Absolvent al IMF Iași în 1962. * Doctor în medicină în 1974 * Medic primar în 1978 * Profesor de chirurgie la UMF Iași din 1991 * Șeful departamentului de chirurgie al Clinicii a III-a chirurgicale UMF Iași * Vicepreședintele secției de chirurgie al Societății de Medici și Naturaliști Iași * Membru al Societății Române de Chirurgie și al Societății Internaționale de Chirurgie.

Evenimentele din decembrie 1989 au produs schimbări esențiale în viața dumneavoastră?

Ca să fiu sincer, da. Și în viața mea socială, și în cea de familie, și în cea profesională. Unele schimbări au fost în bine, altele în rău. Viața familiei a căpătat un ritm mai alert. Și eu și soția am fost implicați mai mult în ocupațiile de serviciu. Copiii au devenit ceva mai libertini. A apărut o nouă mentalitate în sânul familiei. Oricum, viața noastră, chiar cu aceste mutații, merge înainte – și nu în rău. În societate, lucrurile s-au mai decantat. Am avut mari revelații și mari deziluzii în ce privește prietenii. Unii s-au arătat așa cum sunt, neîncorsetați în concepte mai mult ori puțin acceptabile. Alții, care au încercat să-mi devină prieteni înainte și nu reușiseră, au încercat și după decembrie 1989, folosind tertipuri ieftine. După cinci ani, prietenii adevărați au rămas prieteni, chiar dacă uneori avem controverse sociale, politice etc. Iar cei care au fost impostori înainte, au rămas aceleași lichele, vorba românească „lupul își schimbă părul…” În ce privește profesia, înainte de Revoluție, eram șef de lucrări, medic primar și aveam un anume nivel de pregătire. Din punct de vedere profesional, n-am progresat enorm. Probabil am înregistrat un salt calitativ, dar nu pot face afirmații gratuite. În ultimii cinci ani, am avansat pe linie didactică. Unii nu privesc prea bine acest fapt, mai ales că am sărit peste anume etape. Am sărit peste etapa de conferențiar, direct la profesor. Această ocazie s-a ivit și altora. Am fost în situația să meditez dacă este etic sau nu. Analizând, să spunem critic, poziția mea profesională, a culturii și practicii mele chirurgicale, am crezut că pot participa la concursul pentru postul de profesor. Mulți au avut această șansă, meritat sau nu. De aceea s-a vehiculat ideea că de această ocazie au profitat toți nechemații. Fără să par lipsit de modestie, pentru că sunt scrupulos și pentru că iubesc prea mult profesia ca să accept jumătăți de măsură, cred că saltul are la bază o realitate care-l justifică.

Ați folosit cuvântul revoluție. Asta s-a întâmplat în decembrie?

Dând la o parte satisfacțiile și insatisfacțiile, visele frumoase și nerealizate ale concetățenilor și, deci, și ale mele, dacă suntem sinceri cu noi și dacă renunțăm la partizanat și la antipatii politice, trebuie să recunoaștem că e vorba de revoluție. Desigur, toți am dorit mai mult și mai repede, avem atâția ani de privațiuni în urmă încât dorințele noastre erau îndreptățite. Pentru că, la prima vedere, insatisfacțiile sunt mai mari decât satisfacțiile, suntem înclinați să credem că e vorba doar de o schimbare de garnitură. Fără a ridica pretenții de politolog, cred că putem vorbi de o mișcare revoluționară. Sunt multe întrebări, unele deosebit de dureroase – cine a tras, unde sunt teroriștii ș.a. -, care nu au căpătat încă un răspuns pertinent. Dar istoricii, politologii, sociologii au datoria, pe care, cred eu, o vor onora, să răspundă la timp. Cineva a lansat ideea că revoluția a existat dar a continuat cu o contrarevoluție, autorii ei fiind nu cei îndepărtați de la putere, ci cei care doreau puterea și care, la început, nu au fost în primele rânduri. A urmat ceea ce nu era de dorit, pentru că victoria revoluției a fost certă odată cu înlăturarea lui Ceaușescu. Contrarevoluția respectivă a avut victimele ei. Cine sunt vinovații? Eu nu am găsit un răspuns care să mă satisfacă. Dar s-a murit mult, în numele unor idei mari, iar vinovații, mai devreme sau mai târziu, vor trebui să răspundă. Nu trebuie uitat că s-a ieșit în stradă, s-a murit pentru un ideal.

