea produsă veți vorbi ore în șir despre orice, ca doi prieteni care se întâlnesc din când în când în tren și își fac un scurt rezumat al vieții de până atunci. Ochii îi strălucesc a tinerețe, expresiile feței se joacă cu nuanțele ironiei și ale inteligenței subtile, mâinile îi tânjesc după o țigară, părerile îi sunt pertinente și avizate, mintea deschisă, lecturile la zi și așezate pe colecții. Nu se sfiește să își expună fâșii din viața personală, să critice sau să aprecieze, să cocheteze cu sinceritatea. Își acceptă trecerile pe lângă și își iubește viața așa cum este, scrie când ”îl apucă” și își regăsește în volumele de poezii ”motivul insulei”, se încarcă cu energia tinerilor de prezența cărora în jurul său este dependent și se numără printre cele mai vizibile personalități ieșene. Fondator și președinte al revistei culturale Timpul, Liviu Antonesei, de la debutul său din 1988 cu Semnele timpului, a avut ochi, suflet, minte și condei, atât pentru poveștile personale, cât și pentru viața socială, politică și culturală a României. Printre cărțile sale se numără: Pharmakon (poezii, 1989), Căutarea căutării (poezii, 1990), Vremea în schimbare (interviuri, 1995), Apariția Eonei și celelalte poeme de dragoste culese din Arborele Gnozei (1999), Nautilus. Structuri, momente și modele în cultura interbelică (1999; ediția a II-a, 2007), Despre dragoste. Anatomia unui sentiment (eseuri, 2000; ediția electronică, 2005; ediția a II-a, 2010), Check Point Charlie. Șapte povestiri fără a mai socoti și prefața (2003), La Morrison Hotel. Povestiri de pînă azi (2007), Jurnal din anii ciumei: 1987-1989. Încercări de sociologie spontană (1995), Paideia. Fundamentele culturale ale educației (1996), O prostie a lui Platon. Intelectualii și politica (1997), Literatura, ce poveste! Un diptic și cîteva linkuri în rețeaua literaturii (2004), Polis și Paideia. Șapte studii despre educație, cultură și politici educative (2005), Un taur în vitrina de piatră (Editura Adenium, 2013). Așadar, Liviu Antonesei reușește să își exploateze în scrierile sale diversele laturi ale personalității și să îmbine romantismul, cu didacticismul, cu critica socială și politică și cu filozofia. Iar tu, ca interlocutor al său, nu ai cum să nu oscilezi constant între respect și familiaritate.

Într-un fel, se pare că devii ceea ce îți propui, proiectezi o imagine despre sine.

Sunteți o personalitate complexă a culturii ieșene, în primul rând, dar și a culturii naționale, scriitor, manager de editură, publicist, cercetător, profesor universitar. Când v-ați dat seama care este drumul pe care vreți să îl urmați în viață?

Dacă ne gândim la toate astea eu mă socotesc în primul rând scriitor. Și atunci, de lucrul ăsta mi-am dat seama foarte devreme. Dintr-o întâmplare, bunica mea, care era o femeie foarte credincioasă, m-a învățat să citesc și să scriu pe la 4-5 ani. Folosea Biblia și mai făcea ea apel la ziarul Scânteia, ziarul partidului, pentru că acolo erau literele desenate mari în titlu. De asemenea, în copilăria mea rulau filme sovietice cu partizani și nemți și, în perioada de mică liberalizare comunistă, când regimul s-a decrispat, au început să vină și western-uri. Atunci am început să scriu romane. Oricât de greu ar părea de crezut am debutat ca romancier. Pentru că, de obicei, oamenii încep cu poezia. Scriam niște romane în care pastișam, desigur, ceea ce vedeam în filme. La un moment dat, am avut o cutie de creioane Cariocas, braziliene, cred că prima din oraș, mi-a adus-o un fost coleg de-al tatei din străinătate și am început să și desenez romanele acelea. Vă dați seama că erau niște desene de un kitch nebun, eu nefiind talentat la desen, nici atunci, nici mai târziu. A, și chiar și atunci, în clasa a III-a, dacă mă întreba cineva “ce o să te faci când o să fii mare?” spuneam scriitor. Într-un fel, se pare că devii ceea ce îți propui, proiectezi o imagine despre sine. Eu mă prezint, de obicei Liviu Antonesei, scriitor. Nu spun că sunt profesor la Universitate. Pe la sfârșitul clasei a IX-a și începutul clasei a X-a, m-am îndrăgostit prima dată serios și am început să scriu poezii, normal de dragoste, dar cum tinerii sunt și filosofi de felul lor, erau, așa, cu nuanțe filosofice. Și tot din cauza dragostei am ajuns psiholog, de fapt, psihosociolog, pentru că fata de care m-am îndrăgostit atunci dădea la Sociologie. Eu mă gândeam, inițial, să dau la Medicină. Mă rog, mă gândisem înainte să mă fac arheolog. După aceea, nu știu de ce, am vrut să dau la Medicină. Dar fata dădea la Psihologie-Sociologie. De abia din 1990 am devenit cadru didactic la Iași, când s-au reînființat secții desființate în perioada comunistă.

