Iată textul corectat, cu toate diacriticele adăugate, păstrând întocmai conținutul și structura originală:
Trecutul nostru comunist este o sursă inepuizabilă de inspirație, fie că ne place să o recunoaștem, fie că nu ne place. S-a trăit atât de intens pe furiș atunci, încât, chiar și după zeci de ani de la căderea sistemului, amintirile cu iz de perioadă ceaușistă își fac loc din coate și mai nasc câte o carte, câte un film sau câte o piesă de teatru. Acum, în acest prezent al libertății de a alege, putem întoarce pe toate părțile întâmplări, oameni, situații de atunci, fără teamă de a fi judecați prea aspru. Riscăm, eventual, să plictisim, să intrăm într-o rutină.
Cartea lui Dan Lungu, Sînt o babă comunistă, exploatează tocmai amestecul acela de atunci și acum și dă viață unui personaj controversat prin perspectiva senină pe care o are asupra unui trecut întunecat. Emilia Apostoae, o femeie simplă, pentru care viața în democrație nu are strălucire, ci doar ritm de curgere spre un final, își ia peste tot pe unde merge, tinerețea trăită în comunism. Dar nu este, așa cum poate cei care nu au făcut cunoștință cu ea, încă, ar putea crede, lipsită de haz. Dimpotrivă. Își construiește pledoaria cu mult umor. Ea nu este doar un personaj literar, este un personaj pe care îl poți întâlni, oricând, pe stradă și un fel de obiect de muzeu pe care cei născuți după 1989 îl studiază cu interes, cu mirare și, de multe ori, cu o compasiune pe care Emilia chiar nu o cerșește. Își spune povestea, doar, și își arogă dreptul de a nu fi mulțumită de sistemul democratic în care s-a trezit, după moartea lui Ceaușescu. Pentru ea, oamenii erau mai buni atunci, te descurcai mai bine, îți făceai un rost mai ușor, prindeai și o casă. De aceea își asumă nostalgia și o explică oricui este dispus să o asculte.
Pentru că are carismă, Emilia Apostoae face din romanul Sînt o babă comunistă un material numai bun atât pentru un scenariu de film, cât și pentru o piesă de teatru. Și scriitorul Dan Lungu a înțeles asta. De aceea, în 2013, cartea sa și-a găsit loc, atât pe ecrane, cât și pe o scenă de teatru. Scriitorul Lucian Dan Teodorovici s-a ocupat de scenariu și în cazul filmului și în cazul piesei de teatru. Însă, a ales abordări diferite. Dacă filmul expune mai multe aspecte ale vieții protagonistei, piesa de teatru, montată de același Teodorovici pe scena Ateneului Tătărași din Iași, în premieră pe țară, se concentrează doar pe atmosfera din atelierul în care Emilia a lucrat ani de zile, pe relațiile cu foștii colegi. Totuși, structura pe care se construiește povestea, bazată pe schimbul continuu de planuri temporale, pe flashback-uri, rămâne aceeași și în carte și în film și în spectacolul de teatru.
Cu o distribuție care îmbină tinerețea, începutul de drum în teatru cu maturitatea artistică și experiența, distribuție din care regizorul Lucian Dan Teodorovici a stors atunci-ul și acum-ul cum s-a priceput mai bine, spectacolul de teatru Sînt o babă comunistă a avut premiera pe 6 decembrie 2013, la Ateneul Tătărași din Iași. Pușa Darie, Cosmin Panaite, Adrian Marele, Sorin Cimbru, Delu Lucaci, Dumitru Năstrușnicu, Viorel Vârlan, Andreea Spătaru au asimilat lumina și întunericul propriilor personaje și le plimbă pe scenă, prin sală pentru a le împrieteni cu spectatorii. Doar Pușa Darie, în pielea Emiliei Apostoae, are șansa de a se privi în ochii interlocutorului din piesă și în ochii spectatorilor așa cum era în tinerețe și așa cum este spre pensie, în prezentul în care acțiunea spectacolului începe. Celelalte personaje, interpretate de către Adrian Marele, Sorin Cimbru, Delu Lucaci, Dumitru Năstrușnicu, Viorel Vârlan, Andreea Spătaru rămân încremenite undeva într-un trecut comunist. Deși li se prezintă pe scurt coordonatele vieții din prezent, adevărata lor față, cea pe care o cunosc spectatorii, este cea din atunci-ul sfânt pentru Emilia.
