Nimic mai greu, în materie culturală, decât să vorbești despre strălucitoarea personalitate a lui Nicolae Iorga, despre vastitatea preocupărilor sale, despre complexul de însușiri superioare, nemaiîntâlnite, până astăzi, în lume, la niciun alt bărbat de cultură.   Prodigios în tot ce s-a manifestat ca: istoric, poet, dramaturg, ziarist, scriitor, filozof, profesor, orator; numai că om politic nu s-a bucurat de succese!  

Am avut marea satisfacție intelectuală de a asista la cursul său de „Istoria literaturii române”, ținut în anul universitar 1928-1929, pe când era și rector al Universității din București.   

Îmi luasem absolvența la materia amintită, dădusem examene atât cu profesorul Ion Bianu, care ieșea la pensie, cât și cu succesorii săi, noii profesori Nicolae Cartojan și Dimitrie Caracostea.   

Dar după plecarea lui Bianu, Iorga a hotărât să facă el un curs de sinteză a literaturii române și l-a făcut.   

Nu aveam nicio obligație să urmez acest curs, dar m-am prezentat cu regularitate la fiecare prelegere, fiind convins că voi avea multe de învățat și că lecțiile marelui savant vor fi pentru mine o delectare de înaltă spiritualitate.  

Și m-am felicitat toată viața pentru acest gând fericit.   

Nu mai este cazul să-l prezint pe Nicolae Iorga ca om, atâta spun că era un bărbat cu o înfățișare impunătoare, avea cea mai vie și inteligentă privire pe care am întâlnit-o la cineva și era peste putință să nu te captiveze de la primele cuvinte rostite.   

Îi plăceau divagațiile, dar aceastea constituiau farmecul prelegerii sale, căci erau deosebit de interesante, inedite și, mai cu seamă, amuzante.   

Țin minte că, odată, vorbind despre „epoca lui Constantin Brâncoveanu”, s-a oprit de multe ori, cum era și firesc, la Stolnicul Constantin Cantacuzino, fostul student de la Padova, și a venit cu următoarea anecdotă, deosebit de semnificativă:  

-După cum știți, dragii mei, stolnicul Constantin Cantacuzino era un bărbat de aleasă cultură, dublată de o mare abilitate diplomatică. L-aș asemăna întrucâtva cu celălalt om de mare valoare din Moldova, logofătul Miron Costin. De altfel, surâse el cu destulă malițiozitate, amândoi au avut ocazia să ajute la schimbarea multor domnitori de-a lungul vremii lor. Dar nu despre aceasta este vorba acum.   

Într-o vară, stolnicul a plecat să se odihnească la un conac de-al lui în apropierea Bucureștilor.   

Dar iată că tocmai atunci sosi în Capitală un ambasador francez, căruia Vodă – Brâncoveanu trebuia să-i dea un răspuns urgent. Dar cum sta la îndoială încă asupra acestui răspuns, repezi de îndată un olăcar la stolnic, pentru a-l ruga pe acesta să vină cât mai grabnic la București, având a se sfătui cu domnia-sa într-o împrejurare de mare taină.   

La sosirea olăcarului, stolnicul tocmai se afla la umbra unui salcâm, având pe masă o pepenoaică verde cu miezul roșu zemos, pe care-l tăia cu dichis, luând bucățelele fără grabă, ca să le simtă gustul mai îndelung.   

Când auzi de chemarea lui Brâncoveanu, de bună seamă că nu fu prea încântat și întrebă:  

-Da’ ce s-a-ntâmplat, mă, de trebuie să vin așa, napristan la curte? C-o fi ceva? Tu nu știi nimica?  

Olăcarul ridică din umeri și răspunse:  

-De știut nu pot a știre, măria-ta, dar bănuiesc care ar putea fi pricina!  

-E?!  

-A sosit az’-noapte la curte ambasadorul Franței și pesemne că măria sa vrea să se sfătuiască cu măria ta!  

-Pesemne! zâmbi enigmatic stolnicul! Apoi adăugă, privind-l țintă în ochi pe olăcar: Vezi, bă, ce prost e vodă, când nu sunt eu la București?!

sursa: Mici povestiri despre oameni mari – Grigore Băjenaru