La Congresul învățătorilor din 1905, Haret a fost mult mai categoric, declarând că „școala primară trebuie să fie adevărata școală națională sau să nu fie deloc.”

Pentru realizarea acestui principiu de educație, Haret a luat numeroase măsuri dintre care:

  • îndrumarea sistematică a învățătorilor;
  • includerea în manualele școlare a unor bucăți cu conținut patriotic (legende, povestiri istorice);
  • stimularea scriitorilor și compozitorilor pentru a scrie opere cu conținut patriotic pentru tineretul școlar; în această privință a făcut chiar un vast plan de lucrări realizat în parte. Menționăm că lucrarea lui Al. Vlahuță, România pitorească, a fost elaborată pe acest plan al lui Haret;
  • introducerea în școală a unor serbări cu caracter național patriotic (serbarea Unirii, șamd);
  • introducerea unor jocuri naționale (dansuri populare, jocul de oină);
  • înzestrarea școlilor cu material didactic adecvat: hărți și tablouri istorice etc.;
  • organizarea de excursii școlare la locuri și monumente istorice, acțiuni de îngrijire a acestora etc.;
  • ridicarea la un nivel înalt a predării istoriei și geografiei patriei. Despre importanța istoriei patriei scria: „Istoria națională este cea mai însemnată dintre toate învățămintele, căci prin ea vom putea înălța sufletul românului”.
  • lichidarea abuzurilor din școlile particulare în care se făcea elevilor o educație antinațională.  

Haret, care voia să facă din școală un instrument de dezvoltare a claselor productive, și-a dat seama de deficiențele școlii din timpul său și a încercat, pe cât i-a stat în putință, să le înlăture. În raportul către rege din 1903 scria: „Școala primară rurală reține copilul de sătean timp de 5 ani până la 7 ani, dar în timpul acesta, ea îi dă numai cunoștințe teoretice fără a-i da în același timp vreo pregătire deosebită anume în vederea chemării lui viitoare de cultivator de pământ.”

Pe baza legii învățământului secundar și superior din 1898 Haret a trecut la elaborarea planurilor de învățământ. În cadrul acestor planuri se realizează o repartizare mai judicioasă a materiilor de învățământ pe ani de studii, asigurându-se astfel și o mai bună corelare a diferitelor obiecte de învățământ.  

Pe baza acestor planuri de învățământ, Haret ia măsuri pentru elaborarea unor noi programe analitice, mai detaliate și însoțite de îndrumări metodice. De fapt, Haret are meritul de a fi introdus, pentru prima oară în învățământul românesc, programele analitice. Referindu-se la conținutul acestora, Haret scria: „Ceea ce caracterizează noile programe față de cele vechi, este că ele nu se mulțumesc a fixa numai materiile pe clase, dar că impun și aplicarea unor metode mai raționale. Pretutindeni se cere ca profesorii să nu facă apel la memoria școlarilor decât atunci când învățământul nu-i poate ține locul. Peste tot se impune a se face aplicații și a se dezbrăca învățământul cât mai mult posibil de caracterul abstract și pur teoretic”.  

Privitor la conținutul învățământului, la planul și programele de învățământ, Haret arăta condițiile pe care acestea trebuie să le îndeplinească.  

Haret alcătuiește o comisie pentru elaborarea programelor școlare (1898-1907). Printre cei care făceau parte din această comisie se număra și doctorul N. Leon, care, în 1899, primind sarcina de a elabora programa de științe naturale, a introdus – spre meritul său – predarea darwinismului în școală.  

În instrucțiile pe care Haret le dă cu privire la elaborarea programelor în anul 1907, el arată că programa „tinde în primul loc de educație, iar nu numai la instrucția tinerimii” și arată că, în practică, această orientare își face greu loc: „Cu toții repetăm proverbul „Non multa, sed multum” și cu toate acestea puțini suntem cei care ne ținem de dânsul”.  

Haret, fiind adeptul metodelor active, cerea să se acorde un rol din ce în ce mai important muncii individuale a elevilor. Așa se explică măsurile luate de el pentru înzestrarea școlilor cu un bogat și variat material didactic, cu laboratoare unde elevii să efectueze diferite experiențe sub îndrumarea profesorului.  

Mult discutată a fost și măsura lui Haret de a desființa bacalaureatul și de a-l înlocui cu examenul de absolvire. Examenul de absolvire trebuia să constate nu atât volumul cunoștințelor, ci mai ales calitățile gândirii: cum știu elevii să grupeze faptele, să selecționeze, pentru a argumenta tezele susținute, dacă expun clar și sistematic ideile, dacă știu să încadreze subiectul în timpul indicat.  

În critica pe care o face bacalaureatului așa cum se desfășura la vremea sa, Haret arată inutilitatea acestui examen în condițiile unei bune selecții a elevilor de la o clasă la alta. Un asemenea examen – după Haret – nu putea oferi o apreciere exactă a cunoștințelor elevilor.  

