„Mi-am petrecut un sfert din viață, cred, în mașina mea. De fapt nu este mașina mea, mi-au dat-o cei de la firmă, dar orele de stat pe scaunul de șofer mi-au stârnit un acut simț al prorietății. Am, bineînțeles, familie, o soție și doi copii, dar nu prea mă simt tată și soț, ci mai mult șofer, un colecționar de destinații.”
Deschid ochii și privesc pe geam dimineața albă ca o coală A 4 înaintea unui examen. Nu zăresc peisajul atât de familiar mie și nu respir aerul propriei camere. Unde sunt, totuși? Și de ce îmi țiuie urechile a crâmpeie de conversație cu un necunoscut? După câteva minute de tăcere profundă, curiozitate și confuzie îmi amintesc. Cu o seară înainte mă urcasem într-un taxi și venisem aici pentru a adormi departe de tot ce știam. Fac asta uneori. Când mă despart de cineva, când nu vreau să îmi încarc casa cu energia negativă a plânsului, când simt că cineva mă privește în întuneric și îmi declanșează sistemul de alarmă al insomniilor, când mi se face dor de o călătorie dar nu am timp să plec. Îmi împachetez într-o geantă cele necesare pentru o noapte și mă îndrept spre recepția unui hotel din oraș. O astfel de ieșire din zona de confort mă liniștește și mă repoziționează în propria viață.
Dar nu este singura motivație pentru înstrăinarea de acasă. Trebuie să mărturisesc că de mică am fost convinsă că a asculta este cea mai bună terapie, nu a vorbi până verși tot din tine. Celălalt înseamnă uitare, detașare. De aceea, îmi place să ascult povestea unui necunoscut în drum spre recepție și să adorm cu ea în gând în nopțile în care sunt departe de mine. De fiecare dată iau un taxi, dar nu același taximetrist, deși sunt taximetriști care ar merita și o a doua călătorie cu mine spre camera dintr-un hotel micuț. Unii oameni chiar au ce povesti. Cel mai ușor mă cuceresc cei cu un umor involuntar și care, discret, reușesc să își depășească condiția de șoferi și devin parteneri de drum.
Întâlnisem un astfel de om în seara de dinaintea dimineții albe. Era un taximetrist ieșit din tipare pe care aproape îl ratasem pentru că nu mă puteam hotărî în ce mașină să mă urc. Până la urmă am ales. Mersul cu taxiul este gura mea de aer înainte de a lua o decizie sau de a trăi o experiență pentru că taximetriștii sunt cei mai spontani și mai suprinzători interlocutori și te atrag în capcanele unei conversații când te aștepți mai puțin, ca și cum următoarele ore din viața lor ar depinde de asta.
„Nu mi se potrivesc tiparele. Am ales să trăiesc modest, dar nu sunt nici lipsit de educație, nici un bărbat fără ambiție. Îmi plac oamenii și graba cu care te încarcă în momentul în care se urcă într-un taxi. Indiferent dacă merg să se întâlnească cu fericirea sau cu nefericirea, ei se grăbesc. Bănuiesc că certitudinea înfrânge amăgirea. Vor să afle, să știe, să vadă. Nu știu. Știu doar că pentru ei sunt, în acele câteva minute de drum, cel care îi ajută să ajungă undeva, la cineva, la ceva într-un timp cât mai scurt. Unii sunt atât de buni și de calzi încât le zâmbesc în timp ce străzile pe care locuiesc rămân în urmă și în față apar altele. Alții, dimpotrivă, îți dau de înțeles că le ești inferior, că te plătesc să taci și să conduci. Eu îi simt imediat și mă adaptez. Nu mă simt nici jignit, nici important, nici neînsemnat. Îmi fac doar meseria. Pentru că relația cu meseria pe care ți-o alegi se aseamnă mult cu relația pe care o ai cu partenerul de viață. Nu este suficientă iubirea, trebuie să investești și respect. Dacă respecți ceea ce faci, pentru tine este cea mai importantă îndeletnicire din lume.”
Tresar și îmi ies din gânduri. Când a început să vorbească, cel care m-a adus la hotelul în care m-am trezit în dimineața cețoasă a luat decizia asta de unul singur. Și s-a dovedit a fi una foarte bună pentru mine. L-am îndrăgit ca pe un tată grijuliu care își duce fiica la prima sa petrecere și îi predă, fără aroganță sau autosuficiență, o lecție de viață importantă, fără a-i răpi, însă, șansa de a o experimenta pe propria piele. Nu era bădăran, curios până la indiscreție, fumător sau ascultător de muzică de petrecere indiferent de oră, ca mulți dintre taximetriștii peste care dădusem. Avea un fel de a-ți intui întrebările, curiozitățile și de a-ți alunga orice urmă de gând încărcat de stereotipii care te dezarmă. Te întrebai ce caută un astfel de om într-un taxi. De ce nu a plecat, încă, să cucerească lumea și se mulțumește cu firimituri din ea.