Și, la răscoală se ieși în stradă, cad oameni…

Răscoalele cuprind un anumit segment din populație care luptă să satisfacă doleanțe specifice segmentului implicat. Pe când, la noi, s-au produs – cel puțin în zona libertății de exprimare, a politicii și chiar în domeniul economic – schimbări radicale în întreaga societate. Câte răscoale au ieșit victorioase? O revoluție schimbă un sistem politic și social, o răscoală nu! Atunci, de ce nu am numi revoluția franceză – răscoală?

Dacă ați pune pe Zodia Balanței reușitele și eșecurile din decembrie ce braț al balanței ar domina?

Dacă ne gândim la ce-am dorit și la ce-am obținut, nu ne putem declara prea satisfăcuți. Se pune problema dacă se putea obține atât de rapid ce doream, dacă eram pregătiți să dăm și noi, cei nemulțumiți, cel puțin atât cât doream. Trebuie să fim lucizi și să recunoaștem că nu există un întrerupător pe care să-l închizi și altul pe care să-l aprinzi, atât în ceea ce privește existența socială cât și calitatea umană, care să alimenteze spontan „un nivel de trai mai ridicat”. Mulți dintre noi am dorit economia capitalistă, înțelegând prin aceasta o calitate deosebită a vieții. Dar această economie are niște reguli foarte dure, pe care nu toți le-au înțeles. Când au început să se facă simțite concurența, șomajul, devalorizarea monedei etc. -, mulți dintre noi au început să-și piardă din entuziasm, unii chiar să regrete bălăceala călduță dinainte. Dacă mai adăugăm și unele greșeli ale guvernanților, tabloul capătă contur. Există și unele succese, cred eu, nu mici. Democrația noastră, prost înțeleasă de mulți dintre noi, reprezintă totuși o certitudine; la fel și o serie de libertăți, la care înainte ne era frică să și gândim, fac acum parte din existența noastră cotidiană.

Aveți preferințe politice?

Nu sunt membrul vreunui partid, nici nu cred că voi fi. Simpatizez verticalitatea politică a domnului Corneliu Coposu și linia PNȚ-CD, ca și personalitatea domnului Nicolae Manolescu, pe care îl citesc cu plăcere de mulți ani și care caută, din nefericire fără să reușească până acum, liantul societății românești.

Cum vă explicați că intelectuali de marcă ai vieții românești – Andrei Pleșu, Gabriel Liiceanu ș.a. – s-au cam dat la fund?

Nu știu dacă s-au dat chiar la fund. Mai degrabă au trecut la activitățile specifice, dar fac în continuare un lucru bun. Se poate spune că nu mai ies în față atât de mult în viața politică. Cred că Gabriel Liiceanu face o treabă foarte bună la editura pe care o conduce și à propos de întrerupătorul care să stingă un bec pentru a aprinde altul acest moment trebuie bine pregătit pentru a obține efectul scontat. Altfel, nu înțelegem evenimentele și deformăm adevărul istoric, social și politic. Gabriel Liiceanu, editând literatură de bună calitate, contribuie la educarea națiunii, deci face un lucru de valoare și de perspectivă. Andrei Pleșu scrie, Alexandru Paleologu la fel. Aceștia însă nu mai ies la rampă pentru motive legate de insatisfacțiile acelui segment al populației care, în timpul revoluției, a visat, a gândit și a văzut că nu se poate! Cred că este o dezamăgire, dar nu pentru ei ca persoane. Ei, ca indivizi, nu sunt atât de egoiști încât să regrete faptul că nu s-au realizat atât cât au făcut-o unii dintre demnitari. Insatisfacția este de altă natură, ea ține de situația generală în care și-au dat seama că este foarte, foarte greu să ajungă la ceea ce au gândit și, de aceea, au renunțat. Nu este o soluție și renunțarea lor ar putea deveni o condamnare a noastră la a orbecăi în continuare în situații de compromis. Fenomenul reprezintă, dacă vreți o stigmatizare și, în același timp, conștientizarea frânării, mai mult sau mai puțin violente, a proceselor de schimbare în societatea românească. Presupunând că acești intelectuali nu s-ar fi retras din angrenajul vieții politice, vedeți dvs. un alt curs ori o accelerare a proceselor sociale de la noi din țară? Manolescu a rămas în angrenaj, dar cu ce efect? Eu nu văd această posibilitate, din cauza „materialului uman” cu care se lucrează, a situației economice, a rezistenței la orice ar putea să altereze poziția unora din cei aflați pe trepte înalte, care s-au cățărat foarte rapid în vârful piramidei. Trebuie să recunoaștem că mulți dintre cei care ocupă poziții cheie în activitatea politică, în economie, finanțe etc., sunt dintre „foști”. Aceștia au știut să-și folosească unul dintre marile lor atribute: capacitatea de a se adapta la noile situații. Modificându-se condițiile, s-au actualizat în ceea ce privește unele trăsături: abilitatea, lipsa de scrupule, buna informare și, nu în ultimul rând, mergând „în bloc”, s-a reactivat angrenajul infernal al relațiilor. Asta i-a ajutat să ocupe din nou posturi mari. Ce să facă Liiceanu în această situație? Ce-ar putea face Pleșu, care a intrat în guvern animat de cele mai bune intenții și care a ieșit huiduit?

