„Era un om care se arunca în orice pericol pentru a salva viața oricărui necunoscut” spunea doctorul francez Boguel. Astăzi, medicul Carol Davila (1832-1884) este considerat întemeietorul sistemului medical românesc după standarde occidentale.
La Paris, în anul 1831, la o serată în casa muzicianului Chopin, s-au cunoscut tânărul pianist Franz Liszt și scriitoarea franceză Daniel Stern (Marie d’Agoult, soția colonelului d’Agoult). Un an mai târziu, în 1832, departe de Paris, Marie d’Agoult a născut în mare taină un băiat. Acesta a fost Carol, devenit mai târziu doctorul Carol Davila.
În afișierul Facultății de Medicină din Paris, la începutul anului 1853, stătea de câteva zile un anunț, neînsemnat la prima vedere, scris pe un sfert de coală de hârtie, redactat și semnat de însuși decanul facultății, de profesorul doctor Béclard, care primise la sfârșitul anului 1852 două adrese, conținând fiecare câte o rugăminte, în fond asemănătoare. Șahul Persiei ruga guvernul francez să binevoiască a desemna un medic valoros, care să accepte a veni în Persia ca medic personal al său. Cea de-a doua adresă era semnată de domnitorul Țării Românești, Barbu Știrbei, și avea un conținut oarecum identic.
Odată ajuns la București, contrar obiceiurilor și regulilor de curtoazie, doctorul Davila ceru un răgaz de câteva zile înainte de a se prezenta în fața domnitorului Barbu Știrbei, în protocolara audiență de sosire. Rostul răgazului cerut era de a se putea între timp informa de starea sanitară a țării, de organizarea sanitară existentă și, în consecință, să poată prezenta un raport documentat de ceea ce credea el că s-ar putea face. Cererea i-a fost aprobată.
Mulțumit de raportul prezentat și de comportarea matură a tânărului medic, domnitorul îi dădu gradul de Oberstabdoktor, maior adică; îl numi medic-șef al Spitalului militar și îi dădu mână liberă să pregătească reformele prevăzute în raportul inițial.
Pentru a-și putea duce la îndeplinire reformele administrativ-sanitare propuse, Davila avea nevoie mai întâi de cadre medicale; trebuia, cu alte cuvinte, să creeze o școală de medicină românească. Cadrele acestea aveau să fie pilonii pe care va ridica viitoarea lui operă medicală.
Începutul anului 1854 părea favorabil neobositului medic-șef al armatei. Dar a început războiul ruso-turc din 1854. Țara Românească și Moldova au fost ocupate de armatele turcești; atât Barbu Știrbei, cât și Grigore Ghica, domnul Moldovei, au fugit în străinătate. Armata română a fost neutralizată și dezarmată. Momentul era cum nu se poate mai prielnic pentru dușmanii lui Davila; înlăturarea acestuia din calea lor trebuia să fie radicală. Urzelile, intrigile, calomniile și denunțurile și-au atins scopul: la 12 martie, adică exact la un an de la venirea în țară, Davila a fost destituit.
Dar aceasta nu a fost singura nenorocire care s-a abătut asupra tânărului medic. Casa în care locuia era umedă, plină de igrasie. Dâmbovița nu era canalizată încă și inunda des cartierul din apropiere, cartierul Izvor. Obosit peste măsură, istovit de uriașa muncă pe care o depunea, reumatismul poliarticular acut a găsit teren prielnic și a pus stăpânire pe trupul firav al lui Davila. În consecință, cotul drept a anchilozat, iar Davila avea obiceiul de a sta cu brațul drept la spate. Se servea mai mult de mâna stângă. Înțelegându-și menirea de doctor, el nu refuză să dea îngrijirile necesare soldaților turci bolnavi sau răniți internați în spitalele românești; drept recompensă, la sfârșitul războiului turcii l-au numit „Hechim Bechi” și l-au decorat cu ordinul „Medgidia” clasa a III-a.
La sfârșitul anului 1854, o dată cu revenirea lui Barbu Știrbei în țară, datorită dorinței acestuia de a-și continua planul de organizare a armatei naționale, Davila a fost reintegrat în rangul și funcțiile sale. Proiectele lui au prins viață în cursul anului 1855. Trebuie să subliniem că realizările de până acum, ca și toate cele ce vor urma, se datoresc faptului că Davila a simțit alături de el pe cei care militau în acea perioadă pentru îmbunătățirea vieții poporului, pentru desprinderea lui din lanțurile obscurantismului și ignoranței feudale.
Spitalul militar de la Mihai Vodă a luat cu totul altă înfățișare. Era împărțit pe divizii, pe secții, peste tot domnea ordinea și curățenia, hrana bolnavilor era mulțumitoare, iar îngrijirea medicală și-a ridicat mult nivelul. În cursul anului 1855 s-a efectuat de către Davila cea dintâi transfuzie de sânge din țara noastră. Înainte de a deschide Școala de Mică Chirurgie, Davila a luat-o de jos în sus, formându-și personalul sanitar ajutător necesar spitalului și învățământului proiectatei școli, pregătindu-și cadrele sanitare inferioare, felcerii sau infirmierii.