Pentru că vorbeam de începuturi, de formare, odată venit pe lume, ce calități considerați că te fac un om mai bun?

Știm că principalul instrument de cunoaștere al oamenilor este comparația. Și dacă vorbim de comparație, bănuiesc că un efect mai bun asupra ta îl obții în măsura în care te cunoști, îți știi și calitățile și defectele. Dar nu ești singur pe lume, nu trăiești într-o eprubetă, într-un turn de fildeș. Și atunci trebuie să îi cunoști și pe ceilalți ca să poți face comparație. Și cred că dacă faci sistematic exercițiul ăsta de autocunoaștere, cum ne îndemna Socrate care era filosof, nu psiholog și încerci, în același timp, să îi cunoști și pe ceilalți, nu neapărat direct, ci prin cultură, prin literatură, prin filme, prin ceea ce fac, treci printr-o primă fază a cunoașterii. Faza a doua este mai dificilă, controlul. Budismul tibetan, de exemplu, este un instrument bun de control al sinelui. Eu am început din adolescență cu yoga, care m-a ajutat, apoi, să descopăr budismul. Ai control și pe corp și pe spiritul tău. Și nu e rău să ai control, mai ales când ești o fire mai năvalnică. Deci cunoașterea este esențială. De fapt e un cuplu aici, autocunoaștere-intercunoaștere. Eu am constatat că jumătate de oră de meditație sau de incantații tibetane mă ajută să revin pe linia de plutire, oricât de obosit aș fi.

Dacă nu ai o pasiune, nu obții mare lucru. Poți obține rezultate meritorii, dar nu spectaculoase. Intri în rutină.

Dar ce calități considerați că te ajută să fii un bun profesionist, după ce ți-ai dat seama ce vrei să faci cu viața ta?

Ca să devii un bun profesionist într-un domeniu, în orice domeniu, în primul rând îți trebuie o inteligență peste medie, dar și ceea ce se cheamă mobilitate intelectuală. Capacitatea de a schimba rapid zona de interes pentru a putea sesiza noul. Fără asta nu se poate. Nici măcar un cerșetor bun nu devii. După aceea, mai trebuie ca domeniul pe care îl abordezi chiar să îți placă, să ai o pasiune pentru el. Dacă nu ai o pasiune, nu obții mare lucru. Poți obține rezultate meritorii, dar nu spectaculoase. Intri în rutină. Și din momentul în care intri în rutină e rău. Eu am avut noroc. Nu prea pot intra în rutină, pentru că am mai multe preocupări decât pot duce. Și din ’90 încoace am avut chiar mai multe slujbe în același timp, din aceeași zonă, dar, totuși, destul de diferite, astfel încât nu m-am plictisit. Este esențial, deci, să îți placă ceea ce faci, pentru că dacă îți place, riscul plictiselii și al rutinei scade.

Pentru că ați ales să trăiți în Iași, spuneți-ne care sunt valorile culturii ieșene care v-au atras și v-au ținut în acest oraș?