„Pentru mine drumul este cel mai bun prieten. Străzile îmi vorbesc, intersecțiile îmi pun întrebări, destinațiile îmi stârnesc curiozitatea. Chiar dacă am fost de mai multe ori într-un loc, nu îl văd niciodată la fel. Nu fac meseria asta doar pentru a-mi plăti facturile și a-mi întreține familia. Fac meseria asta pentru că i-am promis tatălui meu că voi fi stăpânul motoarelor, că îmi voi supune drumul, indiferent cât de scurt sau de lung ar fi. El nu a plecat niciodată din casa sa de la țară pentru mai mult de o săptămână și avea o fascinație pentru motoare. În anul în care mi-am luat carnetul tatăl meu se îmbolnăvise și medicii mi-au spus că nu mai are mult de trăit. Și pentru că și-a simțit sfârșitul aproape, ultima lui dorință a fost să îl duc cu mașina de la firma la care mă angajasem într-un oraș, altul decât cel pe care îl știa, pentru a sărbători împreună. Drumul acela îmi curge prin vene de fiecare dată când pun mâna pe volan. De aceea îmi și place să ajut oamenii să ajungă la destinație. După ce i-am făcut tatălui meu cunoștință cu ultima lui destinație, înainte de cea finală, nimic nu a mai fost la fel.”
Cu ochi albaștri și senini, cu început de chelie, taximetristul se concentreza la drum de parcă de asta ar depinde întreaga lui viață. Mă întreb cine îl așteaptă acasă, dacă are copii și cât de des își petrece sărbătorile cu ei, de ce se uită din când în când cu drag la interiorul mașinii, de ce nu are nici o cruce sau o iconiță la bord, ca majoritatea șoferilor, de ce mă privește în oglindă cu o sclipire de mulțumire. Parcă îmi simte gândurile și continuă.
„Drumul m-a apropiat și de actuala mea soție. A făcut o comandă și s-a întâmplat să se aleagă cu mine în timp ce se grăbea să ajungă la piață. Era ultima sa zi de concediu și avea atât de multe de făcut, încât nu vroia să piardă nici un minut. Pe lista de priorități era trecută și zacusca. Nu a ezitat să îmi spună asta de îndată ce s-a urcat în mașină. La piață, vă rog, nu vreau să rămân fără gogoșari pentru zacusca de anul ăsta.
Sinceritatea sa m-a cucerit. Părea o femeie dispusă să iasă la miezul nopții din casă, să ia un taxi și să îți cumpere o lămâie, dacă erai răcit și rămâneai fără.
Am așteptat-o să își facă cumpărăturile, ignorând celelalte comenzi pe care le primeam prin stație și am dus-o acasă fără să îi cer nimic în schimb. A doua zi am primit o altă comandă la aceeași adresă la care putea fi și ea găsită și am zărit-o stând în fața blocului cu cel mai firesc zâmbet pe față și cu un borcan de zacuscă în mână. Mi s-a lipit de suflet ca o pisică de stăpân într-o duminică toridă de vară. Am început să ieșim ca taximetrist și client. Ea suna, mă cerea pe mine, alegeam împreună destinația și la final ea plătea. Așa am ajuns la prima întâlnire, așa am ajuns la locul în care ne sărbătoream ziua de naștere, așa ne-am îndreptat spre momentul în care am cerut-o în căsătorie.
Nu am regretat nici o secundă că am ales-o pe ea să îmi fie alături în momentele în care destinația mea era acasă. O femeie caldă, răbdătoare, înțelegătoare, harnică, generoasă nu poate stârni decât pofta de somn liniștit, de împreună, de viață cu rost.
Și tu îmi inspiri asta, de aceea am și ales să îți dăruiesc o poveste. Povestea mea pe scurt.”
Nu știu ce să spun. Liniștea ne vânează de pe locul liber de lângă șofer. Dar victoria îi este scurtă.
„Mă apasă moartea bunicului, îmi aud ca un ecou vocea, în interiorul capitonat al taxiului. Au dispărut mâinile aspre și crăpate de atâta muncă pe care le divinizam în copilărie, corpul acela ușor cocoșat de bărbat încercat și bunic jovial și generos, zâmbetul cald și cu o ușoară strălucire de dantură falsă”.
Mașina staționează de câteva minute bune, iar aparatul de taxat este oprit. Arunc o privire spre locul șoferului. Deși nu m-a întrebat nimic, mă ascultă cu atenție. Acum înțeleg de ce mă privea în oglindă cu mulțumire. Își dorea să vorbesc și știa că o să vorbesc. Nu despre vreme, nu despre politică, despre mine, despre destinație.
sursă foto: stockcake.com
