Ceasca de cultura

Autor: omdecultură

  • Corneliu Porumboiu: „Când mă gândesc la filmele mele, tot timpul am senzația că sunt ca într-o casă în care mai deschid câte o ușă”

    In asteptarea unei comori regizorale. Undeva in Romania, 2014. L-am intalnit pentru prima data intr-o dupa-amiaza insorita si tomnatica de sambata, 27 septembrie, ora 18, la Teatrul „Luceafarul”, unde il astepta, cu nerabdare, o sala plina cu liceeni. Daca sunteti curiosi in privinta compozitiei acestei zile, va pot aduce la cunostinta faptul ca prilejul de a-l cunoaste pe omul Corneliu Porumboiu a fost dat de aparitia numarului 13 al revistei „Alecart”.

    Dialogul pe care ni-l aducea seara era deja inceput de entuziasmul pe care il degaja vocea actorului Victor Vasuta, invitat si el la aceasta lansare aleasa. Incercarea de a suprinde din atmosfera momentului, cu reportofunul de-abia incarcat, a disparut o data cu lasarea intunericului in sala. Semn ca intalnirea cu literele unei noi povesti a timpului se afla, de fapt, sub semnul magiei cunoasterii si intalnirii oamenilor dincolo de cortinele de catifea, dincolo de personaje, dar in acelasi timp cu o constiinta vie a intamplarilor din culise, a intruchiparii, asimilarii unei noi vieti si a transmiterii de mesaje umane din ipostaza de personaj-artist.

    Am inceput sa scriu in carnetelul meu verde, luandu-mi notite cu un entuziasm care, dupa ce a parcurs calea transferului, a deschis idei si conexiuni la mine in degete. In degetele pixului meu care a retinut energic esente si cuvinte, esente din cuvinte… Preocupat de un gen de cautare in construirea substantei filmului, marturiseste ca nu are un tip de raportare la public, in general. Pentru scenaristul roman, Corneliu Porumboiu, cadrele lungi (inclusiv cele din Cand se lasa seara peste Bucuresti sau Metabolism) nu sunt neaparat dificultati de regie, cat mai ales un fel de focalizare a atentiei spectatorului, nuantat si de jocurile stilistice inserate in economia filmului. "Orice film este o materie vie. Materialul capata forma la masa de montaj, oricat de precis ai fi!"

    Continua sa vorbeasca despre maniera in care priveste aceasta cultura vizuala, aducandu-ne pe noi, cinefilii, mai aproape de semnificatia personala pe care o acorda pasiunii sale: "Pentru mine, cinema-ul este un limbaj in sine. Intotdeauna, cel mai mult imi place ultimul meu film. Poate si pentru ca, atunci cand ma gandesc la filmele mele, tot timpul am senzatia ca sunt ca intr-o casa in care mai deschid cate o usa. Cu toate acestea, nu am programat aparitia nici unui film."

    Despre trecerea aceasta rapida, de la ecran la ecrane, mai mici, mai multe, din ce in ce mai digitalizate si despre cum e benefic sa converseze imaginile peliculei cu publicul, cu sau fara semnul compromisului noilor tehnologii: "Eu cred ca daca ai ceva de spus, poti sa faci cinema si cu o camera de filmat normala. Cinemaul iti ofera un fel de a privi lucrurile, in asa fel incat sa ne dam seama, ca oameni, de faptul ca, pana la urma, cu totii avem temele noastre de gandire, propriile obsesii la care mintea lucreaza neincetat. Cred ca felul in care privesti lumea conteaza foarte mult."

    Atrage, totodata, subtil atentia asupra existentei, in strainatate, a unor culturi mai familiarizate cu cinemaul. Despre criteriul pe care il are in vedere atunci cand isi alege actorii care vor imbraca povestea unei distributii, regizorul mi-a spus ca prefera sa lucreze atat cu actori profesionisti, cat si cu actori care de-abia acum debuteaza. Lasand loc, pe chipul sau, unui zambet odihnit care nu doar ca l-a inseninat, dar care a colorat lumina din sala de spectacol a Teatrului "Luceafarul" din Iasi, Corneliu Porumboiu a adaugat, binedispunand audienta, ca: "Cel mai usor lucrez cu actorii pe care eu ii aleg la casting."

    De asemenea, mi-a impartasit trasaturi cheie din personalitatea, din resortul care defineste genul de actor pe care si-l doreste in filmele sale, accentuand incercarea sa de a lucra cu actori care il inspira, care sunt in stare sa personalizeze textul: "Un actor, ca personaj, trebuie sa aiba si fragilitate si forta si sa-si asume viziunea lui artistica. Sa aiba acest curaj. Nu cred in actori care pot juca orice."

    Dupa documentarul sportiv, cu semnificatii neconventionale, Al doilea joc, a carei premiera a avut loc in Romania, la inceputul lunii aprilie a anului in curs, pentru 2015 proiectele sale regizorale vizeaza realizarea unui documentar fictionalizat care are, in prim-plan, doi oameni in cautarea unei comori. Asadar, cinefilii asteapta Comoara…

    Corneliu-Porumboiu

    Info biografic despre Corneliu Porumboiu: Nascut in 1975 in Vaslui, el a studiat mai intai management, apoi a trecut la Regie Film (Universitatea Nationala de Arta Teatrala si Cinematografica „I. L. Caragiale", Bucuresti), absolvind facultatea in 2003. Dupa o serie de filme de scurt si mediu metraj foarte bine primite la festivalurile din tara si strainatate (Pe aripile vinului, Calatorie la oras, Visul lui Liviu), a debutat in lungmetraj cu A fost sau n-a fost? (2006). Filmul, realizat din fonduri independente, a avut premiera mondiala la Cannes, de unde s-a intors cu „Caméra d’Or" (cel mai important premiu pentru un debutant) si cu premiul de distributie „Label Europa Cinémas", incepand astfel o frumoasa cariera internationala. Al doilea lungmetraj al lui Corneliu Porumboiu, Politist, adjectiv, a fost selectionat si el la Cannes, in sectiunea „Un Certain Regard".

    sursa foto: timpolis.ro/cinemarx.ro
    sursa biografie: cinemagia.ro

  • Leonard Istrate: În artă toată lumea are șanse egale, diferența o dă inspirația și talentul.