Davila a organizat Școala de Mică Chirurgie după modelul școlii din Angers, unde el își începuse studiile medicale. A angajat un corp profesoral dintre medicii bucureșteni cunoscuți ca pricepuți și cinstiți, plătind unora lefurile din punga lui; câțiva s-au oferit să predea gratuit. Davila își dorea ca Școala de Mică Chirurgie să fie cât de curând recunoscută și echivalată cu școlile de medicină din străinătate, aceasta pentru a crea prestigiu școlii medicale românești și absolvenților ei. El întocmi un program de învățământ care ar fi putut îngădui în viitor absolvenților perfecționarea lor la centrele universitare și medicale reputate; în acest program cultura generală juca un rol de seamă.
Lupta lui Davila pentru organizarea învățământului românesc contribuie serios luptei duse de cărturarii români ai epocii revoluționare de la 1848, luptă ce avea drept scop înfăptuirea învățământului național cu limba de predare română.
Davila considera că elevii trebuiau să aibă la bază o serioasă cultură generală și, prin urmare, a prevăzut în regulamentul Școlii de Mică Chirurgie și cursuri complementare de: limbă franceză, latină, greacă clasică, istoria universală etc. De asemenea, o bibliotecă de specialitate și de cultură generală stătea la dispoziția elevilor. În anul 1856, Davila alege 12 elevi pe care îi repartizează unei noi ramuri a școlii: secția farmaceutică, inițiind astfel și învățământul farmaceutic în țara noastră.
În anul 1857, al treilea an din viața Școlii de Mică Chirurgie începea. Davila reorganizează radical programul și structura școlii și o transformă în Școala Națională de Medicină și Farmacie. În același an, învățământul veterinar a luat și el ființă în țara noastră. Davila a creat pe lângă Școala Națională de Medicină și Farmacie o secție nouă de „veterinarie”, la catedra de medicină veterinară primul titular fiind protoveterinarul V. Lucaci. Școala Națională de Medicină și Farmacie a fost înzestrată în acel an cu o bibliotecă științifică modernă, ce număra atunci 6000 de volume de specialitate din literatura medicală universală, adunate din lumea întreagă. Davila a donat școlii propria lui bibliotecă.
Prima soție, Maria Marsille, fiică de medic francez (Alphonse Constant Marsille) și de boieroaică româncă, a trăit doar un an după căsătorie. Ea s-a stins din viață în martie 1860, la nașterea unui copil. Avea doar 24 de ani. După moartea soției sale, Davila s-a ocupat de problema copiilor „găsiți”. În 1860 a întocmit chiar un proiect care prevedea trecerea îngrijirii copiilor orfani în sarcina administrației serviciului sanitar; cerea crearea unei direcții de asistență publică, unitate ce urma să se ocupe, printre altele, și de soarta orfanilor. Acest serviciu trebuia să rezolve și problema îngrijirii și educării speciale a copiilor surdo-muți, a copiilor debili mintali și a copiilor orbi din naștere.
Până la rezolvarea acestui program, Davila a luat asupra lui întreținerea unui număr de patruzeci de fetițe orfane, culese din diferitele mahalale ale orașului. El a adăpostit aceste copile în casa lui, situată sus, în vârful dealului Cotroceni. Davila pune așadar bazele unui azil de copii, în anul 1861. În clădirea din strada Colței înființează un orfelinat pentru patruzeci de băieți, o instituție ce completa pe cea din Cotroceni. Nemărginitul umanism al lui Davila nu se oprește aici. Cu ajutorul unui profesor francez, el însuși surdo-mut, Davila întemeiază în cartierul Pantelimon prima școală de surdo-muți din țara noastră. Școala avea atașat un atelier de tâmplărie și unul de sculptură artistică.
La 30 aprilie 1861 a avut loc căsătoria lui Davila cu Anica Racoviță. Căsătoria a fost celebrată la Golești. Ana va fi mamă a doi copii: Alexandru (viitorul scriitor și om de teatru Alexandru Davila) și Elena (viitoarea Elena Perticari, culegătoarea pioasă a întregului material biografic privitor la tatăl său). Ana Racoviță a devenit de asemenea cea mai fidelă colaboratoare a soțului ei, ocupându-se îndeaproape de azilul de copii de pe dealul Cotroceni. Un an mai târziu, în 1862, Elena Cuza, soția domnitorului Cuza și mare admiratoare a operelor lui Davila, a vizitat micul orfelinat instalat în casa acestuia și l-a luat sub ocrotirea ei.
Unul din primele acte ale domnitorului Cuza a fost ridicarea lui Davila la rangul de colonel și numirea lui ca medic-căpetenie al armatei române. Prima manevră a armatei române unificate a fost cea din vara lui 1859 de la Florești – Câmpina. Cu această ocazie, Carol Davila organizează serviciul sanitar militar de campanie. Absolvenții primei promoții a școlii de medicină au fost numiți medici de batalioane. Davila dotează serviciul sanitar cu posturi de prim-ajutor, ambulanțe și spitale mobile de campanie. Corpul sanitar ofițeresc este încadrat, creează prima companie sanitară.