Pentru a reda cât mai bine atmosfera din piesă, regizorul Lucian Dan Teodorovici, împreună cu scenograful Titus Ivan nu se folosesc de prea multe artificii, dar cele la care recurg sunt cât se poate de grăitoare: un decor mobil, în continuă transformare și jocurile de lumini. Astfel, când acțiunea se lăfăie în prezent, luminile o vânează pe Emilia și pe tânărul pe care îl are partener de discuție, iar în momentul în care nostalgia devine stăpână și trecutul continuu îi stă la braț, întunericul se lasă peste cei doi și luminile se împrietenesc cu tovarășii din atelierul în care Emilia își petrecea multe ore în comunism. Tocmai de aceea, întreaga reprezentație este definită de dinamism. Pușa Darie, cu forța sa de a reda un personaj atunci când i se încredințează, împreună cu mai tânărul Cosmin Panaite se mișcă mult, nu își găsesc locul, se frământă, parcă pentru a reda schimbările permanente la care viața de zi cu zi te supune, mai ales când îți asumi responsabilitatea de a face un studiu de caz din propriul destin. Ba sunt pe scenă, ba undeva la balcon, ba la ieșirea din sală, ba în primul rând, pe scaune de spectatori, dar nu prea se amestecă cu celelalte personaje, nu încalcă linia de demarcație între amintire și real. Ei înșiși sunt trecut și prezent. Emilia, deși încă în viață, pare să fi uitat să trăiască în prezent. A cunoscut fericirea odată, atunci demult, când a împărtășit, a iubit, a muncit, și-a construit din nimic o familie și știe cum să fie demodată, este aproape o artistă a desuetudinii. Modernul o obosește, o nedumerește, îi provoacă frustrări. Asta nu înseamnă, totuși, că nu luptă să supraviețuiască. Tânărul căruia i se confesează, pe de altă parte, cu dibăcie moderată interpretat de către Cosmin Panaite, emană prin toți porii prezent, libertatea de a alege și de a spune tot ce îi trece prin cap, de a experimenta. Este evident că regizorul insistă mult pe nevoia celor doi de a se înțelege unul pe celălalt și, eventual, de a se accepta. Tânărul este contrariat de existența cuiva care tânjește după perioada comunistă ca un dezhidratat după apă, iar doamna Apostoae, pe de altă parte, nu pricepe de ce a avea totul la îndemână este așa o bucurie, dacă nu ai cu ce îți procura câte ceva din acest tot. Pentru ea echipa, tovarășia și nu individualismul sunt esențiale pentru a reuși să construiești, pentru a avea.
Iată continuarea și finalul analizei tale, corectate cu diacritice și structurate pentru a evidenția mesajul artistic și metaforele regizorale:
Personajele din trecut care o bântuie pe eroina lui Dan Lungu capătă viață într-un spațiu care adună materiile prime indispensabile pe vremea lui Ceaușescu — lemnul și fierul — și compun un tablou, frumos înrămat, cu oameni cu suflet bun, săritori la nevoie și discreți, cu sânge înfierbântat de tinerețe, încadrați de polizoare și portretul Atotputernicului și Preaiubitului Conducător de țară. Ele știu să îi dea Emiliei să deguste din camaraderie, din afecțiune sinceră, din complicitate și din bună-dispoziție. Chiar și șeful de atelier, interpretat cu șarmu-i caracteristic de către actorul Teatrului Național, Dumitru Năstrușnicu, este extrem de uman și de îngăduitor, în ciuda rigidității statutului pe care îl are.
Mesajul transmis nu este unul greu de înțeles: camaraderia și bucuria se pot alege din puțin, dacă firea ți-o permite. Închistarea în norme care nu au nicio legătură cu sufletul te robotizează. Până la urmă, camaraderia aceea consimțită și mută era în comunism principala armă de a te apăra împotriva dozelor de paranoie pe care sistemul le injecta zilnic.
Emilia tânără, respectiv actrița Andreea Spătaru, este plină de viață, pusă pe glume și dispusă să vadă partea bună a destinului său în comunism. Mai flirta sau mai șușotea cu un coleg, mai bârfea cu cealaltă colegă de atelier, luată în grijă de către actrița Delu Lucaci, și nici nu simțea când ziua de lucru se transforma în seară de odihnă. Nu lipsește din spectacolul de pe scena Ateneului Tătărași din Iași nici activistul de partid cu o sprânceană mereu ridicată, îndoctrinat până în vârful degetelor și mai tot timpul pe undeva prin spate, gata să apară când te aștepți mai puțin, interpretat cu aplomb de către actorul Viorel Vârlan.
Toate momentele din cartea lui Dan Lungu alese pentru a fi jucate pe o scenă de teatru își au importanța lor, așa cum fiecare gest regizoral e o trimitere către unul sau mai multe înțelesuri. Astfel, după ce tovarășii din trecutul Emiliei se retrag de pe scenă, mașinile la care ei lucrau în atelier sunt acoperite cu cearceafuri albe asemeni trupurilor neînsuflețite de la morgă. Metafora mașinilor-unelte moarte și acoperite cu cearceafuri albe — metafora unui trecut de mult apus, dar cu o groapă a lui de depozitare, groapă lângă care se mai aprinde din când în când câte o lumânare — este o metaforă la îndemână, dar extrem de grăitoare.
Un spectacol cu „sînt”, nu cu „sunt”
După cum regizorul însuși mărturisește, Sînt o babă comunistă nu îi vizează doar pe cei tineri sau doar pe cei în vârstă care au trăit vremurile puse în discuție; reușește să împace mai multe generații prin perspectiva plurivalentă pe care o oferă publicului. Da, într-adevăr, luminile sunt pe o femeie nostalgică, o femeie care se raportează mai mult la trecut decât la prezent. Dar, totuși, prezentul este permanent acolo în povestea sa: o privește, îi pune întrebări, o judecă, o compătimește, râde cu ea.
Conflictul care mereu va exista între generații, ruptura care se produce între anii aceia și clipa aceasta pentru a face loc nostalgiei (mult prea insistentă pentru a nu fi luată în seamă), fericirea aceea simplă care se poate naște din orice și nu are legătură cu niciun sistem politic, fac din scenariul lui Lucian Dan Teodorovici, dar mai ales din cartea lui Dan Lungu, un succes la public. Oricine, în orice moment, își va dori să vadă cu ochii săi răscolirea bucuriilor, tristeților, faptelor asumate și lașităților altora pentru a putea trage propriile concluzii și, eventual, a pune etichete, a judeca.
Plăcerea, curiozitatea de a privi peste gard, în curtea altcuiva sunt, oricum, greu de stăpânit. Piesa de teatru Sînt o babă comunistă are umor, are protagoniști însuflețiți cu talent de actori din generații diferite, este încărcată de forța de a reda aerul a două perioade istorice diferite, de dinamism și de accesibil.