    Iubitorii de arta din Iasi sunt invitati in perioada 1-31 octombrie 2014 la Galeria Grand Hotel Traian, pentru a vedea expozitia de pictura „Muzicalism” a artistului iesean Leonard Istrate, absolvent al Universitatii de Arta „George Enescu” din Iasi. In cadrul acestei expozitii veti vedea diverse compozitii care cuprind mai multe genuri muzicale: clasice, traditionale sau contemporane, dand un farmec universal gandirii de muzica si culoare. Evenimentul face parte dintr-un proiect mai amplu „Muzicalism”, unde muzica este transpusa prin culoare si diverse arabescuri tranformand interpreti si instrumentele lor intr-o iluzie optica ducand la vizualizarea partiturii.

    DSC_0036

    Cine este Leonard Istrate?
    Leonard Istrate este un artist vizual care extrage momente din viata si le expune plastic.
    Cand a inceput pasiunea pentru pictura?
    Pasiunea pentru pictura a aparut din copilarie avand in vedere ca tatal meu a cochetat la randul sau cu acesta arta, nefiindu-i profesie.
    De unde vine atractia dvs. catre zona asta?
    Atractia spre arta se motiveaza, banuiesc, genetic si prin faptul ca mereu am avut o atractie pentru tot ce reprezinta arta.
    Ce sau cine va inspira?
    De-a lungul timpului am avut mai multe moduri de inspiratii. De exemplu la ultima expozitie am fost inspirat de muzica in diferite forme si pete de culoare.
    Aveti vreo pasiune de taina, vreun hobby neasteptat?
    Da, am o pasiune, chitara, care la un moment dat se afla pe acelasi plan cu pictura, dar cu timpul a ramas doar hobby.
    Daca ati putea face ceva din nou, ce ati face?
    Daca ar fi sa o iau de la capat as face tot arta, dar la un timp mai firesc si aprofundat.
    Care este calitatea umana pe care o apreciati cel mai mult?
    La o persoana apreciez mult onestitatea.
    Care este cea mai importanta realizare in cariera dvs?
    Este foarte important ca-mi este recunoscuta munca.
    A fost munca asidua sau noroc?
    Tot ce-am facut in viata mea am realizat prin multa munca, la fel a fost si cu arta, munca asidua, nu m-am abatut niciodata de la proiectul meu.
    Exista ceva ce v-ati dorit sa realizati si nu s-a implinit?
    Mi-am dorit foarte mult sa activez ca artist in strainatate… dar cine stie ce-mi rezerva viitorul.
    Cum stati cu timpul? Faceti distinctie intre "timpul personal" si "timpul dedicat artei" sau sunteti tot timpul conectat la munca?
    As vrea sa am mai mult timp la dispozitie pentru studiu, dar pe langa munca reusesc sa ma bucur de familie, de nepotica mea.
    Ce gen de sacrificii sau renuntari v-ati vazut nevoita sa faceti de-a lungul anilor ca sa va puteti bucura astazi de succes?
    Uneori, in viata, ori cat ai incerca, trebuie sa mai renunti la cate ceva, placandu-mi ceea ce fac nu am considerat niciodata ca as face sacrificiu pentru arta.
    Ati facut compromisuri? Cand ajunge un profesionist sa accepte compromisuri?
    In general nu sunt omul compromisului, insa compromisul artistic este dictat de necunoasterea receptorului si incerc sa ma impun cu criterii specifice.
    Ce le spuneti celor asemeni dvs care se ciocnesc de atatea bariere incat sunt pe punctul de a se descuraja?
    Este imposibil ca in viata, oricat de norocos al sortii esti sa nu te ciocnesti de anumite bariere, dar cand ai un tel si iti doresti ceva foarte mult, acel „ceva” te motiveaza si te face sa rupi toate barierele. Este greu sa spui o formula de incurajare, depinde de fiecare cat de hotarat si motivat este sa-si indeplineasca dorinta.
    Ce va promiteti pentru anii ce vin? 
    In primul rand imi doresc sanatate mie si familiei mele, daca suntem sanatosi pot sa-mi tin si promisiunile. Imi promit sa continui proiectul cu reflexele, care este proiectul meu de suflet.

