Cel mai promovat obiectiv turistic din Jibou este, fără îndoială, Grădina Botanică „Vasile Fati”. Asemeni Arboretumului din Simeria, aceasta a luat naștere prin refuncționalizarea parcului aferent unei foste reședințe nobiliare, într-o epocă în care clădirea nu putea fi pusă în valoare din motive lesne de înțeles. Ca rezultat, ansamblul fostului palat pare astăzi, din punctul de vedere al impresiei vizuale, mai degrabă o inserție derutantă în peisaj decât rezultatul a trei secole de expresie artistică.
Un ansamblu complex și eterogen
- Palatul baroc: O construcție impunătoare care domină locația.
- Cele 6 anexe: Datând din secolul XVIII și începutul secolului XIX (curie, grajd, manej, criptă, seră, șură).
- Cadrul natural: Integrate într-un fost parc dendrologic de început de secol XIX.
- Grădina Botanică: Reamenajată în anii ’70 și renovată de-a lungul timpului.
Statutul juridic incert al ansamblului, lipsa unor strategii coerente de amenajare și refuncționalizările succesive au dus la un peisaj greu de înțeles în absența unor explicații la fața locului. Însă, odată ce explicațiile apar, peisajul devine din ce în ce mai interesant…
Dovezi ale evoluției arhitecturale ale ansamblului sunt încă vizibile. O mare parte din anexele palatului se păstrează, împreună cu doar câteva dintre inscripțiile comemorative (din păcate astăzi ilizibile și scoase din contextul inițial, dar precizate în cărțile de istoria artei și arhitecturii transilvănene). Cele 8 monumente istorice ce compun ansamblul sunt clasate în lista monumentelor istorice din 2010 după cum urmează:
-
Castel (1779-1810) – SJ-II-m-A-05075.01
-
Parc (1779-1810) – SJ-II-s-A-05075.02
-
Curie (1702) – SJ-II-m-A-05075.03
-
Manej (1779 / 1771) – SJ-II-m-A-05075.04
-
Seră (1779-1810) – SJ-II-m-A-05075.05
-
Grajd (1779) – SJ-II-m-A-05075.06
-
Șură (1810) – SJ-II-m-A-05075.07
** În LMI 2004 aici apărea Cripta 1779 – 1810 SJ-IV-m-A-05075.08. Probabil va apărea pe o viitoare listă a monumentelor istorice dispărute.
Jiboul la Ridicarea topografică franciscană (1806-1869) și azi.
O parte dintre acestea au fost descrise de către istoricii de artă. Curia o găsim descrisă de către Biró József în anii ’40, împreună cu cele două plăci comemorative ce o decorau:
„La circa 50 m Nord-Est de castel, în perimetrul șanțurilor amintite, există o clădire fără decorații, cu parter și pivniță la subsol, de o lungime și o lățime de 20,50 m; astăzi cuprinde 13 încăperi; stă părăsită și i se spune bucătăria veche”.
Pe această clădire se puteau observa două inscripții:
-
Cea de deasupra intrării de Vest avea ornamente baroce și amintea de refacerea din temelii a clădirii în anul 1702, de către baronul Wesselényi István, prefectul comitatului Solnocul-de-Mijloc — președintele Dietei în 1716 — și de contesa Bánffy Kata, fiica guvernatorului Transilvaniei în acea perioadă, Bánffy György I;
-
Placa de pe partea de Est, de deasupra intrării în pivniță, amintea restaurarea clădirii în 1749 de către următoarea generație ce a deținut domeniul, Wesselényi István și soția sa, Dániel Polixenia.
