Eseul publicat recent de Andrei Pleșu nu este, cum poate mulți s-au așteptat, un comentariu despre peisaj, ca gen artistic, în arta europeană. Peisajul devine în această carte doar un pretext pentru o „introducere” în cunoașterea spiritualității europene față de cea extrem-orientală. Demolarea sistematică a unor locuri comune, reabilitarea paradoxului ca mod de a gândi într-adevăr dialectic, sfârșitul aporeic al acestui veritabil „dialog” socratic, jocul inteligent al acceptării și refuzului unor ipoteze oferă cititorului doritor să „adulmece tărâmul de dincolo al ideilor”, o aventură spirituală insolită.
Demersul criticului se fondează (ca și în unele dialoguri platonice) pe un paradox: a filosofa despre un lucru care este nefilosofic: peisajul în cultura europeană, întrucât doar peisajul extrem-oriental, acel spațiu nud ce creează senzația vidului, poate accede la metafizică. Peisajul european este o formă de „falsă natură”, constrânsă, anulată chiar de spirit, o natură antropomorfizată care și-a pierdut sinele. Aici se ivește un alt paradox: europeanului îi este în fond străin sentimentul pur al naturii, fără „conotații antropomorfe”, căci natura pe care o „iubește” sau o refuză este una de suprafață, decorativul baroc al naturii-natură. „Dragostea” de natură, un topos al spiritualității europene, cel puțin în romantism, este un nonsens, de vreme ce subiectul (omul) se află în opoziție cu obiectul (natura), o identificare a celor doi termeni fiind imposibilă. Religia, științele, ca și arta peisajului exprimă, de fapt, un raport de disjuncție între natură și om. Raportul de con-juncție om-natură, sentimentul pur al naturii, sunt posibile numai în contextul spiritualității extrem-orientale.
Trebuie să recunoaștem că ar fi cel puțin incomod să acceptăm multe dintre afirmațiile existente în acest eseu, dacă eseistul nu ar conduce cu adevărată dexteritate demonstrația în care paradoxul confirmă logica bazată pe raporturi de cauzalitate.
Iubim deci doar aparența decorativă a unei naturi antropomorfizate. Tributar unei perspective dualiste care a impus concepte precum naiv-sentimental, apolinic-dionisiac etc., Andrei Pleșu ne propune o nouă dihotomie: tristanesc-don-juanesc. Iubirea de natură exprimată în peisaj a fost când una tensionată, dramatică, tragică chiar, implicând interdicția, când una liberă, frivolă, „trupească”. În prima ipostază, natura – „prințesa din depărtare”, – generează melancolia, în cea de-a doua, natura estetizată, senzuală, fastuoasă, afrodisiacă, determină gustul pentru pitoresc. Natura grădină (europeană), salon, sufragerie, natura arcadică este, de fiecare dată, una falsificată în raport cu cea adevărată – natura forță vitală.
Pentru a ne convinge de valabilitatea ipotezelor sale și de eficiența disputei cu locurile comune ale exegezelor de până la el, Andrei Pleșu nu recurge (decât în mod excepțional, demonstrativ chiar), la analize, ci preferă (de ce oare?) să citeze, uneori excesiv, opinii ale unor autori mai mult sau mai puțin cunoscuți. El cedează, astfel, pe alocuri, barocului erudiției. Autorul se află însă în permanent dialog cu afirmațiile altora, revizuiește, refuză, acceptă. Ciudat ni se pare totuși faptul că Andrei Pleșu ignoră unele contribuții românești remarcabile, ca de pildă în cazul raportului natură-geminitate sau în acela al categoriei „depărtelui” și „aproapelui” puse în circulație și impuse, încă de acum un deceniu, de Edgar Papu.