    DSC_0019

    In arta femeile si barbatii, au sanse egale?
    In arta toata lumea are sanse egale, diferenta o da inspiratia si talentul.
    Ce este greu in munca dvs? Ce este foarte frumos in ceea ce faceti?
    Ca in orice domeniu inceputul este greu, avand in vedere ca ceea ce fac, o fac din placere, nu ma oboseste niciodata, mereu caut noi teme de lucru si incerc sa ma autodepasesc. Pictura ma destreseaza, este o reala relaxare.
    Cat de important (sau de putin important) este pentru dvs. felul in care critica si publicul recepteaza ceea ce creati? Ati prefera un succes al lucrarilor dvs. in randul criticilor sau al publicului?
    Cred ca pentru oricine e important cum este receptat ca si artist. Multumirea artistului cand arta lui este bine primita atat de critici cat si de public. Criticul priveste arta ca un cunoscator, iar publicul o priveste cu sufletul, ambele sunt importante.
    Care ar fi ingredientele unei expozitii de succes?
    Daca pui mult suflet in ceea ce faci si dai tot ce ai mai bun din tine este imposibil sa nu existe succes, publicul simte asta.
    Exista diferente intre pictura izvorata in solitudinea atelierului si cea desfasurata alaturi de un colectiv?
    In atelier, numai tu, in fata sevaletului cu gandurile si ideile tale, pui pe panza ce ai mai bun in tine la momentul respectiv.
    Daca nu ati fi ales calea picturii incotro ati fi luat-o?
    M-as fi indreptat spre muzica, as fi ales un instrument sau poate chiar chitara.
    Care sunt mesajele transmise prin lucrarile dvs?
    In pictura mea trimit privitorul spre meditatie, sa descopere noi imagini, decat cele gandite de mine.
    Ce pregatiti pentru iubitorii de arta in viitorul apropiat?
    In viitorul apropiat voi continua tema „Muzicalism” unde incerc cat de bine pot, sa traduc muzica prin culoare si forma, si apoi voi relua tema mea de suflet „reflexa”.
    AFIS OCTOMBRIE Istrate Leonard .

  • Dirijorul Tiberiu Soare: Acasă e acasă; de ce să nu încercăm să ne îngrijim şi noi grădina

    Tiberiu Soare, dirijor principal al Orchestrelor si Corurilor Radio, afirma, intr-un interviu acordat AGERPRES, ca alegerea de a ramane sa faca muzica in Romania este una deliberata.
    Soare explica optiunea sa prin faptul ca isi doreste sa incerce, alaturi de alti colegi de generatie, sa construiasca ceva in tara natala, un loc unde sa se simta bine, sa contribuie la crearea unui sistem.
    Dirijorul vorbeste despre inceputurile sale muzicale, despre maestri, despre modul in care un sef de orchestra ”plamadeste” muzica, studiind indelung partitura si repetand alaturi de colegii sai de ansamblu. 
    El dezvaluie experienta pe care a avut-o cu orchestre romanesti, precum aceea a Operei Nationale din Bucuresti ori cu cele straine – London Philharmonic Orchestra, Royal Philharmonic, Orchestre National d’ile-de-France sau Suedwestfallischen Philarmonie.
    Dirijorul vorbeste si despre publicul romanesc pe care-l asaza inaintea melomanilor din alte tari, despre emotiile dinaintea si de dupa fiecare concert, despre pasiunea constanta pentru lectura.

    Tiberiu Soare (1)

    Esti unul dintre cei mai apreciati tineri dirijori ai momentului. Cum a inceput totul?
    Treptat, as putea spune. Intr-o prima etapa cu studiile muzicale, primare, chiar prescolare. La cinci ani si jumatate bunicul meu m-a dus la acele cursuri pentru prescolari. Am inteles ca acestea inca mai exista pentru liceele de muzica, cel putin pentru cele bucurestene. Am fost selectat, am intrat in clasa I, la Liceul George Enescu, asa se numea pe atunci. In strada Principatele Unite, se faceau clasele I-VIII, iar clasele IX – XII in Lenin, unde este actualul Liceu George Enescu. Apoi Liceul Militar de Muzica, pentru ca doream sa respect traditia familiei, dupa care Conservatorul.
    Si dirijatul?