Un profesor doctor chirurg este un om religios?

În cazul meu, da. Nu sunt bigot și cred în Dumnezeu cu convingerea că există o forță universală, pe care o identific cu Dumnezeu și căreia toți îi suntem supuși. Dar clipele de reculegere nu le pot avea decât în intimitatea mea cu Dumnezeul meu, acasă sau într-un lăcaș sfânt, unde sunt eu și câțiva credincioși. Uneori, credința ajunge la un statut de „emfază”, ceva gen „insignă de fruntaș”. Te întrebi câți oare cred cu adevărat în Dumnezeu. Sau, cât mai cred în el și după ce au depășit eșecul sau suferința. Suntem, de multe ori, puși în fața unui exces de zel din partea slujitorilor bisericii, care este poate rezultatul unei descătușări a credinței. Pentru că, înainte de 1989, biserica a fost cumva obstrucționată. Dar în niciun caz cum a fost biserica rusă, oprimată în chip brutal. La noi, cu unele excepții, bisericile nu au fost dărâmate, iar credincioșii, fie și personalități, au mers la biserică, fără consecințe deosebit de grave. De aceea, consider că toate necazurile prin care a trecut biserica noastră nu justifică exacerbarea religioasă de acum. Slujitorii bisericii fac niște greșeli. Este un adevăr care poate să doară, dar e un adevăr. Excesul de propagandă religioasă poate determina ceea ce în medicină se numește un fenomen de respingere. E totuși o pătrundere forțată în casa noastră, prin intermediul radioului, a televiziunii, a presei. Or, credința nu trebuie țipată, ci șoptită, trăită cu adevărat, cu discreție, cu smerenie. Acest lucru ține de educație și nu de propagandă.

Ca medic, aveți în vârful bisturiului delimitarea dintre viață și moarte. Cum priviți eșecul, nereușita de a prelungi viața?

Aveți dreptate. Și eu am avut eșecuri. Cred că acesta este cuvântul potrivit – eșec. Le-am primit greu. De fapt, ce eșec este primit ușor? La noi, eșecul nu înseamnă o haină la care o mânecă iese mai lungă și o poți scurta. Pentru noi eșecul, înseamnă fie prelungirea suferinței, fie moartea. Făcând abstracție de profesie, fiecare primește eșecul după temperamentul său, educație, credință. Când am un eșec, îl primesc cu autoimputarea unui lucru făcut fără intenție, dar cu finalitate proastă. De cele mai multe ori, noi luptăm contracronometru, când timpul se scurge uimitor de repede. Ulterior, judecând la rece, alegerea unei soluții bune sau a altor tehnici pare să fi fost o alternativă mai fericită. Dar e prea târziu. Sunt întrebări care generează autoimputări. La fel de greu primești și situația în care deschizi un bolnav într-un stadiu avansat de boală și practic nu mai este nimic de făcut. Ca și chirurg nu-ți poți reproșa că organismul este la capătul puterilor și nu mai este capabil să lupte pentru a supraviețui. Dar gustul regretului îl simți la fel de adânc. E vorba, totuși, de un om. E și acesta un gen de eșec! Foarte greu se primește un alt fel de eșec, când explicația e propria ta vină. Un gest, un raționament greșit făcut în pripă, fără o bună cunoaștere a afecțiunii și a bolnavului și care se pot dovedi, uneori, fatale. Sunt situații de nedorit, în care m-am aflat destul de rar, dar nu pot pretinde că au lipsit cu desăvârșire din cariera mea.

Ce face omul Cristian Dragomir când nu face medicină?

Mari pasiuni nu am avut și nici nu am. Obișnuiesc să merg din când în când la teatru, la expoziții. Destul de rar ascult muzică – prefer preclasicii și Beatles-ii. Cu ani în urmă, obișnuiam să merg la manifestări sportive și chiar să practic puțin sport. Unele din aceste plăceri au rămas și astăzi, dar timpul nu-mi mai permite să le acord aceeași atenție ca în trecut. Mai citesc și literatură, în special roman politic și istoric. Am doi câini, care îmi dau bătaie de cap, dar îmi oferă și momente de relaxare. Spre nemulțumirea unor vecini de apartament!

interviu realizat de Doru Hîrjoiabă Timpul, Nr. 3, martie 1995, p. 5