Măsurile luate de Haret, de a înlocui bacalaureatul de până atunci cu examenul general de absolvire a liceului, au fost apreciate și peste hotare. Astfel, Dr. Ewald Hans scria: „Acest fel de examen românesc, care este așa de uman, poate fi luat ca model și de țările vechi civilizate”. Cu toate acestea, după moartea lui Haret în anul 1925, bacalaureatul a fost reintrodus.  

Tot Haret a introdus și concursul de admitere la clasa I gimnazială. Până la el, pe baza legii din 1864, absolvenții cursului primar se puteau înscrie în gimnazii și licee fără examen, cu excepția celor proveniți din școlile particulare, care, pe baza art. 121 erau datori a se supună unui examen de admitere.  

Pornind de la dictonul „mens sana in corpore sano”, Haret este printre primii la noi care acordă o mai mare importanță educației fizice – gimnasticii în școli. El este, de fapt, adevăratul organizator al educației fizice școlare, introducând obligativitatea gimnasticii în școală, pe care a despărțit-o de instrucția militară.  

Haret acordă o deosebită importanță educației estetice a elevilor. În această privință, atenția sa este îndreptată în primul rând către predarea desenului în școală, susținând că desenul trebuie învățat de toată lumea, cu atât mai mult cu cât are o valoare practică.   În aceeași măsură, Haret se interesa și de predarea muzicii, insistând asupra rolului educativ al acesteia. De fapt, până la legea din 1898, muzica nu era prevăzută ca obiect de învățământ.  

Prin legea învățământului secundar și superior din 1898 Haret a introdus trifurcarea cursului superior de liceu în secțiile: clasică, reală și modernă, punând liceul real pe picior de egalitate cu cel clasic. Prin aceeași lege a introdus instituțiile anexe în învățământ: laboratoare, clinici universitare și seminarii pedagogice, în vederea pregătirii practice a studenților.  

Prin legea din 1864, învățământul profesional consta într-un număr restrâns de școli agricole și de meserii, destul de costisitoare, și într-un număr de gimnazii zise reale, care, de fapt, erau o copie a cursului inferior de liceu.  

Strădania lui Haret de a lega învățământul de viață, de societate, de producție, n-a putut reuși pe deplin. Structura de clasă a societății de atunci nu putea să nu limiteze toate aceste măsuri. Totuși legile, regulamentele școlare elaborate de Haret au avut un rol preponderent în dezvoltarea școlii noastre în primele trei decenii ale secolului XX.  

În concepția lui Haret, școala trebuia să fie nu numai o problemă de stat, ci o problemă a întregului popor. De aceea, cu o energie fără precedent, Haret a mobilizat în sprijinul școlii intelectualii cu dragostea față de popor, corpul didactic, mase mari de orășeni și țărani, prefecți, proprietari binevoitori, comercianți, prelați bisericești etc.  

Haret și-a dat seama că mijlocul principal pentru realizarea unei politici școlare este corpul didactic. De aceea s-a ocupat de îmbunătățirea pregătirii corpului didactic, de perfecționarea lui, de selecționarea și promovarea cadrelor de conducere după merit, precum și de îmbunătățirea stării materiale și morale a corpului didactic.  

Haret a introdus îmbunătățiri serioase și în ceea ce privește recrutarea cadrelor didactice pentru școlile secundare. În locul admiterii prin concurs pentru ocuparea catedrelor vacante, a oricărui absolvent de liceu, Haret a introdus măsura ca profesorii să se recruteze din rândul absolvenților universității, iar profesoarele din rândul absolventelor școlilor superioare de fete.   El desființează școala superioară pedagogică, înființată după 1880, și condiționează numirea ca profesor definitiv de trecerea examenului de capacitate, care trebuia să fie promovat la două specialități. Haret a introdus cursul de pedagogie la facultăți, alături de activitățile științifice cu caracter practic și de seminarul pedagogic, câte unul de la fiecare facultate, care avea drept scop pregătirea pedagogică a viitorilor profesori.   Haret s-a ocupat intens de perfecționarea continuă a pregătirii cadrelor didactice privind specialitatea pe care o predau în școală, precum și a celei pedagogice.  

Astfel, se înființează conferințele pe specialități ale profesorilor, în cadrul cărora se are în vedere și pregătirea pedagogică.  

Tot în vederea perfecționării pregătirii pedagogice a cadrelor didactice, Haret a inițiat „Biblioteca pedagogică a Casei Școalelor” (1903) și o colecție de traduceri din operele lui Comenius, Pestalozzi, J. Locke, Herbart, Diesterweg.  

Haret a manifestat o deosebită grijă pentru îmbunătățirea situației materiale a cadrelor didactice și, în primul rând, a salariilor acestora.  Haret s-a străduit necontenit să ridice prestigiul cadrelor didactice. El a creat medalia onorifică „Răsplata muncii pentru învățământul primar”(1898).  

În ce privește învățământul universitar, legea lui Haret din 1898 i-a dat o mai bună organizare prin mărirea numărului facultăților, prin dezvoltarea unor instituții de învățământ superior ca „Școala superioară de arhitectură”, „Școala superioară de medicină veterinară”, „Conservatorul de muzică și declamație”. Și în învățământul universitar se accentuează activitățile practice cărora Haret le crea condiții pentru a se desfășura în cadrul laboratoarelor, clinicilor universitare, seminariilor pedagogice etc.  