    Ideea cu dirijatul mi-a venit undeva pe la 16 ani, daca nu gresesc. Am citit un interviu cu Sergiu Celibidache. Acesta venise in Romania, odata cu deschiderea culturala de atunci. M-am decis ca asta vreau sa fac. N-aveam o idee foarte clara de ce inseamna dirijatul, dar imi facusem una foarte vaga citind ce spunea Celibidache.
    L-ai cunoscut pe maestru?
    N-am avut niciodata ocazia. El a murit in 1996, in august. Tin minte asta precis, pentru ca este nu numai anul, dar chiar perioada in care ma pregateam pentru examenul de admitere de la dirijat.
    Ai fost de mic premiant, chiar daca, o spui intr-un interviu, nu ti-a lipsit ‘copilaritul’. Apoi sef de promotie. Iti trebuie ambitie ca sa ajungi in varf?
    Probabil ca ambitie. Nu stiu care e cuvantul corect. Ceea ce imi place mie sa cred e ca nu ambitia m-a impins catre lucrul asta, cat mai degraba o pornire naturala. Cu greu s-ar putea spune ca am fost un copil extraordinar de studios. Nu eram genul de copil foarte retras, care sta si citeste toata ziua, cu toate ca mi-a placut si imi place sa citesc foarte mult, dar am incercat intotdeauna sa mentin un echilibru intre activitatile fizice si cele de invatatura. Si cred ca am reusit. Da, este adevarat, am avut si niste premii, am iesit si sef de promotie la liceu, dar, imi dau seama acum, la mine s-a produs un fel de declic in perioada liceului. Atunci am inceput sa abordez in mod serios studiul teoretic al muzicii, ca si literatura, ordonandu-mi lecturile. Acolo mi s-a deschis apetitul pentru fizica, care nu m-a parasit nici astazi. Cu toate ca am avut educatie muzicala de mic, sunt un copil cu un start ceva mai spectaculos pe la 15-16 ani.
    Stiu ca mergeai la Opera.
    Da, mergeam la opera de mic. In familie erau iubitori de opera, dar ne duceau si cu scoala. Nu stiu acum daca se mai practica. Tin minte, tatal unei colege de clasa, regretatul domn Calomfirescu, era regizor tehnic la Opera Nationala, timp de multi ani. Si dansul ne-a facilitat intrarea. Am vazut multe spectacole de opera. Sunt sigur ca am prins-o pe Eugenia Moldoveanu in Madama Butterfly. Asta imi aduc aminte precis. E una din imaginile si vocile care mi-au ramas intiparite in amintire.
    Dirijatul are vreo legatura cu faptul ca bunicul a fost militar?
    Se poate. M-a ordonat putin. A impus un anumit cod, dar, in acelasi timp, a stiut sa fie si maleabil. Repet. N-am fost un copil caruia sa-i fi lipsit bucuriile normale ale copilariei. Adica, ma suiam in corcodus, jucam fotbal, vara mergeam la tara sau la strand. Am avut viata obisnuita a unui copil care a crescut in Berceni.
    Ce maestri te-au influentat?
    Acum depinde ce intelegem prin acest cuvant. Pentru mine, cel mai mare maestru in dirijat a fost si este Mozart. Deschizandu-i operele, simfoniile, concertele, vezi ca acolo ai absolut totul. Nu trebuie decat sa deschizi partiturile, sa le citesti cu foarte mare atentie si sa iti dai seama ca trebuie sa iti folosesti intreg arsenalul dirijoral. Nu cred ca exista vreo metoda sau vreun tip mental, gestual, dirijoral care sa nu existe, undeva, in partiturile lui Mozart. Pentru mine, Mozart a fost Maestrul, desi pare poetic. Ca oameni, maestrii care mi-au determinat formarea si pe care i-am intalnit in carne si oase, bineinteles, trebuie sa-i pomenesc neaparat pe Ludovic Bacs, Petru Andriesei si Horia Andreescu, care au avut o influenta hotaratoare in formarea mea ca muzician. Sunt cei trei profesori pe care i-am avut pe durata studiilor si evident ca le datorez foarte mult.
    Dirijorul e un fel de comandant de osti? Ce face pe scena omul cu bagheta? Care e misterul acestei profesii?
    Buna intrebare. Da, are si o componenta de genul asta. Poate fi interpretat si asa. De altminteri, o orchestra, atunci cand e pe puncte culminante, poate fi asemanata cu un fel de sarja romantica de cavalerie, dar este unul din aspectele muncii de dirijor si unul dintre aspectele vizibile. Pentru ca treaba fundamentala a unui dirijor este, de fapt, sa studieze extraordinar de atent partitura.
    Adica instrumentul sau, daca ma pot exprima astfel.
    Am auzit tot felul de teorii. Cum ca un violonist are ca instrument vioara, un pianist pianul si, nu-i asa, facila analogie, instrumentul dirijorului ar fi instrumentul colectiv numit orchestra. Nu cred. Am stat si am analizat foarte mult lucrul acesta si mi-am dat seama ca nu este asa. Instrumentul dirijorului este partitura. La fel cum un violonist lucreaza cu vioara sa 10-12 ore pe zi atunci cand are de sustinut un recital, eu imi petrec 10-12 ore pe zi cu partitura inainte de a aparea in fata orchestrei. Deci partitura este practic instrumentul meu.
    Am asistat, la Bucuresti, cu prilejul Festivalului International George Enescu, la o serie de repetitii ale unor mari dirijori. Unele fragmente erau repetate de nenumarate ori. In ce consta aceasta truda?
    Da. E inerent. Repetitiile sunt necesare pentru a proba ceea ce vrei sa prezinti publicului. incerci cu orchestra, ei canta, iar tu ii modelezi. Cateodata poti spune corectezi orchestra, dar aceasta se intampla de fapt de putine ori. Se intampla sa fie greseli si nu intotdeauna generate de nu stiu ce necunoastere a textului, ci, pur si simplu, dintr-o greseala de tipar a partiturii. Si atunci, acestea trebuie auzite si corectate. Cazurile sunt rare, dar se intampla. Cred eu ca mult mai important este sa lucrezi bucata cu orchestra si sa asculti, cel putin eu nu aplic alta metoda. si apoi, incerc sa le explic sau sa le sugerez cumva – prima data o fac din gesturi, dar daca vad ca nu am rezultatul scontat o fac si verbal. Nemtii ii zic foarte bine: Probe spiele. E cantat de proba. Te duci, canti, vezi, zilnic. Patru-cinci zile, repetitii cu orchestra, dupa care se ajunge la un fel de viziune comuna pe care o prezinti publicului. Eu nu cred ca o conceptie a unei lucrari muzicale ar apartine in exclusivitate dirijorului. Pentru ca daca ar fi asa o lucrare cu Lorin Maazel ar suna la fel la New York, la fel la Viena. Si nu este cazul. Deci, orchestra are un cuvant foarte mare de spus in privinta felului in care este interpretata o lucrare. Si, de fapt, ceea ce face interpretarea din seara respectiva sau de pe discul respectiv sa fie unica si inimitabila este tocmai aceasta combinatie intre viziunea dirijorului si potentialul expresiv si tehnic al orchestrei.
    Repetitiile, combinatia intre viziunea dirijorului si acea a orchestrei si catharsisul de la spectacol…
    Totdeauna urmarim asta. Putem sa-i spunem si asa, imprumutand termenul din filosofia aristotelica, dar problema este, de fapt, ca apar niste stari. Mie-mi place sa le spun stari privilegiate, pentru ca nu am gasit un termen mai nimerit. Diversi muzicieni si artisti care calca pe scena le descriu in cuvinte diferite. Unii apeleaza la cuvantul extaz, altii la un fel de anulare a gravitatiei sau la anularea timpului. Noi cautam sa descriem in cuvinte, de fapt, o stare de imponderabilitate spirituala, care, se pare ca ne produce o foarte mare placere. Asta ar fi, cred eu, originea actului artistic. Ei bine, muzicienii, de altminteri toti oamenii care calca pe scena, cauta sa vaneze acele stari privilegiate. Asta se intampla de fapt.
    Pentru public sau si pentru artisti?
    In mod sigur, eu n-am intalnit pana acum un caz in care sa se fi intamplat pe scena asta si publicul sa nu fi simtit, sa nu fi reactionat.

