Pentru toți cei prezenți la serile FILIT 2014, în Sala Mare a Teatrului Național „Vasile Alecsandri” din Iași, perioada 1-5 octombrie a marcat o serie de întâlniri inedite, transformate de fiecare spectator prin propriul filtru de cititor.
Printre cei mai așteptați scriitori români s-au numărat Herta Müller (Laureată a Premiului Nobel pentru Literatură în 2009), Mircea Cărtărescu și Norman Manea, scriitor care, asemenea Hertei Müller, a ales calea exilului.
Herta Müller și dublul efect al literaturii: bucurie-durere
Pe 3 octombrie, în fața unei săli arhipline, Herta Müller a participat la o discuție moderată de traducătorul și poetul Ernest Wichner, alături de scriitorul Ion Vianu.
Originea unui titlu celebru
Una dintre cele mai inedite mărturisiri ale autoarei a fost legată de volumul său, „Omul este un mare fazan pe lume”. Titlul i-a fost inspirat de o expresie auzită în România, de la o gospodină revoltată pe soțul ei care, venit beat acasă, era să dea foc bucătăriei.
Despre povara celebrității
Întrebată despre statutul său de figură publică internațională, Herta Müller a oferit un răspuns plin de modestie și detașare:
„Nici nu știu dacă sunt celebră, ce e asta? Pentru mine este pur și simplu ceva abstract. Sunt lucrurile care sunt în afara mea și se întâmplă ca reacție la lucrurile pe care le-am făcut. De fapt, nu eu sunt celebră, dacă e ceva atunci sunt cărțile. Nu mă simt eu, nu e la adresa mea. Câteodată trebuie să suport această idee falsă, greșită.”
Este literatura o formă de terapie?
În dialogul cu Ion Vianu, scriitoarea stabilită în Germania a analizat puterea de vindecare a scrisului, subliniind natura duală a artei:
- Imprevizibilitatea: „Nu se poate controla ce poate face o carte cu noi.”
- Esența frumosului: „Poate tot ce e frumos e terapie. Dar, în artă, ceva e frumos dacă și doare.”
Aceste momente de la FILIT 2014 au rămas repere fundamentale pentru viața culturală a Iașului. Având în vedere profunzimea discuției despre relația dintre suferință și estetică, v-ar interesa să explorăm și alte teme abordate de scriitorii exilului românesc la acest festival?
Herta Muller
Mircea Cărtărescu și terapia prin scrierea de jurnale
Pe 5 octombrie a venit rândul lui Mircea Cărtărescu să se întâlnească cu cititorii de la FILIT. Într-o discuție pe un ton relaxat cu scriitorul și jurnalistul Cezar-Paul Bădescu, care în prezent îi este prieten și pe care l-a ajutat, în perioada în care frecventa Cenaclul Facultății de Litere, să debuteze, Mircea Cărtărescu a vorbit despre pierderea pe sine în literatură și despre regăsirea prin literatură. Autorul unor volume ca „Nostalgia”, „Levantul”, „Travesti”, „Orbitor”, „De ce iubim femeile”, „Jurnal” este convins de faptul că fără literatură nu își poate imagina propria viață. „Literatura este ca lancea lui Ahile, cu vârful rănește și cu partea cealaltă vindecă”, crede el, întrucât scriind te întâlnești cu tine însuți, iar „întâlnirea cu tine însuți e cel mai teribil lucru care ți se poate întâmpla.”
Mircea Cărtărescu a recunoscut, de asemenea, că are perioade când se izolează, se rupe de tot, nu se mai uită la televizor, pentru a fi doar el cu propria literatură, cu proprii demoni, pentru că, în momentul în care te apuci de scris o carte, ți se pare singura carte de pe lume: „Scriu o carte, mă chinuie atât de tare, încât nu mă mai interesează altceva, nu mă mai uit la TV, doar la Dr. House, din când în când.”
