Toată lumea cunoaște Miorița; numai Blaga a înțeles mioriticul. A citit pe Frobenius și pe Spengler, s-a răfuit cu filozofia culturii, a rătăcit prin lumile fabuloase ale apusului – și a înțeles lucrul acesta simplu, care-i la îndemână, care ne stătea tuturor la îndemână: spațiul ondulat al unei vieți spirituale caracteristice.
Blaga poate să aibă sau să nu aibă dreptate; lecția lui e plină de tâlc. Așa rătăcești înainte de-a te întoarce la ale tale. N-ai ce face: ele nu sunt cu adevărat comorile tale până ce nu le-ai părăsit de-a binelea. Câteodată te cuprinde spaima că n-ai să le regăsești – și nici nu le regăsești. Dar întotdeauna când te stăpânești cu adevărat în ele simți că n-o puteai face decât printr-un ocol – care e cultura însăși.
Cum poate fi simplitatea, atunci, o constantă culturală? La o expresie simplă sfârșești, la un sobru echilibru de gândire ajungi – în nici un caz nu operezi cu una sau cu cealaltă. E cea mai absurdă dintre acuzațiile pe care le aruncă tinerilor bătrânii câte unei culturi (și câți bătrâni ori îmbătrâniți nu numără cultura noastră!), aceea că, pe toate planurile, tinerii nu vor să se poarte ca toată lumea.
„De ce nu vorbiți ca toată lumea?” aude poetul ori filozoful. Dar idealul oricărui creator nu e să vorbească așa cum vorbește toată lumea, ci dimpotrivă, să facă lumea să vorbească așa cum vorbește el. De la cutare pictor englez încoace s-a putut spune că lumea a început să „vada” amurgul. După Kant, gânditorii vorbesc de „transcedent” și „transcedental” așa cum a vroit Kant. Iar chipurile oamenilor nu-ți par mai alungite, pentru că așa le-a vroit El Greco, sau dragostea lor mai aproape de moarte, fiindcă așa a slăvit Wagner pe Isolda?
Există două feluri de a fi simplu – iar cei care te-ndeamnă la simplitate nu vor să le deosebească: există o simplitate a tuturor și una a fiecăruia. Când ți se spune să gândești ca toată lumea, să scrii ca toată lumea, să vezi ca toată lumea, ți se cere să-ți condamni singur viața spirituală. Când însă ți se cere să ajungi la expresia ei simplă, atunci ești îndemnat să ți-o desăvârșești. Căci fiecare împlinire creatoare și spirituală ajunge un termen simplu. Dar unul propriu vieții spirituale care se împlinește.
Sunt puține lucruri atât de simple ca un „Andante” de Mozart. Cine însă nu surprinde cât de lucrat e întreg materialul care susține tema simplă a andantelui, cine nu vede câtă renunțare și câtă purificare stă în simplitatea de acolo înțelege superficialul, dar nu adâncul lucrului. Așa, mozartian, întru simplitate și angelism, ar vroi să sfârșească orice creator. Pentru că însă nu-i e dată frământarea și cunoașterea unui Mozart, nu-i va fi dată nici simplitatea lui finală.
A fi simplu reprezintă deci o savantă întoarcere la nevinovăție. „Toată istoria omenească – scria într-un rând Eugenio d’Ors – poate fi concepută ca un itinerariu penibil de la nevinovăția care ignoră (Paradisul) la nevinovăția care știe.” Cât de mult trebuie să știi ca să poți fi din nou nevinovat!
Dar simplitatea, care e de cele mai multe ori o cucerire, este uneori – ca pentru multe din modurile spiritului – și o grație. Îndrăgostiților le e dat să stea sub semnul acestei grații: și într-adevăr, ce e mai simplu, mai ridicol și totuși mai substanțial de simplu decât limbajul celor ce se iubesc? Cel care are harul dragostei, al dragostei larg și spiritual înțelese, îl are și pe cel al simplității. Sfântul Francisc iubea atât de mult lumea lui Dumnezeu, încât înțelegea limba cea mai umilă de pe pământ, limba fiarelor și-a păsărilor.
-Nu cumva e și războiul, da, războiul, o școală a simplității? Dintr-o lume în care și spiritul, și puterea pământească, și legile, și valorile sunt în joc, ajungi dintr-o dată în lumea războiului, unde numai puterea comandă. Dar nu e, de fapt, altă lumea; e aceeași lume, care înțelege să transforme raporturile de forțe – bani, materie primă, inerție, valoare morală, inteligență, toate sunt forțe – într-un raport de forță, de forță unică de o parte și de alta.
E și războiul o școală de simplitate: trista școală a unei lumi care nu poate atinge altă simplitate.
Și nu sub toate privințele tristă. Căci dacă războiul e o experiență de simplificare prin ură, el este și una de simplificare prin dragoste. De ce altfel am lăuda pe cei care se jertfesc, dacă nu pentru că e ceva bun în jertfa lor, deci ceva bun în însăși experiența războiului?
Dar ai vroi să fie numai o experiență de dragoste; iar aceasta nu e dată decât aleșilor. Fiecare poate fi erou al dăruirii, fiecare își poate simplifica până la incandescență viața spirituală, în război, când experiența dragostei e însoțită de una a urii. Numai câțiva pot iubi fără ură. Numai câțiva se pot dărui atunci când pentru ceilalți războiul nu se vede.
Și războiul este deci o școală de simplitate, de dăruire în dragoste, de împlinire totalizatoare. Dar nu războiul acestora, al tuturor. Ci războiul celălalt: dăruirea simplă, atunci când nimeni n-are nimic de dăruit și nimic de spus.
Constantin NOICA – A fi simplu Constantin Noica – Eseuri de duminică – Ed. Humanitas, 1992.
sursa foto: (c) pexels