    Ai o lucrare preferata, o orchestra cu care ti-ar mai placea sau ti-ai dori sa evoluezi?
    A, bine, orchestre sunt multe. Trebuie sa va spun ca am trecut de sfarsitul primului an in functia de dirijor principal al Orchestrelor si Corurilor Radio si imi place foarte mult, construim o echipa. Incepem sa ne cunoastem foarte bine. Aici e o poveste lunga, pentru ca eu am fost membru al Orchestrei Nationale Radio. Spuneam odata ca este singura orchestra de pe aceasta planeta pe ai carei membri ii cunosc pe fiecare pe nume. si asta neinsemnand ca am stat si i-am invatat acasa. Pur si simplu ii cunosc, ne cunoastem de ani de zile. Pentru mine, numirea in aceasta functie a fost ca un fel de intoarcere acasa, avand in vedere ca eu am activat aproape noua ani la Opera Nationala Bucuresti. Nu pot sa nu pomenesc aici orchestra Operei Nationale cu care am trecut si prin bune, si prin rele, si pe ploaie, si pe vant si pe vreme frumoasa, si pe ninsoare, si pe arsita. Sunt niste oameni cu care am petrecut un timp foarte interesant, nu usor, de multe ori, si din care am avut, cred, cu totii de invatat. Sper din tot sufletul ca, la un moment dat, sa se refaca conditiile ca sa pot reveni acolo sa dirijez. Sunt niste oameni care mi-au ramas in amintire si in suflet.
    Si in strainatate?
    Sunt orchestre la care, bineinteles, nu ai cum sa nu te gandesti cu admiratie extraordinara, cum ar fi London Philharmonic Orchestra, pe care am avut privilegiul sa o dirijez o data. A fost extraordinar. Sau Royal Philharmonic Orchestra, cu care am avut un concert anul acesta, la Royal Festival Hall London. Sunt orchestre care-si lasa o amprenta de nesters in mintea si in sufletul oricarui dirijor care le intalneste. Nu ai cum sa dirijezi Royal Philharmonic si sa uiti lucrul acesta sau sa-l consideri ca pe un eveniment obisnuit. Orchestre National d’ile-de-France de asemenea sau Suedwestfallischen Philarmonie.
    Cameral Ensemble Stockholm este, iarasi, un ansamblu interesant. Un grup de oameni care se aduna periodic pentru a interpreta lucrari din creatia contemporana. si, la fel, si aceasta a insemnat o experienta de lucru fantastica si atunci, cand m-am dus la Stockholm, mi-am dat seama ca exista maniere diferite de lucru si de abordare a lucrarilor in functie de repertoriu si de stilistica. Adica, intr-un fel lucrezi Schubert, intr-un fel Puccini si in alt fel lucrezi o piesa scrisa de un compozitor contemporan. Este un cu totul alt tip de abordare si ce am retinut de la ei si am incercat sa aplic dupa aceea si in ceea ce faceam cu alte orchestra era pragmatismul. Erau foarte pragmatici in abordare. Priveau muzica ca pe un instrument sonor, dar in sensul bun al cuvantului. Incercau sa sculpteze in sunet si sa obtina un obiect sonor. Asa cum un sculptor obtine un obiect prin modelarea materiei, la fel ei incercau sa modeleze sunetul si sa obtina un conglomerat sonor. Mediul de contemplare al lucrarii este altul, spatiul, la sculptura, sau timpul, la muzica. Dar mi s-a parut foarte asemanator cu sculptura. Era ca si cum as fi trecut de la pictura la sculptura.
    Unde te simti mai bine pe scena. Aici sau peste hotare?
    Aici, fara indoiala. si nu e pic de ipocrizie in ce va spun. Ma simt bine, pentru ca imi place foarte mult publicul. Publicul romanesc este extraordinar si ne intelegem foarte bine. Adica eu simt o caldura care pleaca dinspre public in momentul in care sustin un concert sau un spectacol de opera si balet. Si e o altfel de senzatie. Ai impresia, exact cum se spune la fotbal, ca publicul este al doisprezecelea jucator, asa as putea spune la orchestra ca e vorba de inca o entitate care ajuta la reusita serii respective. Evident, am dat de public entuziast si in alta parte. La Londra, de exemplu. Nu vreau sa par lipsit de modestie, dar e un sentiment fantastic sa fii la Royal Festival Hall, la ei acasa, si sa vezi o sala in picioare. E intr-adevar un sentiment extraordinar. Dar cei de aici, nu stiu. Acasa e acasa. Nu-i nicaieri ca acasa.
    Esti apreciat la fel de bine in Romania si dincolo. De ce nu ai ramas acolo? Ce inseamna pentru tine Romania?
    Este o alegere deliberata. Puteam s-o fac. Dar am considerat ca nu vreau sa ma duc sa profit de pe urma unui sistem gata construit, ci, daca se poate, sa incerc, alaturi de alti colegi de generatie, sa construim noi, aici, un loc unde sa ne simtim bine. Repet, e putin acelasi tip de argument. Acasa e acasa si, la urma urmei, de ce sa nu incercam sa ne ingrijim si noi gradina. E adevarat ca e mai frumos sa te duci la vecini, ca e gata ingrijit. Nici acolo sa nu va imaginati ca viata e foarte usoara, din ce am vazut eu. Dar, in orice caz, acolo, ce au ei, spre deosebire de noi, este un sistem foarte bine pus la punct si care functioneaza de secole, deja, vorbind de unele centre muzicale. Ceea ce observ eu la noi este aceasta incercare de a construi ceva. Ei, bine, aceasta ma atrage mult mai mult decat sa ma duc sa ma pliez pe un sistem deja existent. Imi place sa asist la crearea acestui sistem. Deocamdata inca suntem pe baricade.
