Note de lectură – Mihai Eminescu

Eminescu a fost o fire vioaie, exuberantă. Îi plăcea mult teatrul și se ducea special la comedii, unde râdea cu atâta poftă, încât spectatorii din jur erau antrenați și făceau haz mai mult de râsul lui exploziv, decât de ce se debita pe scenă.

În prima tinerețe, pe când studia la Viena, era mare amator de farse. Povestește un coleg al lui de atunci, ajuns mai târziu profesor universitar, că Eminescu stătea în gazdă la o bătrână austriacă, împreună cu un alt român, un băiat mai înstărit, care primea lunar, din țară, din belșug, atât bani, cât și alimente. Eminescu o ducea mai greu, dar asta nu influența cu nimic buna lui dispoziție.

Într-o zi, la prânz, toți studenții români s-au dus la restaurantul unde obișnuiau să-și petreacă timpul liber și să bea câte un „schwartz”. Printre ei era și Eminescu. Nu mai e nevoie să spun că schwartzul nu le potolise foamea ce începuse să le dea ghies, ci dimpotrivă.

Și, culmea ironiei pentru cei flămânzi, ușa bucătăriei se deschise zgomotos și în restaurant intră o tânără și blondă chelneriță cu mai multe porții de cârnați, bine rumeniți, pe varză călită, și o serie de „kriegele” cu bere spumoasă.

Câțiva dintre studenții noștri nevoiași priviră cu jind și înghițiră în sec. Bineînțeles că Eminescu le ținea cu fidelitate companie. Văzându-i că se uită cu atâta adorație la cârnații prăjiți, le spuse, lingându-și buzele:

— Vreți să mâncați câte o pereche de cârnați pe varză și să vă stingeți setea cu câte un kriegel cu bere proaspătă?

Unul dintre ei, mai mucalit, se ridică și răspunse în hazul tuturor:

— Această ciudată întrebare nu poate avea decât un răspuns: da!

Iar ceilalți, ca la o comandă nevăzută, strigară mai abitir decât briganzii din „Hernani”:

— Da! Da! Da!… De trei ori da!

— Bine! încuviință Eminescu, surâzând mefistotelic, eu am voit să am asentimentul vostru, al tuturor, ca nu cumva să fiu refuzat. Dacă-i așa cum spuneți, așteptați-mă, vă rog, aici. Într-o jumătate de oră sunt înapoi. Până atunci, înarmați-vă cu acea virtute pe care filozofii o numesc răbdare… și iată aici și-un pachet de tutun „prima”, cu foița lui. Auf wiedersehen!

Și Eminescu se întoarse acasă și se duse glonț la bătrâna lui gazdă:

— Gnadige Frau Rose, o mare nenorocire i s-a întâmplat colegului meu de cameră, Herr Grămadă!

— Jesus, Maria, Josef! A fost rănit în vreun duel, sărmanul tânăr?

— A, nu, nu, nu e chiar atât de gravă nenorocirea. Altceva i s-a întâmplat: s-a așezat la restaurant pe un scaun ce avea două cuișoare ieșite și, când a voit să se ridice pentru o mică treabă, și-a sfâșiat pantalonii, dar așa de rău, încât omul nu mai poate pleca pe stradă. I se văd albiturile și trebuie să recunoști că-i mai mare rușinea!

— Vai, vai, vai! Și ce-i de făcut?

— M-a rugat pe mine să vin să-i iau pantalonii cei negri și să-i duc la restaurant să se schimbe. Bine că are două perechi.

Madam Rosa, care-l știa pe Eminescu cam șugubăț, nu prea înclina să-l creadă, și-i ripostă:

— Dar, nu vă supărați, domnule Michel, nu v-a dat bilet pentru mine, că dumnealui cam așa obișnuiește când îmi cere ceva.

— Ah, cum de am uitat? se plesni Eminescu cu palma peste frunte. Sigur că mi-a dat. Poftim! Și, după ce se scotoci prin buzunarele hainei, scoase un bilet împăturit în patru, îl desfăcu și i-l arătă: Poftim: „Stimată doamnă Rosa, dați domnului Eminescu pantalonii mei cei negri, care-mi sunt absolut și imediat necesari. Cu mulțumiri: Grămadă.”

