Anul trecut, unul dintre amicii mei din Franța, Allain, a trebuit să își întrerupă brusc lecțiile de tenis deoarece soția, simțindu-se departe de nivelul de comunicare și afecțiune exprimată pe care îl avusese și și-l dorea cu soțul ei, în loc să caute ceea ce se petrece în interiorul cuplului, a început să caute în afară. A început să se uite 330 de grade, nu 360, în jur, să vadă de unde s-ar trage ceea ce resimte, și a identificat că schimbarea din ultimul an este această antrenoare atletică și plăcută care petrecea 2 ore la fiecare 2 săptămâni cu soțul său; și i-a încolțit ideea că de-aici i se trage răceala dintre ei. Așadar i-a pus în vedere soțului că este nefericită, că nu îi place modul în care el se comportă cu ea, că e rece, și că îl bănuiește de infidelitate. A declarat război, a început să facă pe victima și i-a pus clar în vedere că dacă nu termină cu tenisul și flirtul și nu redevine cine era acum 10 ani când s-au căsătorit, ea bagă divorț.
Soțul, consternat de bănuielile nefondate că el ar flirta cu antrenoarea, s-a apărat timid și fără succes de această acuzație. Era atât de dezamăgit că trebuia să renunțe la ceva ce-i plăcea și făcea bine, fără să fie vinovat de niciun flirt sau escapadă fizică sau emoțională. S-a uitat la faptul că da, venea târziu și obosit de la jobul prea solicitant intelectual, și adesea fără energie pentru că o dădea pe toată la job. Că chiar dacă era acasă, mintea îi era la birou, că își lua de lucru chiar și în week-end, și astfel făceau din ce în ce mai puține activități împreună. Că nu îi dădea atenție și nu comunica cu grijă cu soția sa. Faptul că el era introvert nu ajuta deloc, deoarece el nu venea să deschidă discuții nici despre problemele de la birou nici despre alte subiecte; dacă ea le deschidea, participa, destul de detașat, dacă nu, nu; el prefera oricum să își exprime afecțiunea mai mult prin fapte decât prin vorbe. Credința lui era că “faptele contează”.
Începuse tenisul cu un an în urmă, ca să mai echilibreze din presiunea interioară cauzată de stresul acumulat la serviciu și se dovedea că este benefic; în cocktailul chimic interior de adrenalină, dopamină și cortisol, generate de lupta zilnică pentru targeturi și market-share, endorfinele generate de activitatea fizică erau ca o mână cerească. Mintea se relaxa, corpul se bucura.
Soția a simțit răceala, reală, însă ce nu a simțit bine, nu a simțit și metoda de a o estompa. Problema nu era în afara cuplului, ci înăuntru. Ea abandonase să mai fie “generatorul” de conversație, deși îi era ușor să o facă, fiind extrovertă, iar el nu avea puterea să rupă șirul gândurilor continue despre găsirea de soluții la problemele de job. Allain era victima epuizării, iar Patricia alunecase pe poziția de victimă și ea. Începuse să se plângă zilnic de lipsa de atenție și participare a soțului, atât lui cât și oricui era dispus să o asculte, și să genereze în acest fel și mai multă distanță. A te plânge continuu nu prea generează acea energie proaspătă a atracției și deschiderii.
Oamenii vor schimbări în relații, desigur, e normal, dintre cele pozitive, dar așteaptă în primul rând ca celălalt să schimbe degrabă anumite comportamente. Sau schimbarea benefică să fie declanșată și eventual susținută de ceva exterior.
Oare de ce unii nu vor să se uite prima dată la ei, să accepte că sunt și ei cauză a problemei din cuplu, și să înceapă să se schimbe și ei un pic, în acest nou demers? Poate pentru că există în unii dintre noi credința adânc înrădăcinată că trebuie să apărăm cu orice preț ceea ce suntem deja, că identitatea noastră temporară indică cine suntem noi, că “noi așa suntem”, și ne este frică de schimbări, deoarece, de bine, de rău, ceea ce avem cunoaștem și știm să gestionăm. Ignorăm uneori că suntem ființe care trebuie să se transforme ca să evolueze.
Iar relațiile sunt și ele sisteme vii, care se nasc, evoluează, se transformă, suferă accidente și modificări și chiar mor. Evoluția umană are legătură directă cu conștientizările și adaptările comportamentale. Inteligența unei persoane se definește în primul rând ca și capacitatea ei de a se adapta la orice situație. Iar adaptarea optimă înseamnă analiză, înțelegere, muncă cu noi înșine, flexibilitate și evoluție.
Cum ar fi ca prima dată, când simțim mirosul răcelii în cuplu, să ne punem întrebări de genul:
- Cum aș putea să fiu eu altfel? Ce-aș putea eu să fac altfel?