Cred că e un blestem cu orașul ăsta al nostru, nu mă lasă să plec. Și e interesant, pentru că nu neapărat îmi place, decât pe anumite porțiuni. Dacă mă duc pe la Medicină prin spate, pe lângă câteva clădiri din centru, prin Copou, îmi place. Dacă intru în nebunia asta dintre blocuri, mă cutremur, pentru că eu am prins și alt oraș. În ’61-’62, când au venit părinții mei în Iași, am mai prins Academia Mihăileană, unde e Cinematograful Victoria acum, am mai prins Cinematograful Ilie Pintilie care era fostul Circ Sidoli, o clădire cam ca Teatrul Național, în locul Hotelului Unirea. Iașul acela nu mai este. În copilăria mea erau 15 sinagogi în Iași. Acum este doar una singură ascunsă în Tg. Cucului. Orașul avea, încă, un patrimoniu istoric mult mai consistent decât astăzi, avea un mediu multicultural. Erau evrei, mai erau ruși lipoveni, familii de greci, țigani. Era un oraș în care în saloane se vorbea franceza înainte de război. Eu am mai prins urme din orașul acela. Urmele acelea mi l-au făcut drag și tot urmele acelea mă țin aici, probabil. Am avut ocazia după 1990 să mă duc în Germania, să mă duc la Paris. Puteam să mă duc la București. Și de fapt prima ocazie de a pleca a fost în 1976, când am terminat facultatea. Dar când văd turnul gării din Iași mi se face dor. Nu știu, e o boală. În ceea ce privește viața culturală a orașului, s-ar putea mai bine de atât. S-a văzut acum cu Festivalul Internațional al Educației (FIE), că sunt niște forțe în Iași care pot atrage niște evenimente culturale, niște personalități. Noi ne mândrim cu o etichetă, ”capitala culturală a României”. Nu mai sunt sigur că are acoperire întru totul. Deși, când te gândești că cea mai puternică editură din țară e în Iași, Editura Polirom, când te gândești că Filarmonica Moldova Iași, că Cvartetul Voces sunt de bună performanță, că Opera Națională Iași se trezește, spui da.

Eu mă definesc uneori ca fiind cel mai harnic leneș din lume.

Cum vă împărțiți timpul între toate activitățile pe care le desfășurați? Vă considerați un bun manager al propriului timp?

În ciuda faptului că fac atât de multe lucruri, nu sunt un om organizat. Mizez mult pe inspirație, lucrez în asalt. De obicei, dacă am o săptămână pentru ceva, tot în ultima zi fac. În schimb, în ceea ce privește rubricile permanente, precum cele din Ziarul de Iași, din Adevărul, din Cotidianul, din Revista 22 sunt de o promptitudine nemțească. Dar, poezii pot să nu scriu 5 ani sau 10 ani. Asta nu înseamnă că nu o să mai scriu poezii. Pentru că mă duc în Creta, de exemplu, două săptămâni și mă trezesc că scriu 100. Nu sunt poetul organizat care se așează la o masă și își spune ”azi scriu o poezie”. În ceea ce privește proza, până acum nu m-am apucat de roman pentru că îmi dau seama că trebuie să stau mult pe scaun și eu sunt neastâmpărat. Am scris povestiri, în schimb. Dar nici alea nu erau neapărat planificate. Ceva nebulos se învârtea în cap, o scenă, un personaj, după care intram la computer și scriam. Pentru că textul se mai scrie și singur, dacă știi de unde să îl apuci. Eu mă definesc uneori ca fiind cel mai harnic leneș din lume. Dar la cât timp pierd până produc, de fapt sunt leneș.

Pe mine mă știu cei de vârsta mea. Dar mai sunt și tinerii. Trebuie să îi fac și pe ei să zică: ”e acolo un moș interesant, ia să vedem ce e cu el.” Deci, practic cu vehemență promovarea și autopromovarea.

Cum vedeți interacțiunea scriitor-cititor?

