Nu e un miracol faptul că poți învăța ceva din romane? Le citești fără să vrei, aproape. Le citești pentru că e vorba de o dragoste, acolo, pentru că, deși ai mai citit cărți de dragoste, te interesează foarte mult dragostea asta; le citești așa, fiindcă te fură ele, te cheamă ele să-ți spună povestea pe care o au pe suflet.
Și pe urmă, toate astea se consumă. Iar din cartea pe care ai citit-o îți rămâne doar câte un aspect social sau numele unei străzi din Londra – lucruri pentru care n-ai citit cartea, care nu existau pe când o citeai și care rămân acum cu tine, vitale; în timp ce restul acela, insistent altădată, s-a îngropat undeva pentru totdeauna.
Pentru ce se citește, de pildă, Forsyte Saga? Pentru că e o frescă a societății engleze din secolul al XIX-lea și contemporane? Asta o vei crede după ce vei fi sfârșit volumele. Dar, când le citești, o faci pentru că în volumul întâi e dragostea lui Bosinney cu Irene, în volumul al doilea dragostea lui Jolyon cu aceeași Irene, iar celelalte volume le citești pentru Fleur și pentru Jon, pentru dragostea lor, deschisă la început, înăbușită apoi declanșată, la urmă, în acea frenetică și dureroasă poveste de Swan Song.
O frescă a societății engleze? Bineînțeles. O familie întreagă, cu graficul ei, întemeindu-se, pe la începutul veacului al XIX-lea, prin tipul acela rural, Jolyon Forsyte; împânzindu-se apoi în Londra și constituind expresia perfectă a burgheziei engleze din epoca victoriană; evaporându-se, apoi, odată redusă la Jolyon Forsyte, strănepotul primului Jolyon, tip la care caracterele familiei abia mai sunt perceptibile; – toate astea le întâlnești, fără să vrei, în romanul lui John Galsworthy. Și nu adâncești, tot fără să vrei, prefacerile unei societăți întregi, cascada ei de moravuri și mentalități, până la mentalitatea timpului nostru? Dar lecția solidă despre evoluția orașului Londra? Dar înmormântarea reginei Victoria? Dar cursele de cai și doctrinele sociale, și modelele în artă? Lista poate continua încă mult. Și toate astea venite așa, pe deasupra: accesorii la niște întâmplări cu dragoste…
Căci atâta tot sunt romanele. Dar viața – este ea mai mult decât atât? O întâmplare de dragoste, dacă vreți și una cu foame, cu sete, cu sport și cu somn. O trăim direct, fără niciun calcul, prinși de intriga ei care e intriga noastră, consumând-o până la capăt cu poftă, citind-o febril și zilnic, pe ea, romanul nostru de toate zilele. Doamne, dă-ne romanul nostru cel de toate zilele – ca să putem trăi.
Iar târziu, când îmbătrânești în câte o experiență, îți dai seama că ai învățat ceva: cu totul altceva decât făcuseși. Din niște simple întâmplări cu dragostea sau cu sete, ai învățat – prin ce superbă alchimie? – că oamenii nu trebuie să fie răi unii cu alții, că societățile se schimbă și că nu e bine să bei apă rece când ești încălzit…
E ceva neașteptat în spatele fiecărui lucru. E „restul” lui. Nimeni nu trăiește pentru el. Dar târziu, când arderea lucrurilor s-a sfârșit, el rămâne lângă tine intact, ca un dar nesperat al vieții acesteia miliardare.
Constantin NOICA – Întâmplări cu dragoste Constantin Noica – Eseuri de duminică – Ed. Humanitas, 1992.