- Cum aș putea eu să aduc o transformare pozitivă? Cum sunt eu cauză în ceea ce se întâmplă?
- Cum aș putea să comunic deschis și profund, constructiv, despre ceea ce observ, fără a împroșca cu judecăți și fără a-l învinui pe partenerul meu?
- În acest context, oare ce noi comportamente se cer a mi le antrena și exprima cu adevărat, ca să evoluez, atât eu cât și relația?
Relațiile mor încet-încet, când abandonăm îngrijirea lor, așa cum ne mor și plantele din ghivece. Când nu ne mai ocupăm bine de ele. Simplu. Dacă nu începem rezolvarea problemei prin stabilirea unui obiectiv concret (specific, măsurabil, realist, determinat în timp, motivant) și printr-o adaptare comportamentală personală, ca prim pas, sunt șanse foarte mari să mărim crevasa separației pe care o simțim în cuplu, și în loc să folosim momentul pentru a crește împreună, putem declanșa începutul sfârșitului. Iar astfel, rezolvarea aparentă a unei probleme naște de fapt alte probleme, adesea chiar mai adânci. În relația următoare, la un moment dat, vei ajunge tot la acest punct, în care să te confrunți cu propriile limitări, nedepășite prin evoluție în relația anterioară. Dramele, accidentele sau lipsa de rezultat în relații nu sunt cauzate de lipsa de IQ ridicat sau de faptul că în afară se află poziționat favorabil magnetic cineva mai atractiv, ci mai ales de lipsa de claritate în auto-analiză și din lipsa dorinței de transformare, din lipsa cunoașterii valorilor personale actuale, din lipsa de obiective bine definite, din lipsa de strategie și inovație, din inadaptarea comportamentală și din lipsa de acțiune congruentă cu obiectivul pe care îl avem.
Câteva exemple de calități și comportamente deficitare, când relația șchiopătează, la care ne putem uita sunt: diplomația, generozitatea, entuziasmul, toleranța, tactul, afecțiunea, empatia, recunoștința, maturitatea, influența. Sunt doar câteva dintre ele, unde am putea să începem să ne punem întrebări oneste și să lucrăm cu noi ca să creștem.
Ați văzut și genul de om care înțelege ‘din zbor’ necesara schimbare interioară și o face, fără tam-tam, lin, fără tensiuni? Da, pare natural, pare ușor, dar ca să fii așa, cere mereu ceva: cere mereu să fii deasupra orgoliului personal și al auto-suficienței.
Cu ce-ar putea cineva începe azi pregătirea unei transformări pozitive în cuplu? Cum ar fi, de exemplu, să îți inviți partenerul/a să beți un ceai și să o întrebi: auzi, te simt un pic frământat/ă și preocupat/ă interior, cum aș putea să te ajut eu să fii mai bine? Sau: tu ce crezi că aș putea îmbunătăți la mine? Cum aș putea să mă manifest și altfel, astfel încât tu să simți că te iubesc? Cum am putea să avem din nou momente frumoase împreună?
Angajamentul sincer de a tinde să ne ridicăm propriile standarde și să facem eforturi de transformare ne va aduce mult mai multă satisfacție decât să ne chinuim să ne înghesuim în vechea cușcă a propriilor limitări și să jucăm rolul victimei. Primul este un efort constructiv, al doilea un efort distructiv. Este mult prea multă dramă în jurul nostru și ne-am obișnuit să o generăm și perpetuăm și noi. Un obiectiv personal important poate fi să ne constituim ca generatori responsabili și stea polară pentru starea de bine personală și relațională.
Cât despre amicii mei din Franța, și-au redresat corabia relației, iar soțul și-a reînceput lecțiile de tenis. După o profundă analiză și multe ore de comunicare profundă, a înțeles și soția că nu antrenoarea distrugea ceva din construcția cuplului lor, ci ei dinăuntru încetaseră să mai îngrijească și înfrumusețeze relația lor.
Nu există situație problemă, există situație din care avem ceva de învățat. Totul vine în viața noastră ca să ne învețe ceva. Totul ne este dat spre creștere. Cu cât învățăm mai repede, cu cât ne uităm prin acest filtru la o problemă care a apărut, cu atât creștem mai rapid în calitățile și valorile noastre și rezolvăm problema mai ușor.
