Prima încercare de reformă a învățământului secundar și superior a fost făcută de către Vasile Conta în anul 1881; o a doua încercare a făcut-o Urechia în anii 1881-1882.  

Dar mai important decât acesta este proiectul de reformă a întregului învățământ, din anul 1886 al lui Sturdza, la care și-a adus contribuția și Spiru Haret. Deși acest proiect nu a devenit lege, împreună cu proiectul lui V. Conta a stat la baza tuturor reformelor școlare realizate până în anul 1944.  

Titu Maiorescu spunea cu privire la expunerea de motive a legii lui Haret din anul 1898: „O prudentă modificare parțială a legii existente și experimentată, este preferabilă unei creațiuni cu desăvârșire nouă”.  

În anul 1896, P. Poni, revenit la conducerea Ministerului Instrucțiunii, modifică legea învățământului primar a lui Take Ionescu din 1893. Tot el înființează Casa Școalelor, a cărei organizare va fi îmbunătățită ulterior de către Spiru Haret.  

Starea în care se afla învățământul până la ministeriatul lui Spiru Haret se datora neaplicării complete a măsurilor prevăzute de legea din 1864, precum și nenumărate dispoziții care se anulau unele pe altele, după cum cereau interesele guvernelor ce se succedau cu repeziciune.  

Legii din 1864 i s-au adus câteva modificări în ceea ce privește învățământul secundar și superior prin legile din 1879 (referitoare la candidați și profesori) și 1883 (normele de plată ale profesorilor), legi care nu au dus însă la schimbări structurale și de concepție.  

Intuind în toate amănuntele situația precară precum și consecințele ei nefaste, Haret nu vedea altă soluție pentru îndreptare decât o reformă generală a învățământului de toate gradele. El scria în această privință: „a lăsa să mai dureze această stare de lucruri ar însemna a ucide învățământul cu totul. O îndreptare urgentă este indispensabilă”.  

Unul dintre meritele mari ale lui Spiru Haret este acela că, la înfăptuirea reformelor sale școlare, a luat în considerare legislațiile anterioare și, printr-o analiză profundă, a știut să selecționeze și să valorifice, pe o treaptă superioară, tot ceea ce aprecia el că ar putea contribui la îmbunătățirea învățământului nostru.  

Unii dintre cercetătorii mai vechi care au studiat politica școlară a lui Spiru Haret au explicat-o mai ales prin formația sa științifică și morală. De exemplu, după matematicianul G. Țițeica „Haret a văzut în chestiunea învățământului o parte dintr-o problemă mai vastă, problema stabilității sociale, analoagă cu a stabilității sistemului planetar, care-i frământa mintea în tinerețe”. G. G. Antonescu îl considera pe Spiru Haret un „reformator pedagog”, adică unul care face parte din „acei oameni care consideră că, prin educație, pot să aducă cele mai importante reforme în viața socială și care, cu această bună intenție, caută să se informeze și să ajungă la anumite principii, pe care să-și poată bazeze reformele lor”. Din această perspectivă, G. G. Antonescu distinge următoarele principii ale politicii școlare a lui Haret: principiul democratic; principiul educației individualiste (al respectării particularităților de vârstă și individuale); principiul activismului; principiul naționalist.  

După unii, în opera legislativă a lui Haret, se resimte influența ideilor marelui pedagog Pestalozzi, bazându-se pe faptul că tocmai în timpul lui Haret au apărut mai multe studii și traduceri din operele semnificative ale lui Pestalozzi. Dar în același timp G. Longinescu scria: „Haret n-a împrumutat această notă pestalozziană a misiunii școlii, ci el a conceput-o din observațiile lui asupra școlii noastre, asupra câtorva învățători cu inițiativă și în scopul de a mări eficacitatea culturală a școlii în pustiul analfabetismului nostru”…”în concepția lui Haret activitatea extrașcolară era o prelungire a activității intrașcolare, prelungire care la rândul ei trebuie să se întoarcă asupra școlii, mărind și potențând roadele ei.” Subliniind importanța națională a activității lui Haret, Marin Nicolescu, într-o lucrare de proporții mai mari o explică prin anumite funcții ale școlii, determinate de societatea văzută ca organism sau tot supraindividual: funcția educativă, funcția culturală și funcția de pregătire politică. Potrivit acestor funcții, politica școlară a lui Haret ar fi fost condusă de următoarele principii: principiul învățământului educativ, al învățământului național, al culturalizării și al legării școlii de viață.  

