Rinocerii lui Eugene Ionesco nu mai au nevoie de nicio introducere. Odată cu ei intri într-un univers al absurdului din care cu greu te mai poți elibera. Deși punctul de pornire al dramaturgului de origine română atunci când a scris piesa au fost ideologiile fasciste și îndepărtarea de realitate în numele fanatismului de orice fel, ea poate fi adaptată oricând, oricărei perioade temporale. Textul dramatic Rinocerii are un miez dur care poate fi plantat în orice viziune regizorală care se susține, fără a-și pierde din forță, din capacitatea de a întoarce pe dos minți.

Curajos, regizorul Radu Iacoban și-a dorit Rinocerii săi, îmblânziți de propria abilitate de a se juca cu textele dramatice. Așa că a început să lucreze la acest „dresaj” cu actorii talentați de la Teatrul Tineretului Piatra Neamț: Mircea Postelnicu, Florin Hrițcu, Nora Covali, Elena Popa, Daniel Beșleagă, Dragoș Ionescu, Corina Grigoraș, Cătălina Eșanu, Andrei Merchea, Emanuel Becheru. Spectacolul lui Radu Iacoban le dă Rinocerilor fețe de Anonymous și duce discuția înspre dependența de online și forța pe care acesta o are de a radicaliza, de a dezbina, de a cuceri minți și a se juca cu ele. Totuși, intenția regizorului, așa cum el însuși mărturisește, nu este de a demoniza tehnologiile și realitatea virtuală construită cu ajutorul acestora. Sentimentul de alienare de propria identitate și de ceilalți care se cuibărește în sufletul unui purtător de ID virtual persistă, însă, pe tot parcursul piesei. Ne place sau nu, în prezent trăim în rețele și depinde de luciditatea fiecăruia dintre noi să facem diferența între ce este real și ce este mascat de fețele din online.

Depersonalizarea intimității se produce, însă, treptat în spectacolul lui Iacoban. Tabieturile și plăcerile personale ale fiecărui personaj sunt închise într-o capsulă despărțită de lumea rinocerilor din online de un perete de plexiglas, dincolo de care se vede o mașină expusă ca în showroom-urile auto, simbol al industrializării, al consumerismului, al vieții de corporație. În capsula tabieturilor și a firescului, fiecare personaj își dezvăluie frânturi din viață servindu-se de obiecte, persoane, plăceri intelectuale sau gastronomice. O pisică, un fir de ceapă, un silogism pe repeat, o sticlă cu alcool umanizează aceste personaje pentru a face și mai dureroasă înstrăinarea de firesc care urmează, rătăcirea de bucuriile mărunte, de sinele crud.

În spectacolul lui Radu Iacoban, conectarea la online, migrarea din real în virtual proiectează pe fețele personajelor conformismul, aceeași mască care estompează orice umbră de originalitate. Gloata se activează odată cu lumina albastră care anunță prezența singurătății din telefoane, din computere. Mișcările obsesiv-compulsive ale posesorilor de ID-uri electronice, rinocerii din spectacolul de la Piatra Neamț, marchează teritoriul dependenței și al efectului de turmă. Poate că dependența de ecrane nu are încă efecte fatidice, însă simptomele sunt acolo, pot fi recunoscute cu ochiul liber. Spectatorii sunt invitați în rezervația rinocerilor cu identitate virtuală de către personaje care au proiecția feței fără trăsături definite, cea a anonimului din online. Singurul care stă departe de rezervație este personajul central, Bérenger-bețivul. El își exteriorizează pe viu sentimentele, nu își cosmetizează realitatea, personalitatea, făcând trimitere la discrepanța dintre real și virtual, dintre ceea ce suntem cu adevărat și ceea ce pretindem a fi în spatele unui ecran.

Trecerile de la poveștile din viața reală la cele din online se fac în spectacolul de la Piatra Neamț prin întreruperi de semnal. Astfel, „no signal”-ul care apare pe proiecția video anunță și prima scenă din viața reală și ieșirea din spațiul virtual. Pentru a aduce cât mai aproape de viziunea sa textul lui Ionesco, regizorul, ajutat de scenograful Tudor Prodan, a ales să își plaseze victimele rinocerilor într-un decor rece, anost, lipsit de bucuria vieții cotidiene cu nenumăratele sale culori, un decor înghițit de plexiglas, după cum precizam încă de la început, de o faianță albă, cu scaune și mese în nuanțe de alb și gri. Aerul anost al spațiului de joc este amestecat cu norii nostalgiei după un trecut aproape uitat. Un televizor acoperit de un mileu se așază în scenă ca un zâmbet pe o față încolțită de depresie, ca o rochie demodată pe o angajată dintr-o corporație aflată în plină videoconferință.