Maria-Iris Hoeppe, (autor al volumului “Cartea despre schimbări”), Life & business professional coach, PCC | ICF. Maria-Iris Hoeppe lucrează atât în programe individuale, cât și de team coaching. De asemenea, conduce ateliere pe teme de comunicare, vânzări și leadership, care produc transformări benefice în organizații. Membră a Federației Internaționale de Coaching, preocupată de mai bine de 20 de ani de studiul valorificării potențialului uman, este activă și prezentă pe scena coaching-ului european. Mai multe despre activitatea ei puteți descoperi aici: www.lifeandexecutivecoach.com
Fragment din capitolul Despre tranziții în iubire Oamenii care nu știu – că nu știu – să iubească
Care e consecința faptului că nu știu că nu știu să iubească? Au un punct orb, iar voi cădeți în plasă. Le dați credit, le scuzați faptul că vă rănesc, adesea le suportați toate cele ce sunt de neiertat. E ca și cum ați angaja un translator de japoneză, dar el nu știe japoneză și totuși voi îl țineți angajat pe ideea că se va descurca măcar traducând limbajul corporal, și îl tot țineți și îl tot plătiți.
Desigur, ați mai văzut și în alte domenii oameni care nu știu că nu știu. De exemplu: managerii prea dictatoriali care se plâng că oamenii nu performează, însă ei sunt responsabili în mare măsură de acest lucru deoarece îi critică inutil de mult, pun prea multă presiune, sunt concentrați pe rezultate și nu le pasă de oameni. Iar oamenii simt că nu contează, că nu sunt suficient de buni sau că sunt nedreptățiți și își pierd motivația. Managerii nu știu că nu știu să fie echilibrați.
Dar să revenim: în relațiile de „iubire” cu oameni care nu știu că nu știu să iubească, avem mereu acel gol interior; nu ne simțim iubiți, nu simțim că, cu adevărat, contăm pentru celălalt, comunicarea nu atinge un nivel profund. Ne simțim incompleți și această stare este cauzată foarte mult de cum ne face să ne simtă celălalt. Nu este despre ce fac exact, sau ce spun punctual. N-am putea face o listă clară cu tot ceea ce „lipsește din relație”. Însă este indubitabil că inima noastră suferă.
Cel mai adesea acești oameni nu au văzut modele de iubire în familiile lor și au emisfera cerebrală dreaptă destul de blocată. Desigur, cu multă răbdare, schimbările sunt posibile. Cu mult tact, grijă, angajament din partea dumneavoastră, cursuri, terapie, se pot deschide și pot învăța să iubească.
Dar dacă faceți eforturi să îi ajutați, iar ei refuză, nu aveți ce să faceți; acceptați că sunt oameni care nu știu că nu știu să iubească. Să le spunem adio înseamnă să ne cruțăm de suferință și să le permitem să-și învețe propriile lecții. Rămânând cu ei așa cum sunt, nu facem decât să ne sacrificăm inutil, ne privăm de manifestarea iubirii în forma ei plenară; nu-i permitem miracolului din Univers să înflorească și în noi.
O să-i doară? Da. O să te doară? Sincer, da. Dar meriți mai mult. Și ei merită o șansă să învețe. Am o cunoștință care a atras 3 astfel de relații, consecutiv. Până când a înțeles că nu mai vrea să manifeste valoarea sacrificiu, și că valorile ei sunt: voioșie și echilibru. Era mereu dezechilibrată, se îndoia de cine devenise, avea frici.
Când a înțeles că suferința e o opțiune și că atrăgea acest gen de bărbat deoarece ea însăși nu știuse să iubească și să se iubească, viața ei s-a schimbat.
Zilele trecute, mă jucam cu fiul meu, care are 5 ani și jumătate, cu literele alfabetului. Le învață încet-încet și descoperă jocul compunerii și descompunerii în silabe. Ca în orice joc nou, există bucuria începutului și mă solicită să ne jucăm împreună. M-a surprins un aspect: că la un moment dat își alegea diverse litere, le scria și mă întreba ce înseamnă: uneori scria apa, uneori cot, mama, tata, vânt, și se bucura că știe și poate să scrie singur, ca oamenii mari. Apoi mă ruga să continuăm jocul, să schimbăm litere în cuvintele scrise de el, să vedem ce iese, și ne amuzam cum din vot iese bot sau din rață, față sau din pupic, butic sau din lat, pat.
Alteori punea una lângă alta litere care nu însemnau nimic, cum ar fi xmtbac, sau utacnb, sau vilp și insista să îi spun ce înseamnă. Mi-a luat ceva timp să îl conving că ele nu înseamnă nimic, decât niște litere puse una lângă alta, nu un cuvânt. Și asta mi-a adus o străfulgerare, gândul că unii oameni pun anumite gesturi, acțiuni, firimituri de sentimente sau de dialoguri, frânturi de viață în relația cu noi – și ar dori ca toate astea să însemne o relație. Probabil pentru că pur și simplu încă nu știu că nu știu ce ingrediente compun o relație adevărată. Și nu știu că nu știu.