Haret a preconizat înființarea senatului universitar format din rector, decani și câte un reprezentant al fiecărei facultăți.  

Haret concepea universitatea ca un centru din care să radieze mișcarea intelectuală a țării. Ea trebuia să devină nu numai un focar de știință, ci și un centru de pregătire a profesiilor liberale și, mai ales, pentru dezvoltarea culturii naționale.  

Până la legea lui Haret, în planul de învățământ al gimnaziilor și liceelor existau discipline (ca geografia și limba franceză) care nu aveau catedre corespunzătoare în facultăți. Haret a statornicit, prin această lege, condițiile pentru pregătirea și recrutarea cadrelor didactice și pentru aceste discipline. Cu puține modificări, această lege a lui Haret a durat până la reforma din anul 1928, adică 30 de ani.  

Pentru a organiza toate formele de învățământ într-un sistem unitar, bazat pe aceleași principii, Spiru Haret a prezentat în anul 1899 un nou proiect de lege privind învățământul profesional, devenit lege în același an. Proiectul fusese întocmit de Haret încă din anul 1892.  

Prin legea sa din 1899, Haret definea scopul învățământului profesional ca fiind: „Învățământul profesional are drept obiect studiul teoretic și practic al agriculturii și industriilor anexe și deservite, al meseriilor și al comerțului.”  

Principala sarcină pe care o avea legea din 1899 era înființarea școlilor meșteșugărești elementare în mediul rural. Admiterea în aceste școli nu era dificilă. Învățământul avea un caracter cu totul practic.  

Proiectul împărțea învățământul profesional în 4 ramuri: învățământ agricol, silvic, meserii și comercial.  

O dispoziție foarte importantă a acestei legi era obligația care revenea comunelor urbane, reședințelor de județe sau orașelor comerciale mai mari, atelierelor mari ale statului să formeze și să susțină școli profesionale corespunzătoare necesităților lor și întreprinderilor lucrative ale statului.  

Prin Legea învățământului profesional din 1899, Haret a încheiat propriu-zis seria legislației sale școlare și a reușit astfel să pună capăt eterogenității învățământului. El deschide noi perspective dezvoltării viitoare a învățământului nostru, în pofida încercărilor unora dintre miniștrii care l-au succedat de a anula legislația sa.  

Haret a dorit să cuprindă în raza operei sale legislative și învățământul particular, pentru a conferi un caracter unitar de sistem întregului nostru învățământ. În acest sens, a prezentat în 1900 legea învățământului particular, dar n-a reușit să obțină trecerea ei prin Cameră.   Reformele lui Spiru Haret în domeniul învățământului au avut răsunet și peste hotare.  

Unul din cele mai importante merite ale lui Spiru Haret este acela că în centrul întregii sale activități pedagogice a așezat cadrele didactice.  

Dascălul trebuia să aibă o înaltă pregătire profesională, ca să poată lupta cu pasiune, cu dragoste, pentru ridicarea culturală și materială a poporului român.    

„Învățământul unei țări este chemat să îndeplinească un întreit scop. În prima linie, el trebuie să formeze buni cetățeni. În a doua linie, el trebuie să procure tuturor tinerilor fondul de cunoștințe care este indispensabil oricărui om în viață, fără deosebire de treaptă socială: acesta este învățământul obligatoriu. În fine, el mai trebuie să formeze contingente pentru toate carierele care sunt necesare pentru viața completă și armonică a statului.”

Spiru Haret – Raport asupra activității Ministerului Instrucțiunii Publice și al Cultelor, București, 1903    

„Apoi cum ar putea cineva să fie profesor bun, dacă nu cunoaște arta de a fi profesor?   Un dogar nu poate face dogărie, dacă nu-și învață meseria; și profesor ar putea fi oricine, fără nicio pregătire socială? Se poate admite una ca asta?   Eu am avut ocazia să văd profesori care cunoșteau la perfecție materia pe care o predau, dar care nu aveau darul de a face elevii să priceapă nimic, tocmai pentru că nu cunoșteau mijloacele de a preda, și aceste mijloace pedagogia le procură”.  

Discurs în ședința senatului de la 11 februarie 1908, cu privire la proiectul pentru modificări în legea învățământului secundar și superior.  

Bibliografie:

  1. Bâldescu E. , Spiru Haret , București , E. D.P 1972
  2. Dinu Ctin., Spiru Haret , București , E.D.P 1970
  3. Georgescu T., Bâldescu E. , Ctitori de școală românească, sec XIX, București E.D.P, 1971
  4. N. Iorga – Oameni care au fost , vol I, E.P.L, 1967
  5. Zaharian Ermona – Pedagogia românească interbelică, București, E.D.P 1971
  6. Roman Ioan – Principiile politicii școlare a lui Spiru Haret, Revista pedagogică 17, nr.5/1968
  7. Sandu Ctin. – Probleme privitoare la învățământul mediu în opera lui Spiru Haret, Revista pedagogică 17, nr. 5/1968