Wesselényi István și Dániel Polixenia sunt cunoscuți și pentru palatul din Comlod. De asemenea, erau înrudiți cu familia guvernatorului Gheorghe Bánffy I, care în acea perioadă construia ansamblul de la Bonțida, „Versailles-ul Transilvaniei”. Grajdul din Bonțida a servit ca model pentru cel construit la Jibou în 1755. Biró József sugerează că ar putea fi vorba chiar de același arhitect, Peter Grimmer:
„Marele grajd din Jibou se află aliniat cu manejul construit ulterior, pe direcția Nord-Sud, în imediata vecinătate a marelui castel. Este o clădire lată de 15,35 m, lungă de 32,90 m, cu trei axe spre Est și șase axe către Vest. Singurul și imensul spațiu interior este împărțit în compartimente, făcute să adăpostească 28 de cai și acoperite cu bolți semicirculare; secționarea exterioară este foarte modestă, ferestrele cu arcade semicirculare și chei de boltă sunt despărțite de benzile verticale ale unor lezene. Clădirea – deși mai modestă ca dimensiuni – este o copie a grajdului din Bonțida, cu aceleași tipuri de ferestre și profile ale cornișelor. Probabil că nu ne îndepărtăm prea tare de realitate dacă presupunem că, întocmai ca și la Bonțida, constructorul a fost arhitectul clujean Grimmer Peter.”
Wesselényi István a apelat chiar la sculptorul guvernatorului, Nachtigall János, pentru inscripția de pe clădire. Inscripția, azi parțial tencuită, este marcată de corpul incomplet al calului odată sculptat cu măiestrie de Nachtigall.
Inscripția și sculptura lui Nachtigall. O imagine de arhivă a sculpturii puteți vedea mai jos:
Miklós, fiul lui Wesselényi István, alătură grajdului în 1771 un manej, decorat cu o inscripție cu un al doilea căluț sculptat, operă a celui mai cunoscut sculptor al barocului transilvănean, Anton Schuchbauer. Herghelia familiei Wesselényi era, în acea perioadă, una dintre cele mai faimoase din Transilvania. La începutul anilor ’40 din clădire mai rămăseseră doar zidurile, acoperișul prăbușindu-se. La un moment dat a fost reconstruită, iar astăzi nu mai păstrează caracteristicile inițiale.
Construcția palatului a început în 1779, când Miklós se întoarce la Jibou pentru a fi alături de soția lui. Povestea celor doi a rămas în istorie datorită personalității furtunoase a baronului, caracterului demn al Ilonei și relației strânse dintre cei doi.
Miklós a cunoscut-o pe viitoarea lui soție la ceva timp după moartea mamei sale (1775). Părinții fetei s-au opus unei eventuale căsătorii (ei fiind catolici, iar Miklós reformat) și au trimis-o pe Helena la o mănăstire sibiană, de unde Miklós a răpit-o în 1777. S-au căsătorit la Viena în mai 1777 și apoi s-au refugiat în Galiția, unde se afla regimentul de cavalerie din care făcea parte baronul.
După ce ofițerilor din armata austriacă li se interzice să-și țină familia în taberele militare, Miklós este nevoit să își trimită soția acasă în 1778. La scurt timp după aceea, își dă demisia din armată și se întoarce pe domeniul său.
Sursa: Nagy Margit -Reneszánsz és barokk Erdélyben
Palatul a fost catalogat ca fiind cel mai mare edificiu baroc din Transilvania. Este o clădire cu plan patrulater, având latura de 81 m, alcătuită din patru pavilioane și un corp median. Conceptul clădirii i-a aparținut, după cum atrag atenția istoricii de artă, baronului Wesselényi Miklós.
Acesta „a dorit să-și regăsească temperamentul, gustul și așteptările în înfățișarea castelului” pe care l-a gândit pentru el și familia sa. Poate fi înțeles ca o contopire între stilul arhitectural al reședințelor nobiliare precedente, cu turnuri și bastioane de colț, cu noul stil arhitectural baroc ce începea deja să se remarce, rezultatul fiind o clădire inedită. Părerile cu privire la arhitecții ce au lucrat la palat sunt încă împărțite. Pentru fațada sudică a pavilionului median, Biró József îl menționează pe Blaumann Eberhard János, arhitectul palatului Bánffy din Cluj.