    Ce le-ai recomanda tinerilor care pornesc acum pe acest drum?
    In primul rand sa nu descurajeze. Pentru ca este simplu sa zici ‘domnule, e greu sa faci muzica‘. Da, e greu si a fost intotdeauna si va fi. Muzica nu e o disciplina simpla sau usoara. Dar, in contextul nostru social si economic, devine cu atat mai greu. Daca un tanar se hotaraste sa urmeze aceasta cariera in muzica, inclusive la muzicologie, canto, interpretare la un instrument, dirijat nu mai spun, in primul rand trebuie sa fie dispus la o foarte lunga asteptare. Pot exista si miracole: la 20 de ani, cineva sa te vada si sa isi dea seama ca ai un talent extraordinar. Esti promovat si ajungi mult mai repede decat altii sa dirijezi. Asta nu inseamna, de fapt, ca dirijezi. A fi in fata unei orchestre si a da din maini sau chiar a da indicatii la repetitii nu inseamna neaparat ca esti dirijor. Trebuie sa admit lucrul asta, cu toate ca din tanar dirijor n-am fost scos in ultimii ani. Dirijatul este o meserie care necesita foarte multa experienta, si nu numai, muzicala, nu doar experienta de lucru cu orchestra, ci experienta de viata. Trebuie sa ti se intample niste lucruri. Trebuie sa ti se creeze acel precipitat interior, sufletesc, din care sa poti recolta materie prima pentru expresia muzicala. Cred eu, este foarte asemanator cu regia de teatru sau de film. Nu cred ca, de exemplu, cineva care nu a trecut printr-o mare iubire poate dirija intr-adevar. Sau, dimpotriva, care sa nu fi trecut printr-o mare deceptie. Viata trebuie sa te incerce cu bune si cu rele. Ei, asta i-as sfatui eu, sa aiba rabdare si sa nu descurajeze. Si, mai ales, sa creada ca, la un moment dat, va veni sansa. Dar sansa aceea trebuie sa-i gaseasca pregatiti. Este foarte important. Poti sa studiezi un domeniu, dupa aceea descurajezi ca nu ai multe posibilitati acolo, te resemnezi cu ceva, renunti in a-ti mai dezvolta capacitatile individual prin studiu si munca sustinuta si, la un moment dat, apare sansa. Nu poti s-o folosesti.
    In afara de muzica mai ai timp si pentru altceva?
    Imi place sa joc fotbal. Nu va imaginati cine stie la ce nivel. Ne intalnim un grup de entuziasti muzicieni si artisti plastici. Asa am ajuns si eu sa mai calc pe la expozitii si pe la vernisaje, iar ei sa mai vina prin salile de concert sau la spectacole de opera. Am ajuns astfel sa extindem prietenia noastra si dincolo de simpla intalnire pe terenul de sport. De asemenea, imi place extrem de mult sa citesc. Pe langa o pasiune durabila si constanta, lectura reprezinta si o parte din metabolismul meu, pentru ca mi-am format acest reflex. Nu mai pot sa dorm, daca nu citesc macar o pagina dintr-o carte. Intotdeauna am la mine o carte si, daca nu-mi iau de acasa, imi cumpar din orasul in care ma duc.
    Si, pana la urma, ce simte un dirijor cand urca pe scena?
    Ma temeam de intrebarea asta. Exista doua momente. Primul, inainte de a intra pe scena. Acela e un moment foarte greu. De ce? Pentru unii, poate fi, probabil, vorba de trac. Pentru mine e un moment foarte greu pentru ca este atata energie inmagazinata in asteptarea aia de a ma duce acolo sa dirijez, incat simt efectiv cum e incordata fiecare fibra. Apoi, odata intrat pe scena, mai exista un moment, pe care eu il consider superb. E momentul de dupa terminarea aplauzelor, de dupa intrarea dirijorului, momentul acela de liniste inainte de a incepe muzica. Echivaleaza cu rama unui tablou. Ceea ce spatial vorbind e rama unui tablou, temporal e acel moment. Se intra in alt spatiu. Ei, momentul acela este unul extraordinar, pe care il ador. Si asta m-a facut de multe ori sa ma gandesc ca muzica se supune unei forte gravitationale, iar campul fundamental al acestei forte ar fi linistea. Pentru ca orice muzica, oricat de tumultuoasa si oricat de intinsa – gandeste-te la cele mai intinse opere de Wagner, sa spunem – toate pleaca din liniste si se intorc in liniste. Nu sunt decat arcuiri, mai mari sau mai mici, mai tensionate sau mai relaxate, care pleaca din tacere si se intorc in tacere. La urma urmei, ca si vietile noastre.
    Si dupa?
    Ei, bine, dupa, daca s-ar putea sa ma fac mic si sa dispar, ar fi superb. Pentru ca nu ador foarte mult momentul acela cu aplauzele. Stiu ca e vorba de niste oameni care isi exprima gratitudinea, probabil, sau, de ce nu, poate fericirea, cateodata, de a fi ascultat ceva foarte frumos. Stiu ca e un semn de recunostinta pentru artisti, nu numai pentru mine, ci pentru toti artistii, mai ales pentru orchestra. De aceea consider ca orchestra merita cele mai multe aplauze, la urma urmei ei scot sunetele. Eu nu fac decat sa caut sa-i inspir cumva si de aceea nu consider ca dirijorul ar trebui sa stea protapit pe un podium si sa primeasca aplauzele. Stiu ca e o imagine si pentru unii probabil ca este important. Ai imaginea este importanta, la urma urmei. Dar, pur si simplu, ceva din mine imi spune sa plec cat mai repede de acolo, dupa ce am facut muzica. 