În ceea ce privește genurile literare abordate, scriitorul și-a întărit, în primul rând lui însuși, convingerea că jurnalul este cel mai important gen pe care îl abordează. „Jurnalele îți absorb otrava din trup”, iar literatura e un organ al celui care scrie, s-a confesat Mircea Cărtărescu publicului de la seara FILIT.
Pentru că Cezar-Paul Bădescu a dus discuția și într-o zonă a divertismentului, Mircea Cărtărescu nu a putut ascunde că și-a făcut de două săptămâni cont de Facebook, pentru a vedea dacă găsește acolo și altceva, în afară de poze cu pisici.
La finalul serii, din sala plină mulți au fost cei care și-au dorit un autograf de la Mircea Cărtărescu, așa că s-a stat la coadă în foaierul teatrului pentru un schimb de impresii cu acesta.
Mircea Cartarescu
Norman Manea și limba ca patrie
În ultima seară a Festivalului Internațional de Literatură și Traducere de la Iași (FILIT), pe 5 octombrie, publicul s-a putut întâlni cu unul din cei mai traduși scriitori români aflați în exil, Norman Manea, stabilit din 1986 în America.
Având origini evreiești, autorul unor cărți ca „Noaptea pe latura lungă”, „Captivi”, „Atrium”, „Primele nopți”, „Cartea fiului”, „Zilele și jocul”, „Anii de ucenicie ai lui August Prostul”, „Octombrie, ora opt”, „Pe contur”, „Plicul negru”, „Despre clovni: dictatorul și artistul”, „Întoarcerea huliganului”, „Plicuri și portrete”, „Fericirea obligatorie”, „Vorbind pietrei”, „Variante la un autoportret”, „Vizuina”, „Laptele negru”, a experimentat de timpuriu și deportarea și exilul. De altfel, acesta a spus, la un moment dat: „Am avut un traseu existențial complicat. Primul meu exil a fost la 5 ani. În 1945, mă consideram un bătrân de 9 ani. Eu la 9 ani nu eram evreu, dar am devenit prin contribuția celorlalți.”
Bun prieten cu scriitorul Philip Roth și cu poetul american care i-a fost și invitat la seara FILIT, Edward Hirsch, Norman Manea nu consideră America o țară perfectă, tocmai pentru că „un stat democratic nu e un stat perfect, e un stat profund imperfect, ca omul însuși”, însă nu își poate imagina harta lumii fără existența sa. Pentru sine, geniul american constă exact în acea trăsătură pe care mulți o contestă, capacitatea de a simplifica, de a nu complica lucrurile în exces, așa cum fac europenii.
Nu este de acord cu implicarea Statelor Unite în atâtea conflicte internaționale și este convins că dacă aleșii s-ar consulta cu intelectualii, aceștia i-ar sfătui să stea deoparte. Dar, intelectualii nu prea sunt chemați la foarte multe dezbateri. „În epoca noastră intelectualul este înlocuit de vedeta de cinema”, crede acesta.
Cele mai mari regrete ale omului Norman Manea sunt că nu a venit la înmormântarea mamei, că nu a plecat din țară când ar fi vrut ea și că nu a fost nici la înmormântarea tatălui, la Ierusalim. Este conștient de faptul că vor fi îngropați în trei locuri diferite din lume: el în America, lângă prietenul său Philip Roth, pe care îl dorește partener de dialog și după moarte, mama în România, iar tatăl în Israel.
Însă, cât mai poate, vine frecvent în țară, la mormântul mamei și nu își uită niciodată adevărata patrie, limba română. „Deposesia de limbă a fost șocul cel mai puternic când am plecat. Când am ajuns pe Otopeni, am avut senzația că în schimbul pașaportului mi s-a tăiat limba”, își amintește Manea.
La finalul serii, și Norman Manea și-a pus autograful pe cărțile cumpărate de către cei care au vrut să îl aibă în bibliotecă și să își amintească, de fiecare dată când vor deschide acele cărți, că într-o seară de toamnă a anului 2014, la Festivalul Internațional de Literatură și Traducere de la Iași l-au privit în ochi și i-au urmărit mâna cum scrie.
Norman Manea
