Romulus Vulpescu s-a născut pe 5 aprilie 1933, la Oradea, și a fost poet, scriitor, traducător, editor și publicist. A încetat din viață la vârsta de 79 de ani pe 18 septembrie 2012.
A urmat, la București, școala primară, liceele „Sf. Andrei” (1939 – 1948) și „Gh. Șincai” (1948 – 1951), unde a frecventat clasele X-XI la seral, în paralel cu o școală profesională (1950 – 1951), devenind și strungar calificat.
S-a înscris apoi la Facultatea de Filologie, secția Limba și literatura română, a Universității din București, pe care a absolvit-o în 1955.
După absolvire, a lucrat ca redactor la Editura de Stat pentru Literatură și Artă (1955 – 1960) și la Editura pentru Literatură Universală (1961 – 1964) și la revista Luceafărul (1964 – 1965). A fost, totodată, secretar literar și director adjunct la Teatrul „Barbu Delavrancea” (1967 – 1969), dar și muzeolog la Muzeul Literaturii Române. Între anii 1973 și 1989 a fost secretar la Uniunea Scriitorilor din România, iar între anii 1990 și 1991 a fost director al Teatrului Mic din Capitală.
A fost senator în legislatura 1990 – 1992 și membru în Consiliul Național al Audiovizualului între anii 1994 și 1998.
„Pentru mine, literatura nu e ca și cum m-aș duce la slujbă. M-am dus însă la slujbă ani buni, îmi câștigam pâinea, semnam condica. Dar nu am considerat niciodată scrisul o meserie. E o plăcere! Nu cer să-mi dai bani că beau cafea sau că mănânc o prăjitură. La fel de dezinteresat sunt și în ceea ce privește scrisul!”
„În legătură cu lipsa de instrucțiune. Singurul dezavantaj al celor care știu carte și se exprimă corect gramatical este că ajung, fără să-și dea seama, să nu mai știe ce-i corect. Omul care știe că nu se pune virgulă între subiect și predicat, care știe când se scrie «mi-au» cu cratimă și când «miau» ca pisica, ajunge, poate, să spună, la un moment dat, «ei este mulți». Exagerez… dar presiunea majorității agramate este mai mare decât rezistența.”
„Literatura originală – poezie, proză, dramaturgie – au scris mulți, mai bine sau mai prost. Eu sunt unul dintre ei. Cine garantează că peste 100 de ani, dacă viitorul omenirii va exista, lumea o să se bată pentru un volum de poezii al lui Romulus Vulpescu? Nicolae Manolescu nici nu m-a inclus în «Istoria literaturii» sale, dar sunt și absențe care onorează. Lumea însă – sper – va vrea să citească și peste 100 de ani și Rabelais, și Jarry, și Villon. Și atunci nu-i mai bine să exist prin ei? Nu e problema să durez eu, ci să dureze ei! Să aibă cine să-i citească nu mai e problema mea. De-aia spun eu că literatura n-o face numai scriitorul…”
În fiecare zi, ne batem joc // De păsări, de iubire și de mare, // Și nu băgăm de seamă că, în loc, // Rămâne un deșert de disperare. // Ne amăgește lenea unui vis // Pe care-l anulăm cu-o șovăire; // Ne reculegem într-un cerc închis // Ce nu permite ochilor s-admire; // Ne răsucim pe-un așternut posac, // Însingurați în doi, din lașitate, // Mințindu-ne cu guri care prefac // În zgură sărutările uzate; // Ne pomenim prea goi într-un târziu, // Pe-o nepermis de joasă treaptă tristă: // Prea sceptici și prea singuri, prea-n pustiu, // Ca să mai știm că dragostea există. // În fiecare zi, ne batem joc // De păsări, de iubire și de mare, // Și nu băgăm de seamă că, în loc, // Rămâne un deșert de disperare.
În fiecare zi – Romulus Vulpescu