    AGERPRES/( autor: Daniel Popescu, editor: Georgiana Tanasescu)

    Tiberiu Soare (2)

  • Zece lucruri interesante despre Țara Soarelui Răsare

    Zece lucruri interesante despre tara Soarelui Rasare, care ne ajuta sa intelegem mai bine o civilizatie impresionanta:
    1. La intrarea in fiecare casa japoneza, podeaua este ridicata cu aproximativ 15 centimetri, ceea ce indica faptul ca cei care intra trebuie sa se descalte si sa-si puna papuci. La intrarea in camerele cu podea din "tatami" (o podea traditionala facuta din paie de orez, cu margini din brocart), pragul este inaltat cu 2-5 centimetri, ceea ce inseamna ca si papucii trebuie lasati la usa.
    2. Filmele de animatie japoneze reprezinta 60% din productia mondiala in domeniu. si pentru ca Japonia are atata succes cu desenele animate, in tara exista aproape 130 de scoli pentru actorii care isi pun vocea pe aceste filme.
    3. Japonia are procentul cel mai mare de locuitori in varsta din lume, respectiv 21%.
    4. Arhipelagul japonez are in componenta 6.800 de insule. Peste 70% din populatia Japoniei locuieste la munte. Tara are, totodata, si 200 de vulcani.
    5. Primii locuitori ai Japoniei au trait in Paleolitic, in urma cu 30.000 de ani I.H.
    6. Speranta de viata a japonezilor este cu 4 ani mai mare decat a americanilor, respectiv peste 82 de ani.
    7. Japonia este a doua tara din lume cu cea mai mica rata a omuciderilor. Cu toate acestea, tot in Japonia exista o padure recunoscuta in toata lumea pentru faptul ca este preferata de sinucigasi, perimetrul fiind impanzit de schelete umane.
    8. Japonia a dat 18 laureati ai Premiului Nobel, in chimie, medicina, literatura si fizica.
    9. Carnea de cal cruda, denumita "basashi", este o delicatesa in Japonia.
    10. Rata de scolarizare in Japonia este de 100%, in consecinta rata somajului este mai mica de 4%.
    10 lucruri pe care poate nu le stiai despre GHEISE
    1. Un lucru care ar trebui sa fie stiut despre gheise este acela ca primele gheise au fost barbati. Nu este deloc o gluma! Barbatii "gheisa" erau cunoscuti sub numele de Honko si dansau pentru clientii lor in baruri si restaurante sau in camerele unde se servea ceaiul.
    2. Termenul "gheisa" se traduce prin "persoana care iubeste arta". Multi sunt de parere ca gheisele sunt de fapt prostituate. Nimic mai gresit. Daca tastati pe google cuvantul "geisha" prima definitie care apare este "o femeie de nationalitate japoneza care obisnuieste sa distreze barbatii prin conversatie, cantec si dans."
    3. Aceste femei erau invatate sa aduca bucurie celorlalti si desi multe erau curtezane, nu erau cosniderate prostituate. De fapt, multe gheise erau obligate sa participe la ceremonia numita Mizuage prin care unei Maiko (o gheisa aflata in perioada invatarii) ii era cumparata viginitatea de catre cel care oferea cei mai multi bani. Era considerat un gest de onoare in acea perioada.
    4. Unul dintre lucruile pe care gheisele le invatau la cursuri era acela de a-si pastra intotdeauna anonimatul. Se pare ca acest fapt adauga un tip de mister gheiselor, lucru adevarat.
    5. Momentul in care gheisa serveste ceaiul, iar maneca Kimono-ului ei abia ii descopera incheietura mainii, este de o senzualitate inexplicabila. Se pare ca are rolul de a-l starni pe barbat, care vede doar o mica parte din pielea ei alba, visand la mai mult.
    6. Ceea ce le face pe gheise speciale este faptul ca ele te determina sa-ti lasi imaginatia sa zboare, fapt esential al acestei culturi. Din pacate, acest lucru este tot mai rar intalnit la femeile din ziua de azi care nu inteleg acest concept si unele continua sa-si arate in mod excesiv pielea.
    7. Kimono-urile sunt realizate manual pentru gheise, acesta fiind creat sub propriile lor indrumari. Aspectul kimonourilor este diferit in functie de anotimp dar absolut toate kimonourile sunt realizate din matase. Gheisele petrec aprozimativ 2 ore pentru a se machia, a-si aranja parul si a se imbraca in kimono.
    8. Gheisele muncesc in Okyva, unde si locuiesc pana cand patrund in aceasta lume, alaturi de Okasan (matroana lor) si surorile (celelalte gheise). Desi sunt platite pentru treburile de menaj realizate in diferite case, mare parte din banii adusi de ele ajung la Okyva. Banii sunt utilizati pentru costurile intretinerii Okyva.
    9. In afara naturii sexuale a stilului de viata al gheiselor, nu numai ca ele nu pot fi considerate prostituate, dar nici nu au voie sa aiba relatii de lunga durata, atata timp cat decid sa devina gheise. Daca se casatoresc trebuie sa renunte la aceasta meserie.
    10. Astazi numarul gheiselor este de aproximativ 1000-2000, pe cand in anul 1920 erau peste 80 000.
    Tot din Japonia, 10 lucruri care au retinut atentia lumii dupa marele tsunami din 11 martie 2011
    1. CALMUL
    Nici o imagine cu lovituri in piept sau durere salbatica. Durerea in sine a fost elevata.
    2. DEMNITATEA
    Cozi disciplinate la apa si alimente. Nici un cuvant sau gest dur.
    3. CAPACITATEA
    Arhitecti incredibili! Exemplu: cladirile s-au leganat, dar nu au cazut.
    4. GRATIA
    Oamenii au cumparat doar ceea ce aveau nevoie zilnic, incat toata lumea sa obtina ceva.
    5. ORDINEA
    Fara jafuri in magazine. Fara claxoane si depasiri in trafic. Doar intelegere.
    6. SACRIFICIU
    Cincizeci de muncitori au ramas sa pompeze apa de mare in reactoare.
    7. TANDRETE
    Restaurantele au redus preturile. Un ATM nepazit era nefolosit. Cei puternici aveau grija de cei slabi.
    8. FORMARE
    Toata lumea stia exact ce sa faca; batrani, copii… Si au facut exact doar ce trebuia.
    9. MEDIA
    A manifestat o magnifica retinere in buletinele de stiri. Nimic senzational. Doar reportaje calme.
    10. CONSTIINTA
    In cazul in care se intrerupe curentul intr-un magazin, oamenii pun lucrurile inapoi pe rafturi si pleaca in liniste.

