Unele evenimente pur și simplu nu trebuie ratate. Mai ales dacă sunt programate la câțiva pași de tine. Nu este obligatoriu să fii acolo cu toate lecturile la zi, este suficient să fii acolo emoțional. Să simți ce ți se transmite, să rezonezi, să pleci încărcat și, în același timp să te eliberezi de tot urâtul de peste săptămână. Un astfel de eveniment este cel organizat la Ateneul Român pe 27 noiembrie 2013 de către Asociația pentru Muzică, Artă și Cultură, recitalul omagial “Verdi-Wagner: Corespondențe”. Și, deși i-a trecut momentul, se poate vorbi, totuși, despre el la prezent, întrucât anul muzical 2013 este marcat de personalitatea acestor doi compozitori vizionari care au redefinit genul liric, Richard Wagner și Giuseppe Verdi. Toți cei care au ales, într-o seară de octombrie, în sala de spectacole a Ateneului Român, să pătrundă în intimitatea a două genii, au putut observa cu ușurință că fiecare detaliu al spectacolului le pune în evidență personalitatea, atât pe cea artistică, cât și pe cea umană: de la culorile și felul florilor alese pentru finalul spectacolului, bijuterii și vestimentația artiștilor de pe scenă, până la partiturile interpretate, jocurile de lumini și decoruri. Albul, ivoire-ul, negrul și movul închis sunt culorile care reflectă, în recitalul omagial gândit de către Asociația pentru Muzică, Artă și Cultură, pesimismul și egoismul lui Wagner, toleranța și filantropia lui Verdi, precum și rivalitatea care le-a marcat viețile și care s-a păstrat, legendară, de-a lungul a două secole în care cei doi au fost comparați, omagiați, criticați și admirați.
Construit pe două părți, pe emoție, creativitate, obișnuit și genial, recitalul omagial “Verdi-Wagner: Corespondențe” reușește să lipească, așa cum un bijutier iscusit ar face cu două pietre prețioase, două spectacole într-unul singur. Pentru că, după cele două ore jumătate de muzică și proză ai senzația că ai participat la două reprezentații. Prima parte îl are în prim-plan pe Richard Wagner și pe a doua sa soție, Cosima. Soprana Leontina Văduva, actrița Medeea Marinescu, pianistul Masakatsu Nakano și prezentatorul Marius Constantinescu ne introduc în atmosfera unui salon din secolul al XIX-lea și ne spun o poveste, povestea iubirii dintre cei doi, povestea vieții agitate pe care un mare artist o trăiește. Amestec de jurnal cu puternic parfum de femeie și de note muzicale încărcate de tragism și forță, această primă parte a recitalului omagial te întoarce pe toate părțile și te împinge să vezi în toată goliciunea lor sufletele unor mari oameni, oameni pe care îi știi din cărți greoaie, scrise cu seriozitatea și precizia istoricului. Prin fața ochilor ți se perindă un Richard Wagner măcinat de nevoia de a compune, de a fi apreciat și prezent pe marile scene ale lumii și iubit, până la supunerea absolută, de soție. Întrucât personalitatea sa este dominată de pesimism și egoism, culorile de pe scenă sunt negrul și movul închis. Din când în când vocea de povestitor a lui Marius Constantinescu se încrucișează cu cea a Medeei Marinescu, înduioșătoare în rolul soției.
După o pauză pentru discuții, binemeritată de cei prezenți în sală, este rândul lui Giuseppe Verdi să fie expus privirii, auzului și sufletului. Schimbarea de tonalitate este evidentă. Culorile sunt altele, notele se așază altfel pe portative și dau o formă diferită ritmului. Atmosfera are, totuși, ceva în comun cu cea din prima parte: intimitatea, apropierea de simplitatea vieții de familie a unei mari personalități muzicale. Accentul se pune pe alb și pe ivoire, pe schimbul de scrisori dintre Giuseppe Verdi și soția sa Giuseppina Strepponi și pe reacțiile pe care un artist genial le are în fața succesului, mai ales dacă acesta vine cât încă este în viață. Cochetărie feminină, dragoste împărtășită, junghiul geloziei, diplomație, isterie reținută, ispita altei femei, relația cu presa și cu autoritățile sunt câteva dintre evidențele acestei de-a doua părți a spectacolului de la Ateneul Român. Cu un pianist și o soprană care pătrund până în inima creațiilor lui Verdi și a celor care le ascultă supuși din scaunele lor, recitalul omagial deschide larg ochii publicului spre un final deja plauzibil, cel al aplauzelor dezlănțuite.
Lied-urile lui Wagner, frânturile din povestea lui Romeo și a Juliettei reinterpretată de acesta, ariile din Traviata sau din Aida lui Verdi, de o popularitate incontestabilă, modulațiile vocii sopranei Leontina Văduva, prietene atât cu tristețea profundă, cât și cu exuberanța, expresivitatea și capacitatea Medeei Marinescu de „a o face” când pe-a naiva și fidela Cosima, când pe-a diplomata și, totuși, schimbătoarea Giuseppina au asigurat succesul serii organizate de Asociația pentru Muzică, Artă și Cultură. Toate vorbele nespuse, toate râsetele neîmpărtășite, toate îmbrățișările inhibate și-au făcut loc la ieșirea din sală, după minutele dedicate spectacolului, spre cocktail-ul de după.
sursa foto: Florin Artist