Normal că cere curaj mult să ieși din relații care au început să se închege. Chiar și așa betege cum sunt, ne oferă un oarecare sentiment că nu suntem în bătaia vântului, singuri. Că aparținem, că, într-un fel, contăm pentru cineva. Dar e doar o amăgire.
…………………………………..
În afară de tiparul ”nu știu că nu știu să iubească” există încă 5 tipare de personalități toxice; și pot fi schimbate, desigur, dar cu multă muncă și numai dacă acei oameni vor și pot să se schimbe. E mai ușor să întâlnești un om ok, pe gustul tău, decât să schimbi tu un adult care aparține uneia din cele 6 categorii despre care am vorbit.
Dacă vreți ușurință, bucurie, fericire în viața voastră, e necesar să faceți alegeri în cunoștință de cauză.
Mai bine o tranziție lungă în care să-ți dai voie să descoperi locuri noi, poate un nou curs de dans, poate o vacanță pentru single-i, poate o librărie nouă din oraș, poate o sală chic de sport, decât să începi deja să suferi și să te gândești că iar ai făcut o alegere greșită.
Învățați din ceea ce ați trăit, înțelegeți din comportamentele celor pe care îi cunoașteți bine, înțelegeți ce aveți nevoie, ce vă face fericiți și antrenați-vă să comunicați aceste nevoi onest și simplu.
Dacă ați încheiat o relație cu un maniaco-depresiv și ați reușit să vă smulgeți din ghearele lui, nu vă simțiți vinovat/ă, petreceți o vreme în calm, iubire de sine, tăcere, reîncărcați-vă bateriile și faceți ceva diferit de tot ceea ce ați trăit. Înțelegeți de ce fel de om aveți nevoie alături. Rupeți legătura cu acest gen de vampir și continuați viața chiar dacă e greu să fiți singuri o vreme.
Dacă îți vine să vomiți când te uiți la câte ai acceptat de la perfecționist și cât de mult îți scăzuse stima de sine, stai și meditează. Reîntregește-ți stima de sine, celebrează cine ești astăzi. Mergi la masaj, la dans, fă terapie de care simți tu să faci, spovedește-te unui preot, pleacă la munte, petrece timp în solitudine și apoi, cu bateriile încărcate și știind cine ești, mergi în lume strălucind și atrage un om în fața căruia să te simți bine, întreg, complet, acceptat. Iubirea înseamnă acceptare, să iubim pe cineva așa cum este și cum nu este, să trecem peste micile lui lacune și imperfecțiuni cu duioșie și generozitate. Nimeni nu e perfect. Dar nici nu trebuie să ne abandonăm orbului găinilor și să trecem peste orice.
Avem o conexiune străveche, bine cimentată cu etichetele asociate unor status-quouri: însurat, logodit, angajat, botezat etc; mulți oameni se simt îngrozitor în tranzițiile din viața lor pentru că nu mai aparțin unor grupuri, nu se mai regăsesc cu eticheta. E cam dificil să gestioneze tranzițiile cu calm, pentru că prin atingerea stării de fapt următoare nu vor să mulțumească numai pe ei înșiși, ci și pe toți ceilalți, să arate cumva în ochii lumii, iar asta e o mare capcană. Detașarea de a mai face pe plac altora, de a ne oglindi în ei ne aduce pace și ne conduce către alegeri sănătoase, care sunt în acord cu sufletul nostru.
E un serios antrenament cum să ne prezentăm ca proaspăt divorțați sau în căutarea unui partener. Însă cu puțină abilitate și exercițiu vă puteți construi câteva fraze frumos meșteșugite pe care să le spuneți când vă întreabă cineva de statutul vostru. Să fie amuzante și corecte. De exemplu: «am divorțat de curând și mă relaxez, privesc un pic piața și viața». Sau «în sfârșit am înțeles de ce fel de partener am nevoie și acum mă uit în jur să-l recunosc». Ne putem juca cu construirea unor fraze meșteșugite.
Suntem ok în ochii altora când suntem în tranziție, dacă suntem ok în ochii noștri, împăcați și relaxați. Dacă considerați în starea de tranziție între 2 relații că sunteți în neregulă, așa veți fi și perceput; trebuie să schimbați această convingere negativă.
Graba strică treaba, e un bun proverb. Și cu toate acestea, cu cât suntem mai în dezacord cu noi, prăbușiți pe dinăuntru, cu atât alergăm mai tare, disperați spre o relație, în speranța că cineva din afară vine cu alinare, echilibru, stare de bine, completare. Însă cu cât veți face alegeri și gesturi impulsive în această stare, cu atât veți atrage oameni în aceeași stare, incompleți, care vă caută ca și remediu, și cu atât mai mult sunteți vulnerabil acelor categorii otrăvitoare de mai sus.
Nu e cazul să ne grăbim să scurtăm tranziția.