În 1785, Miklós intră în conflict cu consilierul aulic Johan Haller, vecinul său cu care „trăia în certe necurmate”, „căruia încerca să-i facă toate relele, precum îi și făcea oriunde i se dădea ocaziune”. Despre cum s-a desfășurat conflictul putem citi în cartea lui George Barițiu, „Părți alese din istoria Transilvaniei” (1889-1891).
Pe scurt, în octombrie 1781, doi iobagi îngrijitori de cai, nemaiputând îndura bătăile baronului, au fugit de pe domeniul lui Wesselényi pe domeniul lui Haller din Gârbou, unde sunt arestați. Haller îi trimite înapoi lui Wesselényi doar pe unul dintre iobagi, pe celălalt hotărând să îl judece. Cel de-al doilea iobag fuge, iar Haller se vede în imposibilitatea de a-l înapoia lui Wesselényi. Baronul interpretează gestul ca pe o insultă și hotărăște să atace domeniul din Gârbou.
Pe 16 octombrie 1781, împreună cu o armată de 540 de oameni, înarmați „unii cu puști, cei mai mulți cu coase, furci de fer, măciuci” și 12 haiduci, Miklós Wesselényi apare la Gârbou, luându-l prin surprindere pe Haller, care nu se aștepta la un astfel de gest. După ce baronul le ordonă iobagilor să dărâme poarta castelului, are loc un schimb de replici între nobili, urmat de injurii și invitații la duel, atât la adresa cancelarului Haller, cât și a invitaților lui. Wesselényi îl ia ostatic pe unul dintre oaspeții lui Haller și pleacă cu tot cu armată, lăsând poarta neatinsă.
Ca urmare a acestui conflict, Haller îl trimite pe Wesselényi la judecată pentru 6 capete de acuzare: „blasfemie, jurământ strâmb, amenințare cu punere de foc, provocare la duel, infestarea și arestarea de funcționari regești, turburarea securității publice”. Procesul se soluționează abia după 3 ani, când însuși împăratul Iosif al II-lea, fiul Mariei Tereza, îl condamnă pe Wesselényi la mai mulți ani în închisoarea Kufstein.
Însă baronul nu s-a supus sentinței și nu s-a lăsat arestat de bunăvoie. A evitat încarcerarea de câteva ori, apărându-se pe domeniul de la Jibou iar, când împăratul a dat ordin să fie capturat de o trupă militară, viu sau mort, a fugit pe moșia unchiului său, consilierul Farkas Dániel, unde a fost capturat, la 5 luni după sentința împăratului, pe 12 februarie 1785.
Este eliberat în decembrie 1789 și se întoarce pe domeniul de la Jibou. Toate evenimentele enumerate anterior, de la moartea mamei lui Miklós și până la eliberarea sa, au servit ca sursă de inspirație scriitorului Nyirő József pentru romanul „Bourul din Jibou”, nume dat de porecla sub care baronul Wesselényi a rămas cunoscut și azi.
După eliberarea baronului, lucrările la palat pot reîncepe, iar soția acestuia va nota în jurnalul său multe din cheltuielile făcute. Jurnalul a fost studiat de Nagy Margit, iar concluziile le putem găsi în Reneszánsz és barokk Erdélyben. Din păcate, cartea nu a fost încă tradusă în limba română. Totuși, consultând sursele online ce fac referire la carte, putem schița câteva idei:
-
Între 1789 și 1791: Lucrările la palat stagnează.
-
În 1796: Clădirea principală și cele 2 pavilioane fuseseră terminate și acoperite cu țiglă. Arhitectul ceh Franz Wrabetz contribuie la decorațiunile interioare. Tot în acest an se naște și ultimul copil al cuplului, singurul dintre cei 10 care va atinge maturitatea, Miklós.