Nu mai e ca pe vremuri, când cititorii îi căutau pe scriitori. Acum trebuie să le mai și ieși în față. Sunt un scriitor activ din punctul ăsta de vedere, uzez de toate mijloacele de promovare și de autopromovare pe care societatea asta tehnologică le pune la dispoziție. De aceea am pagină de facebook, de aceea am blog, de aceea trei dintre cărțile mele au apărut și în ediție electronică, la Liternet, pe vremea când editurile nu scoteau ediții electronice. Acum se publică mult, sunt mii de edituri în țară, se traduce mult. Chiar trebuie să se audă de tine, în primul rând ca să fii citit. Pe mine mă știu cei de vârsta mea. Dar mai sunt și tinerii. Trebuie să îi fac și pe ei să zică ”e acolo un moș interesant, ia să vedem ce e cu el.” Deci, practic cu vehemență promovarea și autopromovarea.

Ce înseamnă pentru dumneavoastră prea mult și prea puțin atunci când vine vorba de promovare?

Oricâtă promovare îți faci la ceea ce produci, niciodată nu este prea mult. Întotdeauna vei constata că e prea puțin. Că ceva ori ai uitat, ori ai sărit, că pentru ceva nu ai mai avut timp, energie și mijloace. Pentru că mecanismul pe care îl ai la dispoziție e uriaș. Puterile tale sunt limitate.

Ce vă convinge să vă implicați într-un proiect cultural de amploare, cum este Festivalul Internațional al Educației (FIE) care tocmai s-a încheiat la Iași?

Îmi place să lucrez cu tinerii. Pe de altă parte, mi-am dat seama că mă ajută și pe mine ca director de editură. În plus, festivalul mi-a oferit ocazia să aduc în oraș niște oameni interesanți, oameni care de obicei nu prea vin la Iași, pianista japoneză, Hiroko Minakami, fiica sa dansatoare sau scriitorul Mike Phillips, care a fost de vreo zece ori în România, dar în general la Sibiu. Nu discut festivalul în ansamblu pentru că aș avea puncte de vedere critice. Dar ce am avut noi de făcut, mi se pare că a ieșit extraordinar de bine. Și chiar vreau să scriu un articol de mulțumire și oamenilor mei și publicului și celor care ne-au sprijinit și celor care au acceptat să fie invitați. Totuși, am câteva lucruri de spus. O manifestare de o asemenea amploare nu o anunți cu trei luni înainte pentru că oamenii au agenda lor. Noi am avut noroc de niște coincidențe. De pildă, l-am putut aduce pe Mike Phillips, dar el era oricum la Sibiu, la Festivalul de Teatru de acolo. Am mai avut noroc că s-a potrivit cu FIE concertul Patriciei Kaas. Norocul te ajută o dată. Dar trebuie să avem grijă pe viitor, să organizăm totul cu un an înainte. Și pentru o conferință internațională sau pentru un simpozion primești prima circulară cu un an înainte.

Ce șanse credeți că are Iașul să devină capitală culturală europeană și pe ce ar trebui să se axeze pentru a îndeplini acest obiectiv?

Tocmai am citit niște studii care m-au pus pe gânduri. Nu în ceea ce privește șansele Iașului, ci în privința avantajelor. Unele studii se referă la Liverpool care e un oraș de alte dimensiuni, în alt tip de societate decât cea din România, cu alte resurse. Se speră că atunci când devii capitală culturală, atragi foarte mulți turiști și se produce un boom al economiei locale. Ei bine, se vede că și în cazul Liverpool și în alte cazuri, boom-ul a durat un an. În schimb, orașul a rămas îndatorat, a trebuit să trimită în șomaj nu știu câți salariați din domeniul public. Și de fapt s-a constatat că nu a avut un câștig. Sunt cheltuieli. Nu toți banii vin din fonduri europene. Unii sunt împrumutați de municipalități. Ori Iașul este deja foarte îndatorat. De aceea, și Primăria și ceilalți factori de decizie trebuie să se gândească foarte bine, înainte de a depune candidatura, dacă ieșim în câștig din afacerea asta sau nu. Inițial nu m-am gândit la aceste aspecte. Dar am citit un articol al lui Mircea Platon care trimitea la aceste studii și m-am cutremurat.

Pentru că în prezent sunteți, pe lângă scriitor și profesor universitar și directorul unei edituri, Editura Adenium, vorbiți-ne puțin despre proiectele de viitor.