Nemțoaica își ridică privirea mirată asupra tânărului ei chiriaș:

— A scris românește?

Eminescu rămase surprins, dar numai o clipă:

— Adevărat, vezi, în grabă, bietul băiat a uitat că dumneata nu știi decât nemțește. Dar uite-i, aci, iscălitura, doar i-o cunoști, că ți-a scris și dumitale din țară de atâtea ori!

— Da, da, e drept. Asta-i semnătura domnului Grămadă. Poftim pantalonii. Ce ghinion pe bietul tânăr!

Eminescu înșfăcă pantalonii foarte grăbit și o luă la goană spre cel dintâi telal care-i ieși în cale. Îi vându cât putu mai bine și nu se mai opri decât la restaurant, unde intră gâfâind, dar cu fața radioasă.

Bătu în masă cu o siguranță de bancher și dădu comanda, înșirându-și banii dinainte:

— Cinci porții de cârnați pe varză, zece chifle și cinci kriegele cu bere! Apoi, făcând socoteala, spuse încântat: Și ne mai rămâne și pentru încă cinci schwartzuri. Phhii, festin în toată regula! Băieți, dați-i fălci!

E inutil să mai descriu cum a decurs masa studenților noștri.

Dar iată că, a doua zi chiar, amicul Grămadă trebuia să se ducă într-o vizită simandicoasă. O rugă deci pe madam Rosa să-i perie bine și să-i calce pantalonii negri. Cum era și natural, bătrâna holbă ochii la el, neștiind ce să creadă:

— Dar nu i-ați cerut dumneavoastră ieri, când a venit domnul Eminescu și i-a luat, ca să vi-i aducă la restaurant?

— Ce Eminescu, ce restaurant?! strigă Grămadă, venindu-i să cadă grămadă, vorba aceea, că-și dădea seama că e ceva necurat la mijloc.

Nemțoaica se înfurie:

— Atunci strig și eu: ce pantaloni negri?

Grămadă se uită la Eminescu, care râdea într-un colț, pe înfundate.

— Ah, corsar de uscat, ce-ai făcut cu pantalonii mei?

— Ascultă, îi spuse Eminescu, abia stăpânindu-și icnelile: ți-au plăcut cârnații cei alepisiți pe varză călită? Și chiflele proaspete și rumenite? Dar berea rece a fost bună? Așa-i?

— Mi-ai dat pantalonii pe cârnați?

— Ferească sfântul, se putea să fac așa ceva? N-ai văzut că am plătit cu fileri? I-am vândut la telal. Altfel mai aveați voi parte de o masă atât de gustoasă care ne-a uns la inimă? De altfel, când v-am cerut asentimentul, dacă vreți să mâncați cârnați și să beți bere, tu ai acceptat ca și toți ceilalți, dacă nu mă înșel!?

— De ce nu ți-ai vândut pantalonii tăi, negustor de piei de cloșcă?

— Cum puteam să-i vând pe-ai mei, când am o singură pereche? Frumos mi-ar fi stat să mă duc la Universitate în izmene! Dar tu, având două perechi, e mai echitabil, trebuie să recunoști.

Grămadă, din înfuriat cum era, izbucni și el în râs. Apoi, curiozitatea nu-i dădu pace:

— Dar cum Dumnezeu de ți i-a dat madam Rosa, fără niciun bilet din partea mea?

— Ba, dacă nu te superi, am avut și bilet în regulă din partea ta! îl liniști Eminescu.

— Ce tot spui, că eu nu știu nimic?

— Madam Rosa dragă, fii amabilă și adu biletul ce ți-am dat ieri pentru pantalonii domnului Grămadă!

Pe bilet erau scrise următoarele: „Dragă Eminescule, mă rog ție, fii bun și dă-i aducătorului, pentru colegul nostru Silvian, «Critica rațiunii pure» a lui Kant. Cu mulțumiri, al tău Grămadă.”

— Măi, ca soție mai ești! Cu tine n-o scoate omul la capăt. Hai la telal să-mi iau pantalonii înapoi mai degrabă; numai de nu i-o fi vândut și el!

sursa: Mici povestiri despre oameni mari – Grigore Băjenaru