Spiru Haret are meritul incontestabil că, în realizarea planului său de reforme școlare, s-a consultat cu un număr mare de colaboratori, atât din cadrul ministerului pe care-l conducea, cât și, mai ales, cu numeroase cadre didactice din întreaga țară, cu specialiști în toate domeniile, cu oameni de înaltă cultură, și că a urmărit consecvent să valorifice toate inițiativele valoroase.  

Haret are meritul de a fi insistat asupra caracterului educativ al învățământului și legăturii sale cu viața. În raportul său din 1903, ocupându-se de „Obiectul educației în școală”, scria:

„Ne silim să înlăturăm din învățământ tot ce nu avea viață decât prin puterea tradiției, fără a răspunde însă vreunei realități oarecare: fie o necesitate socială actuală, fie îndestularea unei necesități sufletești. Mai contăm să apropiem școala de popor, să o facem să fie iubită și respectată, să fie centrul de unde să pornească curentele cele bune sănătoase pentru înălțarea și întărirea neamului. Căutăm a face ca învățământul nostru să devină un învățământ național, de vreme ce ne silim a-l face să se potrivească țării noastre, în loc de a ne mulțumi să-l luăm făcut gata, într-un timp și în niște condiții care nu mai sunt ale noastre”…”Scopul învățământului însă nu este numai instruirea, ci și educația tinerimii și această a doua parte este mai importantă și mai grea de realizat decât cea dintâi”.  

În procesul instructiv-educativ, susține Haret, trebuie să se realizeze o dezvoltare multilaterală a elevilor, pe toate planurile: intelectual, moral, fizic și estetic. În cadrul educației, el acordă primul loc educației patriotice a elevilor și a cetățenilor țării.  

Prin politica sa școlară și culturală, Haret a sprijinit tocmai acele clase și pături sociale interesate obiectiv în dezvoltarea progresului social. Haret nu a văzut forța de clasă a proletariatului și nici rolul lui istoric, dar nici nu a văzut în muncitori o pătură „primejdioasă” și „antisocială”.  

Principiile școlare ale lui Haret reflectă tocmai orientarea sa spre forțele progresiste ale țării și sprijinirea lor atât cât i-au permis condițiile în care a trăit și concepțiile de care a fost dominat.  

O trăsătură esențială a concepției lui Haret este aceea că el preconiza ca legislația școlară să contribuie la realizarea unui învățământ unitar, armonios, de la cel primar până la cel universitar.  

Câteva din dezideratele a căror realizare Haret a urmărit-o în legislația sa școlară sunt:

  • prin școală să se contribuie la ridicarea culturală și materială a întregului popor;
  • obligativitatea și gratuitatea învățământului primar;
  • instrucție și educație egală pentru copiii de la orașe și de la sate;
  • folosirea în mod creator a celor mai bune tradiții pe linie de școală;
  • să se confere învățământului din țara noastră un caracter mai realist, practic, legat de necesitățile concrete ale dezvoltării economice și politice a României;
  • accentuarea tendinței de laicizare a școlii;
  • dezvoltarea învățământului tehnic-profesional;
  • școala să contribuie la educarea elevilor și adulților în spiritul dragostei față de muncă, al dragostei față de patrie (rolul social al educației);
  • diferențierea învățământului superior de învățământul mediu;
  • necesitatea pregătirii continue a cadrelor didactice atât în ceea ce privește specialitatea, cât și pedagogia. Obligativitatea probelor publice de admisibilitate în post (concursul);
  • cunoașterea și respectarea particularităților de vârstă și individuale ale copilului.

În acest spirit Haret considera că: „O reformă a întregului învățământ pentru a da rezultate trebuie să pornească de la un plan general care va defini cu siguranță cercul de acțiuni al fiecărei clase de școală și va indica în linii generale calea ce trebuie să urmeze, pentru a corespunde scopului pentru care sunt făcute”.  

În anul 1899 era încă în vigoare „Legea învățământului primar și normal-primar” a lui Petru Poni din 1896, la elaborarea căreia contribuise și Haret. Această lege, cu modificările pe care i le-a adus Haret în anii 1901, 1908 și 1909, completată prin circulări, decizii, regulamente, dispoziții și programe, a rămas în vigoare până în anul 1924, când a fost înlocuită de legea lui C. C. Angelescu. Grija lui s-a îndreptat, în primul rând, spre școala primară rurală pe care a dorit să o scoată din înapoierea în care fusese lăsată de guvernanți.  

