Nici nu mai știu când s-a întâmplat prima dată și când s-a întâmplat ultima oară, pentru că se întâmplă des și, de fiecare dată, e la fel.

Vii, tu, oricine ai fi, te instalezi confortabil în viața mea, chiar și numai pentru câteva zile și te simți de parcă ai vrea să rămâi pentru totdeauna.

Îmi zâmbești în fiecare zi cum numai mie ai putea să îmi zâmbești,

îmi vorbești despre tine ca pe canapeaua psihologului, ca între prieteni la o bere, ca în filmele acelea romantice demodate, ca în filmele deocheate,

mă atingi până simți că pielea mea este, de fapt, pielea palmei tale,

mă răsfeți cu mic-dejunuri, nu la Tiffany’s, ci în apartamentul tău micuț, dar suficient de spațios pentru noi doi,

îmi lași pisica, florile sau orice altceva mai posezi și trebuie îngrijit,

când pleci, mă iei cu tine în vacanțe și mă amăgești că sunt singurul om pe care ai vrea să îl vezi în acea vacanță,

mă lași singură zile întregi, cu tăceri fără răspuns în inbox,

dar apoi te scuzi și eu te iert,

mă prezinți prietenilor și ei mă plac mai mult decât m-ai plăcut tu vreodată,

îmi lași cămășile pe marginea fotoliului fără să spui nimic și eu ți le calc, îmi împachetezi frumos un mâine, de fiecare dată când suntem împreună.

Până într-o zi.

În acea zi, fața ți se încruntă, vocea ți se răcește și devine de gheață, corpul păstrează o distanță politicoasă, graba ți se citește în fiecare gest, privirea îți fuge, urmărită de propriu-ți sentiment de vină, de stânjeneală.

Nu poți să stai, dar trebuie să vorbim, nu știi exact ce ți se întâmplă, trebuie să fii un timp singur.

Mă uit la tine, oricine ai fi, te ascult și nu înțeleg nimic.

Cafeaua e caldă, pisica toarce, florile sunt udate, cămășile călcate, lucrurile mele împrăștiate prin toată casa.

Aud doar ușa închizându-se și încep să îmi strâng urmele prezenței în viața ta: o fotografie, o carte cu dedicație, un ruj pe jumătate folosit, o pernă cu parfumul nopții care a trecut și în care păreai să fii, încă, acolo, cu mine, câteva rochii și câteva perechi de pantofi, un ibric vechi de cafea în care fac, întotdeauna cea mai bună cafea pe care ai băut-o, știi bine.

Însă, simt că mi-am ieșit din corp, că nu sunt eu cea care a fost lăsată în urmă ca o dâră de praf – parte din drum, dar pierdută în necunoscut.

Las orele, zilele, lunile să treacă și mi te amintesc din ce în ce mai rar.

Nu uit, totuși, că ai fi putut să îmi spui, cândva „ți-a mai ieșit un fir de păr alb”, că ai fi putut să mă ții de mână uscată ca o smochină pe care doar inelul de logodnă mai amintește de tinerețe, că ai fi putut să mă trezești des noaptea cu respirația ta zgomotoasă și că te-aș fi privit tot cu tandrețe, că ai putut să te „duci” înaintea mea și eu imediat după, de tristețe, că am fi putut avea un copil, sau poate doi, care să nu fi suportat să nu ne vadă împreună.

Nu uit.

Dar știu, ai venit când te pregăteai să pleci.

Am fost răgazul tău.

sursa foto: stockcake.com