În 1860, pentru merite excepționale, Cuza ridică pe Davila la gradul de general medic cu funcție de inspector general al serviciului sanitar medical. Începând din acest an, sfera de activitate a lui Davila cuprinsese toate preocupările și problemele sanitare din țara noastră. De la această dată Davila, pe lângă calitatea de director al Școlii de medicină, pe lângă funcția de șef al Serviciului sanitar al armatei, a fost numit și inspector general al Administrației generale sanitare și efor al Spitalelor civile. În rezolvarea multiplelor și dificilelor sale sarcini, Davila a dovedit calități excepționale, cu ajutorul cărora a putut duce la bun sfârșit întregul lui plan de reforme.
În Monitorul Medical al României, nr. 9 din 1 aprilie 1862, apare după doi ani de studiu și modificări Regulamentul întocmit de Davila pentru selecționarea prin concurs a cadrelor medicale spitalicești: extern, intern, secundar și medic primar.
În al doilea an de existență a Școlii de chirurgie, Davila ia asupra-și și cursul de chimie. Începând din 1856, pe o perioadă de aproape 30 de ani, Davila inaugurează seria conferințelor publice având drept subiect chimia. Conferințele acestea duminicale au făcut epocă și au rămas încrustate în amintirea celor care le-au audiat atunci.
Influența înnoitoare a lui Davila se face repede simțită. În 1860 au fost desființate serviciile mixte și s-au creat două servicii de specialitate: unul de medicină internă sub conducerea doctorului Polizu și unul de clinică chirurgicală condus de profesorul Turnescu. În 1861 se înființează la Colțea serviciul de consultații gratuite. Dinamic, Davila a fost permanent activ, a avut atitudine fermă care se manifesta voluntar și cu spontaneitate.
Davila făcea parte din numărul acelor puțini oameni de știință cărora o anumită formație intelectuală, o structură sufletească onestă, o etică le-a asigurat o relativă independență de clasa din care făceau parte, ale cărei interese le slujea, criticându-i însă fără încetare viciile, plecându-și urechea la pasurile celor nevoiași, a căror existență dorea s-o amelioreze.
Ca o înaltă prețuire, Alexandru Ioan Cuza îi recunoaște doctorului Davila cetățenia română, cetățenie pe care de fapt și-o cucerise de mult în inima poporului căruia îi închinase toată inteligența și puterea sa de muncă. În anul 1864, exprimând voința și recunoștința maselor populare, Adunarea Deputaților a votat și acordat în unanimitate naturalizarea generalului doctor Carol Davila.
Anul 1869 a adus îndeplinirea celui mai scump vis al lui Davila: desăvârșirea învățământului medical românesc prin transformarea Școlii Naționale de Medicină și Farmacie în „Facultate de Medicină, Chirurgie și Farmacie”. Prin acest act, învățământul medical românesc devine oficial echivalent cu cel din marile centre de cultură și știință din lumea întreagă.
Crucea Roșie, umanitara operă inițiată de Henri Dunant de Solferino, a întrunit în 1864 adeziunea a 66 de state de pe tot cuprinsul pământului. Cu toată stăruința lui Davila, România nu și-a adăugat și ea semnătura pe protocolul Convenției de la Geneva decât la 18 iunie 1874. Hotărâtor în actul semnat atunci de țara noastră a fost marele succes obținut de Davila cu ocazia premiilor internaționale acordate persoanelor care s-au distins pe câmpul de luptă, lucrând sub stindardul Crucii Roșii.
Serviciul sanitar militar român și-a trecut cu strălucire examenul în încercarea reprezentată de războiul ruso-româno-turc din 1877. Bine pregătit și pus la punct de Davila în cei șapte ani scurși de la experiența pe care o dobândise pe frontul franco-german din 1870, serviciul sanitar a funcționat pe câmpiile Bulgariei cu o precizie și perfecțiune remarcabilă. Scânteitoarea inteligență a lui Davila a intuit acum aproape o sută de ani noțiuni și reguli devenite astăzi clasice, binecunoscute și de nediscutat.
În noaptea de 23 spre 24 august, Davila era înconjurat de cei apropiați lui: rudele, copiii, câțiva prieteni. Medicul își urmărea singur pulsul, își calcula cu stoicism progresul neîncetat al bolii, topirea treptată a forțelor, cedarea iremediabilă a mușchiului inimii. Își dicta cu seninătate și hotărâre medicația: „Sirop de eter… injecție de morfină… întoarceți pendula către mine (ca să poată observa reacția medicamentelor)… S-a sfârșit… Plec pentru marea călătorie!…”
Au fost ultimele cuvinte ale lui Davila. Era ora 4:30 din dimineața zilei de 24 august 1884.