-
Între 1797 și 1800: Arhitectul Joseph Bitthauser continuă munca lui Wrabetz și este plătit cu 240 de florini.
-
În 1800: Este plătită fântâna arteziană destinată centrului grădinii din partea nordică a castelului, se cumpără vopsele, sobe de teracotă din Oradea, se comandă diferite piese de mobilier și se plătește tapițerul responsabil de tapetarea camerelor, împrumutat de la însuși guvernatorul Gheorghe Bánffy al II-lea. Miklós sr. angajează un grădinar vienez care încearcă să fugă; se sapă micul iaz cu nuferi, se construiește pavilionul chinezesc.
-
În 1801: Se construiește sera pentru „grădina de iarnă” și în ea sunt plantați lămâi aduși de pe domeniul de la Carei al familiei Károlyi.
-
În 1802: Se montează fântâna arteziană și se continuă amenajarea interioarelor. Înainte de Crăciun sunt expediate de la Viena numeroase piese de mobilier (scaune, mese de mahon, canapele, fotolii, lăzi și oglinzi).
-
Se angajează familia de meșteri Csűrös: Jozef — pictor, Mihály — decorator și Antal — sculptor. Cel din urmă realizează statuile lui Hercule și Marte ce decorau pavilionul median, copii ale sculpturilor omonime de la Bonțida.
-
În 1805: Pictorul sibian Franz Neuhauser pictează scene de vânătoare în interiorul castelului.
-
În 1807: Se termină toate lucrările majore.
-
În 1808: Se cioplesc stâlpii de pe parapetul terasei de nord.
În 1809, Miklós Wesselényi face demersuri pentru a obține postul de comandant al garnizoanei locale și cumpără o casă la Cluj. Demersurile sale nu au succes, iar cariera politică a baronului ia sfârșit. La scurt timp după aceasta moare, pe 25 octombrie 1809.
În 1810 lucrările de construcție și amenajare ale ansamblului erau terminate. În tot acest timp, palatul fusese locul de popas al numeroși artiști, atât pictori și sculptori, cât și actori. Baronul Wesselényi este considerat printre principalii mecena ai primei trupe de teatru din Transilvania, cei care vor fonda Teatrul Maghiar din Cluj și primul teatru permanent din Budapesta.
De altfel, într-una dintre nișele de pe fațada teatrului din Cluj s-a aflat, între 1905 și 1919, statuia lui Miklós Wesselényi. Astăzi, statuia se găsește în curtea din spatele Teatrului Maghiar de Stat. Despre activitatea de mecenat a lui Wesselényi, trupa de teatru și clădirea teatrului din Cluj puteți citi mai multe aici.
Miklós Wesselényi este urmat de fiul său. Aidoma tatălui său, atât ca nume, cât și ca personalitate, acesta păstrează atmosfera culturală de la palat, invitând aici numeroși oameni politici și scriitori contemporani, adepți ai ideilor revoluționare de la 1848. Important om politic și pașoptist maghiar, a rămas în istorie ca „luntrașul de pe Dunăre”, după ce a salvat numeroși oameni în timpul inundațiilor din 1838 din Budapesta. Este deseori amintit pentru faptul că a luptat pentru drepturile iobagilor și chiar i-a eliberat și împroprietărit.
Următoarele intervenții asupra ansamblului se fac după naționalizare, când palatul și anexele sunt refuncționalizate pentru a servi cerințelor culturale ale noii societăți: școală generală, liceu, internat, casa pionierilor, muzeul orașului și Stațiunea experimentală a tinerilor naturaliști. Aceasta din urmă și parcul dendrologic au creat premisele înființării grădinii botanice, a cărei amenajare a început în 1968, sub coordonarea profesorului Vasile Fati.
În partea de vest a palatului a fost amenajată o grădină romană în care au fost amplasate vestigii arheologice aduse de la Porolissum (care azi se găsesc la Muzeul de Istorie din Zalău). Leii sculptați au fost aduși de la palatul lui Miklós Jósika din Surduc la sfârșitul anilor ’70.
