Ianuarie e lună privilegiată în calendarul gloriei neamului, căci are înscrise în răbojul ei trei din momentele care dau permanență – infinire cum ar spune Eminescu – și ființei și spiritului nostru: Victoria Voievodului, Nașterea Poetului, Înfăptuirea Unirii.
La 10 ianuarie 1475, cel căruia cel mai potrivit i se poate spune simplu Voievodul fără teamă că vreun român, din orice meleag, ar putea să nu știe despre cine este vorba, învinge la Podul Înalt, în fruntea a 40000 de oșteni, armata otomană de trei ori mai numeroasă. Străinătatea, care nu-i trimisese ajutorul trebuitor, nu-și poate reține cuvintele de laudă. Cronicarul polon Dlugosz scria: „După părerea mea, el este cel mai vrednic să i se încreadă conducerea și stăpânirea lumii și mai ales funcția de comandant și conducător contra turcilor…”.
Nașterea lui EMINESCU, la 15 ianuarie 1850, a fost nașterea unei noi pilde de luptător pentru gloria neamului și înălțarea culturii sale. Poetul a sintetizat în creația sa întreaga spiritualitate românească, ziaristul a luptat cu arma scrisului, în toate însă a trăit patriotul. Noblețea cauzei este prima legătură, și cea mai de seamă, care se statornicește între Voievod și Poet. De fapt, Eminescu, născut în ținutul de nord al Moldovei, cel învăluit de aura lui Ștefan, va trăi sub semnul acestuia și niciun alt ctitor al neamului nu va fi atât de des și luminos amintit de Poet. Ștefan este dintre „Oamenii care au început regenerarea națională, și-au dat ideea întregului ce noi avem a o realiza” și de aceea Eminescu va fi în anii 1870-71 printre marii animatori ai societății studențești din Viena care pregăteau sărbătoarea Voievodului la Putna, dacă nu – după mărturia lui Ștefanelli – chiar inițiatorul ei.
La manifestarea din august 1871, se distribuie celor adunați la mormântul lui foi cu poezia „Închinare lui Ștefan Vodă”. Acesta este pentru Eminescu simbolul eroismului românesc, al celui mai înalt curaj și a celei mai alese virtuți. Contactul cu mormântul Eroului este prilej de redeșteptare națională:
„Virtutea românească, virtutea strălucită
De patrie și lege, aici în sanctuar
Se știe-nmormântată. O dalbă zi-i sosită,
Poporul stă-n genunchi s-o-nvețe la altar”
Orice prunc al neamului trebuie dus la „Putna-a-l închina” întru înnobilare cu semnul curajului și al iubirii patriei.
Eminescu va lupta pentru reîntoarcerea Bucovinei, răpită de imperiul habsburgic, la sânul patriei pentru că „acolo sunt mormintele celor mai mari dintre Domnitorii români… acolo doarme Ștefan, zidul de apărare al creștinătății”. Serbarea de la Putna este pildă de identificare a voinței Poetului cu idealul neamului.
În 1883, Eminescu lucrează la „Imnul lui Ștefan”, pregătit pentru ceremonia dezvelirii statuii de la Iași, eveniment salutat încă din 1882 în „Curierul de Iași”: „Ștefan cel Mare asupra mărimii căruia doar arhivele din Veneția încep a ne lămuri și care crease Moldovei un rol atât de strălucit pentru vremea sa, va avea statuia sa în Iași”. Deși primele semne de boală îi îngreunează lucrul și nu definitivează imnul, poetul va scrie „Doina” care, după ce e citită în ședința Junimii cu o zi înaintea festivității, provoacă – după mărturia lui Iacob Negruzzi – un entuziasm de nedescris:
„Ștefane, Măria Ta,
Tu la Putna nu mai sta
……………………………..
Doar s-o-ndura Dumnezeu
Ca să-ți mântui neamul tău”
Din păcate, boala, anxietatea ce-ncepuseră a-l cuprinde nu-i permit s-o citească a doua zi.
Se vede dar, cum chipul acelui care „a fost domnia cea mai glorioasă a Moldovei”, care nimicește dușmanul „din afară cu sabia și istețimea”, revine mereu în scrisul lui Eminescu ca o mărturie de eroism și patriotism absolut.
Ștefan „…căruia poporul în urmă i-a zis cu dragă inimă, și bun și sfânt și mare, căci așa domn nici n-avusese până atunci” și Eminescu, care ne-a învățat cel mai bine să ne cunoaștem, reprezintă tot ce e mai deplin al nostru. Care dintre noi nu ar vrea să se privească în chipurile lor ca într-o oglindă?
articol publicat în Opinia, An II, Nr. 1-2, anul 1975