Eu am preluat editura din ianuarie și am zis, ”noi la Bookfest trebuie să mergem cu zece cărți”. Am mers. Acum ne-am propus cincisprezece pentru Gaudeamus, dar vor fi mai multe. Când am preluat editura se ocupa o singură persoană de tot și scotea cărți pentru copii, cărți de același autor, autor care era și patronul editurii. Și cineva i-a spus, la un moment dat, că nu poate să scoată numai cărțile lui, ci să facă o editură generală care să scoată și alți autori respectabili. Avea nevoie de un plan editorial, deci. Eu am făcut asta. Am scos Daneliuc, am scos InimaRea, am scos cartea mea. De fapt, aici e surpriza pe care mi-au făcut-o ei mie, când am împlinit 60 de ani, nu țineam neapărat să îmi scot cartea la editura la care sunt director. Abia când a ieșit am aflat că e ilustrată de Dragoș Pătrașcu. Și mai avem Creangă în bandă desenată, volumul I, vine volumul II, se lucrează la Caragiale. Deci acum suntem o editură generală care scoate, pe de o parte literatură originală, pe de altă parte traduceri, cărți din zona antropologică, în Seria Antropos. O să avem și o serie de mystery-crime, cu literatură de consum. Asta ajută, de obicei financiar editurile pentru a-și putea duce până la capăt proiectele culturale. Vom continua și cu cărțile pentru copii. Nu vom uita de unde am plecat. Literatura pentru copii rămâne un resort special al editurii. O să scoatem o traducere din Comenius, filosof care a scris prima carte pentru copii. Încercăm să facem, deci, o editură solidă. Mie îmi place cum am început.

Ce tip de promovare considerați că prinde la consumatorii de cultură din Iași?

Nu avem un public uniform. La publicul tânăr poți să mergi agresiv pe promovarea electronică, pe bloguri, pe site-uri de specialitate, pe paginile de facebook și chiar prin comunicate pe email. La cititorii mai în vârstă merg mijloace mai tradiționale, anunțuri în ziar, pliante, afișe, lansări. Sigur, asta nu înseamnă că ei nu se pot descurca și cu computerul. Aș putea adăuga promovarea prin televiziune. Din păcate, pentru edituri, o astfel de promovare este aproape imposibilă, prețurile sunt extrem de mari.

Eu cred că literatura este întotdeauna realistă și întotdeauna autobiografică. Dar cu condiția să operăm cu concepte ceva mai largi de realitate și biografie.

Pentru că ați lansat recent un volum de poezie, Un taur în vitrina de piatră, spuneți-ne ce vă inspiră?

Nici eu nu știu ce mă inspiră, că pe mine mă apucă, mai degrabă. Totuși, constat că ultimele cicluri de poezii sunt scrise în insule, fie în Creta, fie în Azore, fie la Londra, care e o insulă într-o insulă. Poate că am luat-o pe urmele lui Eminescu, cu insula lui Euthanasios. Mă gândesc la motivul insulei, pentru că mi s-a întâmplat în ultimii 7-8 ani să nu fi scris în țară mai mult de 12 poezii. Acum, cu siguranță și dragostea mă inspiră, mai ales dezamăgirea în dragoste, pentru că atunci când este entuziasmul de început faci dragoste, nu scrii despre ea. Îmi dau și eu seama. Sau un peisaj spectaculos cum des întâlnești în Creta, de exemplu. Eu sunt vizual. Și în proza și în poezia mea e mult imagism.

Cât de importantă considerați că este discreția asupra propriei vieți atunci când scrii?

Eu cred că literatura este întotdeauna realistă și întotdeauna autobiografică. Dar cu condiția să operăm cu concepte ceva mai largi de realitate și biografie. Din realitate nu fac parte numai persoanele și obiectele. Din realitate fac parte și amintirile și fantasmele și ceea ce îți imaginezi. Deci eu privesc lumea pe mai multe planuri care se întrepatrund, planul fizic, planul simbolic și planul informatic, cel care cotropește tot acum.

Ce satisfacții considerați că aduce cu sine scrisul, dincolo de notorietate?