Tot în această perioadă se renovează și manejul, care este transformat în sală de mese, iar în curtea palatului se amenajează o pistă de carturi. În anii ’70, jurnalistul Beke György vizitează Jiboul și, povestind cu localnicii, află cum a apărut această idee:
„— Stimate Kürti Sándor, de unde v-a venit ideea de a construi tocmai un cartodrom? — Stați să vedeți, e un lucru care aduce un dublu folos. Oferă copiilor o ocupație și protejează curtea interioară a castelului. — Pistă de carturi? — Da, chiar ea. Băieții din internatul de aici, cum aveau o clipă liberă, începeau să bată mingea aici. Degeaba i-am atenționat: băieți, aveți grijă, că distrugeți pereții, deși n-au cine știe ce valoare, sunt averea poporului. Și acasă la noi, în Hodod, se află o asemenea clădire barocă, tot un castel al familiei Wesselényi, și am învățat să prețuiesc valoarea pe care o reprezintă. Copiii m-au ascultat, dar, cum le-am întors spatele, începeau iarăși să bată mingea. No, ia stați voi, că vă dau eu vouă un joc care nici nu sfarmă zidurile castelului, ba încă o să vă placă…”
Întreg articolul este o evocare cel puțin interesantă a felului în care monumentul și personalitățile istorice care l-au locuit erau privite în România anilor ’70. Poate fi citit aici.
Interiorul palatului nu a suferit intervenții majore recente. Decorațiunile, ancadramentele și tâmplăria nu au fost îndepărtate sau modificate. Interiorul, în schimb, a fost afectat, palatul fiind azi în mare parte gol. Mobila, sobele, tablourile și obiectele decorative ce împodobeau până la jumătatea secolului XX încăperile palatului s-au pierdut. Picturile lui Neuhauser au dispărut, iar pereții camerelor sunt astăzi de o austeritate cazonă. Ne putem face totuși o impresie dacă privim imaginile de arhivă.
Este o imagine melancolică cea a interioarelor de la Jibou. Deși structura barocă a supraviețuit, „spiritul” locului — dat de detaliile fine ale lui Neuhauser și de mobilierul vienez — a fost victima valurilor succesive de schimbări politice și funcționale.
Această „austeritate cazonă” de care menționezi este, din păcate, soarta multor reședințe nobiliare naționalizate, unde luxul era privit ca un simbol al opresiunii, fiind adesea înlocuit cu vopsea de ulei sau var alb.
Dacă dorești, putem discuta despre eforturile actuale de retrocedare sau despre planurile de restaurare ale palatului, acum că acesta nu mai face parte din circuitul administrativ al Grădinii Botanice. Ar fi interesant de văzut dacă există vreo șansă ca aceste spații să fie remobilate conform inventarelor vechi.
Recent, palatul și o parte din anexe au fost retrocedate moștenitorilor legali, după un lung proces. Grădina botanică nu va fi afectată de această decizie. Cripta familiei Wesselényi, grajdul și manejul rămân în posesia Centrului de Cercetări Biologice Jibou, care își propune să le restaureze și să le redea circuitului turistic.
Palatul a fost evaluat la 1,5 milioane de euro și are, momentan, un viitor nesigur. Însă acesta nu va fi neapărat unul sumbru, deoarece valoarea istorică, arhitecturală, culturală și artistică a ansamblului pare foarte bine cunoscută în oraș, în principal datorită activității echipei Bibliotecii Orășenești Jibou, responsabili de altfel de majoritatea articolelor la care am făcut referință de-a lungul textului.
Mai multe imagini puteți vedea aici: http://www.monumenteuitate.ro/r/213/
Localizare
Adresa: oraș Jibou, str. Parcului, nr. 14, județul Sălaj
sursa: Blogul moNUmente UITATE