Haret a sesizat cele trei cauze care făceau din învățământul sătesc o instituție iluzorie, și anume: lipsa localurilor, lipsa învățătorilor și sărăcia părinților elevilor. În consecință, a acționat în toate cele trei direcții. Prin împrumuturi acordate comunelor prin Casa Școalelor și prin introducerea învățământului pe jumătăți de zi s-a rezolvat în mare măsură necesarul de spațiu de școlarizare. A sporit considerabil numărul elevilor la școlile normale de învățători, a venit în ajutorul părinților elevilor prin cantine și internate școlare la sate, prin ajutoare de haine, încălțăminte etc. La orașe, de o importanță deosebită a fost împărțirea orașelor în circumscripții școlare și obligarea comunelor orășenești de a construi localuri școlare în fiecare circumscripție școlară.  

În urma acestor măsuri, în aproximativ 10 ani cât a durat ministeriatul lui Haret, numărul școlilor primare, al învățătorilor și al elevilor cu frecvență regulată a sporit de circa trei ori mai mult decât în perioada 1864-1894. Ca urmare, a crescut și numărul știutorilor de carte în țară. Astfel, în 1899, totalul știutorilor de carte din țară era de 22%, iar în 1909 de 39,4% – adică o creștere de 17 % în 10 ani. Raportându-se numai la populația rurală în 1899 erau 15,2% știutori de carte, iar în 1909 erau 34,7% știutori de carte, adică o creștere de 19,5% în 10 ani.  

În anul 1909, Haret întocmește legea pentru clasele de copii mici (grădinițe de copii). În timpul ministeriatului său s-au realizat peste 129 școli pentru copii mici.  

În legea învățământului secundar și superior din anul 1898, aspectul pozitiv principal este acela că s-a pornit de la necesitatea înlocuirii învățământului clasicist, teoretic, care nu ținea seama de nevoile concrete ale țării noastre pe plan economic și cultural, cu un învățământ în care științele trebuiau să joace un rol din ce în ce mai important.  

Principiul învățământului unitar însemna că diferitele grade și tipuri de învățământ să fie astfel organizate încât orice copil, în funcție de posibilitățile sale, să poată străbate toate gradele de învățământ, fără ca vreo dispoziție sau lege juridică să-l împiedice de la aceasta.  

Această preocupare a existat în politica școlară burgheză, dar teoretic și sporadic. Nici Haret nu a putut realiza pe deplin acest principiu al organizării învățământului. În comparație cu situația pe care a găsit-o, el s-a străduit să realizeze câteva lucrări importante:

  • să restabilească unitatea școlii primare la orașe și sate, unitate grav lezată prin legea învățământului primar dată de guvernul conservator în 1893.
  • prin legea învățământului secundar și superior din 1895, Haret a reorganizat învățământul secundar teoretic în două cicluri de câte 4 clase, stabilind o mai bună legătură între ciclul secundar inferior (gimnaziu) și ciclul secundar superior și între acestea din urmă și învățământul superior. Totodată, absolvenții de gimnaziu aveau posibilitatea de a se încadra într-o muncă oarecare fără a urma ciclul superior.

Deși realizat parțial, principiul învățământului unitar este afirmat și susținut cu tărie de către Haret, conform cu concepția sa că educația „…nu trebuie să împiedice circulația forțelor naționale, căci în societățile moderne curentul forțelor trebuie să meargă liber de jos în sus și de sus în jos”.  

Prin formația sa științifică amplă, Haret a intuit că națiunea este un stadiu necesar al dezvoltării sociale. În acest sens, el scria în ianuarie 1907 în Revista generală a învățământului: „Niciodată, poate, în trecut nu s-au văzut ridicate în același timp atâtea chestiuni fundamentale, de a căror soluție să atârne îndrumarea viitoare a omenirii. Printre aceste chestii, una din cele mai însemnate este învierea principiului naționalităților, în virtutea căruia fiecare popor caută să-și asigure existența, unind într-un mănunchi toate elementele naționale pe care le constituie unitatea de limbă, de tradiții, de credință, de aspirații și de nevoi. În lupta aceasta, mai mult sau mai puțin pacifică, școala, dacă nu este cea dintâi, este desigur printre cele dintâi și are cele mai puternice mijloace de acțiune”. Potrivit acestei convingeri, Haret considera că școala are ca sarcină principală să facă educație pentru independența și unitatea națională și de stat.  

Față de poziția partidului conservator care considera că „școala primară nu este deloc destinată de a forma cetățeni buni și folositori patriei, ci oameni cu cultură oarecare”, Haret declara că „Adevăratul rol al școlii primare este ca să formeze cetățeni buni și folositori patriei, și dacă școala primară nu ar realiza scopul acesta, ar fi de prisos ca o avem, sau cel puțin importanța ei s-ar reduce foarte mult.”    

(va urma)