Notorietatea nu este întotdeauna un lucru bun. Mie scrisul îmi aduce, în primul rând, liniște interioară. Scrisul este cu siguranță un mijloc de autoterapie, ca și exercițiile de autocunoaștere, ca și meditațiile, ca și ascultarea muzicii tibetane, terapie care te ajută să treci printr-o viață care nu e simplă, printr-o lume care nu e ușoară. Îți recuperezi din energie ca să faci față tuturor agresiunilor.

Cum stați cu motivația?

La mine e simplu. Dacă ceva îmi place, motoarele pleacă. Și energie am. Mă mir și eu, uneori, cum de am atâta energie la 60 de ani. Și, în ciuda faptului că am o concepție fundamentalistă extrem de pesimistă, am adoptat înainte de ’89 un fel de optimism metodologic, cred că se poate progresa, indiferent de defecte. Rareori mă apucă o depresie atât de cruntă încât să nu mai am motivație.

Dar cu rutina, cu oboseala cum stați?

Oboseala apare din când în când, dar când am goluri în program, când nu am nicio obligație mă apucă o plictiseală groaznică și trebuie să îmi găsesc ceva de făcut. Pe mine nu mă apucă depresia când am multe de făcut, ci dacă cumva nu am. Și am și spus. Ce făceam într-o societate normală? O țineam din depresie în melancolie. Eu am nevoie să fiu provocat. Dacă sunt provocat, se trezesc toate energiile și funcționez la turație maximă.

Dar am, totuși, un vis care dacă nu se împlinește, pot să mă consider pe jumătate ratat ca scriitor, indiferent de ce am scris până acum. Am șase romane în cap. Unele dintre ele sunt de 20-30 de ani în cap.

Aveți vise care nu vi s-au împlinit, încă?

Toate viețile au. Eu aș putea să mă declar mulțumit pentru că nu am făcut puține în viață. Îmi dau seama mai ales comparativ. Dar am, totuși, un vis care dacă nu se împlinește, pot să mă consider pe jumătate ratat ca scriitor, indiferent de ce am scris până acum. Am șase romane în cap. Unele dintre ele sunt de 20-30 de ani în cap. Dar nu mi-am făcut curaj să mă așez la masă, să stau zile, săptămâni, luni, poate ani, să scriu măcar unul din ele. Însă nu mai pot amâna, la 60 de ani viața merge mai mult înapoi decât înainte. Deci asta ar trebui să fie o preocupare iminentă pentru mine. Dar tot amân. Ultimul motiv de amânare este că nu știu de care să mă apuc. Și am și spaima să stau mult pe același text. Ultima dată când am stat mult pe un text a fost la teza de doctorat.

V-ați visat vreodată destinul altfel?

Cred că nu. Deși un motiv ar fi fost. Eu am avut un talent care friza geniul pentru matematică. Eram foarte bun, un mic geniu matematic. Numai că s-a întâmplat o nenorocire apoi. Am dat peste profesori tâmpiți. Am avut două ghinioane. Prima dată, în clasa a VI-a, când o doamnă profesoară îmi punea 3 doar pentru că mie mi se păreau prea ușoare exercițiile pe care mi le dădea și râdeam. Și am mai avut unul în clasa a IX-a. A venit o doamnă profesoară, soția unui mare matematician. Era drăguță, eu eram adolescent, mai făceam glume. Și într-o oră mi-a cerut caietul de teme și mi-a pus 4. Din momentul acela am terminat-o cu matematica. Cine știe, dacă nu aveam acea a doua experiență pedagogică nefericită, dacă în loc de scriitor, nu ajungeam matematician.

Dacă ar fi posibil, ce ați schimba în viața dumneavoastră?

Nu aș schimba nimic. Mie viața mea, așa cum a fost ea, și nu spun că a fost ușoară, mi-a plăcut. Dacă ar fi să meargă la fel și în continuare, aș fi bucuros. Și nici nu aș vrea să fiu de la început mai înțelept. E ca și cum ai dori să te naști bătrân. Nu cred în înțelepciune, cred în instinct. Vorba lui Eminescu ”o, înțelepciune, ai aripi de ceară!”