„Existau nenumărați oameni la Viena cu care veneam în contact pe atunci, pe care-i vedeam adesea, cărora nu le cedam, și ei se împărțeau în două categorii, complet opuse. Pe unii, erau poate șase sau șapte, îi admiram pentru munca și seriozitatea cu care și-o îndeplineau. Erau oameni mergând pe drumuri proprii, neabătuți de nimeni, neaserviți, îngroziți de succes în sensul obișnuit al cuvântului, care-și aveau obârșia, chiar dacă nu pe cea străveche, la Viena, și ar fi fost greu de închipuit în altă parte, dar nu se lăsau, totuși, corupți de Viena. Pe aceștia îi admiram, de la ei învățam cum să realizez ceva fără să plătesc tribut, cu toate că lumea nu voia să audă nimic despre așa ceva. Deși toți sperau să fie recunoscuți încă din timpul vieții, erau destul de conștienți cât de nesigur era acest lucru, hotărâți să rămână în planurile lor, chiar dacă ironia celorlalți avea să-i urmărească până la sfârșitul vieții. O astfel de caracterizare sună, probabil, eroic; toți erau prea serioși și prea inteligenți pentru a se vedea în această postură, dar aveau curaj și o răbdare ce atingea uneori limitele supraomenescului.
Veneau apoi ceilalți, care reprezentau totuși opusul, și erau în stare de orice pentru bani, glorie sau putere. Și de ei eram fascinat, dar în cu totul alt mod. Voiam să-i observ în profunzime, voiam să știu cum arătau pe dinăuntru, să le sondez adâncimile, de parcă fericirea sufletului meu ar fi depins de înțelegerea și perceperea lor ca personaje complete, dorința de a-i vedea e posibil să fi fost chiar mai mare, căci neputând crede pe deplin tot ce observam la ei, trebuia să-mi confirm tot mereu observațiile. Dar nu se întâmpla nicidecum să mă compromit în societatea lor, nu mă adaptam și nu mă făceam plăcut; cu toate acestea, nu aflau imediat ce gândeam despre ei cu adevărat.”
Fragment din eseul „Descoperirea celui bun” apărut în volumul autobiografic «Jocul privirilor» de Elias Canetti.