Spectacolul lui Radu Iacoban are și multă emoție foarte bine dozată în tipologiile diferite din viața reală care sunt aduse pe scenă. Prietenia, empatia, grija, privitul în ochi, competitivitatea, dragostea sunt cârpite, cu intenția de a fi salvate din calea nepăsării, în dialoguri structurate pe mai multe planuri, în schimburi de replici care par să se despartă și să se intersecteze în interacțiunea dintre personaje. Alienarea și apropierea se luptă pentru supremație în universul scenic. „Suntem împreună, dar atât de singuri”, par să urle personajele. Aparent fără noimă, dar animat de toată noima pe care o poate avea o viață de om, fiecare personaj face ceva diferit: unul mănâncă, altul bea, altul numără bani, altul mângâie o pisică, altul enumeră exemple de silogisme. Însingurarea aceasta este deschisă ca o rană vie de muzica fredonată obsesiv de fiecare entitate reprezentată pe scenă, mai ales de cel care apare la început izolat de restul mulțimii, Bérenger-bețivul, imun la rinocerită.

Universul lui Ionesco, recreat de Iacoban, împrumută din sincopele online-ului, iar aerul de stranietate al marelui dramaturg este pus în valoare cu mijloacele vieții contemporane. Astfel, din când în când, pe măsură ce apar rinocerii, se produc șocuri de sunet și lumină, căderi de tensiune, ca o pierdere a contactului, a conexiunii. În astfel de momente, dincolo de plexiglas este proiectată pădurea, simbol al sălbăticiei, al ieșirii din civilizație, al reconectării cu adevărata natură umană. Nicio clipă, însă, regizorul nu scapă din mână firul psihologic al poveștii. El manevrează personajele ca pe marionete în anumite situații pentru a le expune depresia, o boală atât de vicleană, încât își pândește din orice unghi victimele, fie că ele sunt conectate sau nu la un device. Griul existențial te poate acapara atât în singurătate cât și în preajma celorlalți. Bérenger-bețivul știe asta mai bine decât oricine, iar monologul său sfâșie suflete și radiografiază ratarea, inadaptarea, lipsa rostului în lume. Când viața nu are sens, ca o rolă de film cu defecte, totul se aude și se vede fals, nenatural, iar povestea își pierde farmecul.

Fiecare alegere pe care regizorul Radu Iacoban o face pentru spectacolul de la Piatra Neamț este ca o piesă dintr-un puzzle ale cărui dimensiuni nu se cunosc cu exactitate. Bucăți din acest puzzle devin treptat vizibile și creează micro-lumi incluse într-o lume ciobită, o lume care riscă să se autodevoreze. Decorul, actorii aleși pentru distribuție, proiecțiile video, sunetele – păsări migratoare sau răpitoare, jocurile de lumini și umbre, trimiterile meta spre subiecte care bulversează lumea în care trăim, cum ar fi profesionalismul din mass-media și fake news-urile, toate acestea ajută la consolidarea scheletului unui spectacol actual, de care avem nevoie, care nu are cum să te lase indiferent.

„Omul nu e urât, omul nu e urât, omul nu e urât, omul nu e urât” – așa ar suna pe repeat concluzia însinguratului Bérenger-bețivul, care își pune la îndoială decizia de a nu fi ca toți ceilalți, un rinocer în căutare de semnal pentru a se putea conecta cu sine și cu lumea. Omul nu e urât am putea spune și noi dacă ne-am onora și îmbrățișa adevărata natură, dacă am alege expunerea slăbiciunilor și a pulsațiilor inimii, ascultarea, acceptarea diversității. Nici măcar internetul nu ar fi urât, un spațiu plin de ierburi uscate sau otrăvitoare, dacă nu l-am lăsa să ne fure adevărata identitate și să ne vândă iluzia perfecțiunii. Pentru că, până la urmă, imperfecțiunile ne dau lecțiile de care avem nevoie pentru a ne înțelege și șlefui destinele… no signal!