Remarcabile ni se par în Pitoresc și melancolie unele observații privitoare la lirica eminesciană (v., de pildă, interpretarea în perspectivă filosofică a poeziei Ce te legeni), dar ne mirăm că melancolia din romanțe și elegii și pitorescul din marile poeme, sau acea tendință evidentă de a exotiza într-o epocă anamorfotică peisajul autohton nu i-au atras atenția eseistului. Insistența asupra specificului sentimentului naturii la români, din perspectiva unei spiritualități ce ține atât de occidentul cât și de răsăritul Europei, ar fi fost cu atât mai oportună cu cât, la un moment dat, autorul are intenția de a contura un „model” românesc de a simți natura. „Contemplativitatea românească, scrie el, e, prin excelență, melancolică, dacă înțelegem melancolia ca fiind tragicul devenit suportabil și, ca atare, netragic. Jocul de „aproape-departe”, de „simpatie” și „antipatie”, de „atracție” și „respingere”, în care ni s-a părut a distinge stilul însuși al melancoliei, e ușor de identificat în însăși atitudinea pe care, ca trăitori în spațiul românesc, o avem față de trup, față de moarte și față de natură. Toate ne sunt, cu un cuvânt recuperat de Noica, „depărtișor”. Depărtatul și apropiatul apar intolerabile românului: «căci unul îl dezintegrează, altul îl sufocă. I-ar trebui ceva între ele.»”. Faptul se verifică în creația lui Andreescu și nu întâmplător excelenta analiză a operei sale face obiectul unui întreg sub-capitol. La Eminescu (la care aproape că suntem obligați să raportăm spiritualitatea românească în orice împrejurare), același fapt se verifică doar uneori, poate atunci când poetul supune „departele” terestru unui proces de autohtonizare. În spațiile exotice eminesciene, în explozia vegetației tropicale, apar lunci, dumbrăvi, crânguri, arini, tei etc., așa cum în pădurile vechii Dacii „se clatin visătorii copaci de chiparos”, depărtând aproapele, așa cum altădată era apropiat departele.
În eseul lui Andrei Pleșu, natura, sentimentul naturii, peisajul, melancolia sunt definite poliedric. Unele dintre aceste „definiții” sunt de o forță plastică, de o intuiție cu totul remarcabile. Vom cita câteva dintre cele foarte multe: „sub autoritatea mitului creștin natura are trăsăturile și destinul Isoldei, iar peisagistul – chipul melancolic al lui Tristan”; „natura e timp devenit corp”; „grădina chinezească e spațiul în care aștepți detașarea de spațialitate”; „ne comportăm adesea, în acest dialog (cu natura, n.n.), ca niște donjuănești vânători de priveliști” ș.a.
Demersul autorului acestei cărți nu depășește, cum poate era necesar, epoca impresionismului dincolo de care se produce o nouă ruptură în raportul om-natură și poate că în filosofia peisajului ar fi apărut și alte surprize; cel puțin la capitolul știință-natură, peisajul post-impresionist ar constitui, după opinia noastră, baza speculației filosofice.
Spuneam că Andrei Pleșu nu suportă locurile comune, „adevărurile” care de multe ori nu sunt altceva decât niște „erori sacre” datorate unor „maeștri sacri”. Inteligența, curajul, soliditatea cunoștințelor îi permit eseistului să repună totul în discuție, să revizuiască, să accepte, să contrazică. Cititorul se poate totuși întreba dacă nu cumva „revizuind” concepția despre spiritualitatea europeană, autorul nu face concesii unor locuri comune privind spiritualitatea extrem-orientală. În fond de ce nu ne-am îndoi de faptul că la extrem-orientali opoziția subiect-obiect, om-natură, e transgresată totdeauna în peisaj, că la ei apare „natura de gradul zero”, natura-natură, natura simplă, vidă, androginică etc.? O cunoaștere din interior (și) nu numai din cărți, n-ar putea cel puțin să ne pună în stare dubitativă?
Eseul lui Andrei Pleșu este o carte de excepție și, totodată, un semn, printre altele, al unei noi generații de intelectuali care, fără a fi ireverențioși cu tradiția, nu au superstiția adevărurilor definitive. Talentul, informația aproape exhaustivă, refuzul prejudecăților, sfidarea prudenței confortabile, riscul opiniei divergente, sunt calitățile unui critic ce și-a propus să scrie o carte despre ceva care, din punctul de vedere al filosofului de tip socratic, există și totuși… nu există: peisajul în arta europeană.
Cronica, Nr. 35, anul 1980, p. 7 – Viorica S. Constantinescu