    sursa foto: globerove.com

  • Carol al II-lea – regele pribeag

    Regele Carol al II-lea (1893-1953) a abdicat la 6 septembrie 1940, parasind Romania si incercand sa gaseasca un stat european care sa accepte sa-si stabileasca resedinta pe teritoriul sau. Initial, fostul suveran s-a stabilit la Lugano (Elvetia), locuind in hotelul Palace. Paza a fot asigurata de sase agenti ai politiei locale, avansandu-se la un moment dat posibilitatea ca partea financiara a acesteia sa fie suportata de statul roman. 
    Primind autorizatia de a se stabili permanent in Portugalia, Carol a avut nevoie de acordul Frantei si Spaniei pentru a le tranzita. Cum Spania si-a dat acceptul fara mari retineri, Mihail Manoilescu (1891-1950) a intervenit la Frederic Nanu, consulul Romaniei la Madrid, pentru asigurarea logistica a deplasarii. In acest context, Frederic Nanu i-a trimis generalului Ion Antonescu (1882-1946) telegrama cifrata nr. 56.159/9 septembrie 1940, solicitandu-i sa intervina „pe langa Guvernul spaniol pentru a pune la dispozitie un vagon pentru fostul suveran si suita sa, doua vagoane pentru bagaje cat si vagoane pentru transportul a trei automobile mari“. Interesant este aspectul ca telegrama cifrata a lui Frederic Nanu a fost trimisa guvernului roman numai dupa ce diplomatul a fost sigur ca fostul suveran a primit acordul scris al Portugaliei privind stabilirea resedintei acestuia. Pentru asta, Carol a fost obligat sa faca, la 8 septembrie 1940, un compromis: a semnat o declaratie prin care a fagaduit portughezilor „ca se va abtine de la orice activitate politica“. Insa, politicienii romani l-ar fi dorit pe fostul suveran stabilit in Franta, pentru a fi mai usor de observat. De aceea, statul roman a solicitat executivului francez, prin intermediul lui Richard Franasovici, acceptul ca fostul suveran si suita sa sa tranziteze Franta spre Spania, dar numai in cazul in care „nu va fi acordata permisiunea de a se stabili definitiv in Franta“. Carol a avut insa informatorii sai si a aflat de capcana care i s-a pregatit. Pentru a evita o stabilire a sa in Franta, fostul suveran a refuzat aceasta posibilitate, motivand ca doreste „sa stea departe de intrigile din jurul sau“. Carol a tranzitat fara probleme Franta, insa drumul prin Spania i-a fost intrerupt la 18 septembrie 1940, desi cei care i-au organizat deplasarea nu au planificat acest aspect.
    La 18 septembrie 1940, ora 10.20 p.m., Carol, intr-o situatie de exasperare, deranjat ca nimeni nu i-a explicat de ce trenul in care se afla nu a primit aprobare pentru a circula, i-a trimis regelui Mihai telegrama cifrata nr. 58.210: „In drumul spre Portugalia am fost pe neasteptate, contra vointei mele si asigurarilor date, oprit in Spania. Te rog ia masuri ca aceasta stare de lucruri sa inceteze cat mai curand, asigurandu-mi drumul spre Portugalia“.
    Carol a fost cazat de autoritatile spaniole la Sitges, localitate aflata la 40 km de Barcelona. Deranjat de conditiile in care locuia, fostul suveran si-a manifestat nemultumirea, plangandu-se de „lipsa de confort si de toate dificultatile pentru aprovizionarea din Spania“. In cele din urma Carol a fost lasat sa-si continue drumul spre Portugalia. Inainte de a parasi teritoriul spaniol, pribeagul a fost cazat in Palatul Andaluz din Sevilla. Probabil ca fostul suveran nu au fost multumiti nici de conditiile din Sevilla, altfel nu se poate explica graba cu care a plecat incat sa-si uite o serie de bagaje in camera. La Lisabona, consulul Romaniei, imbracat in haine civile, l-a asteptat pe Carol, ajutandu-l sa se cazeze la hotel. In acel moment consulul s-a retras, iar conform telegramei cifrate nr. 56.567/1 septembrie 1940, trimisa de M. Manoilescu, acesta a fost „ultimul contact cu fostul suveran si suita sa“.
    Bagajele uitate la Sevilla au fost recuperate de Siguranta Spaniei si trimise la Madrid, unde au fost inventariate de insarcinatul cu afaceri G. Gusti, in prezenta unui notar public si a avocatului José Gamozo, ultimul in calitate de reprezentant al lui Carol. Bagajele s-au compus din 37 de valize mari si mici, cutii cu bijuterii, doua paltoane, un baston si o „baterie de tinichea“. Pe langa sumele in lei si valuta, valiza cu nr. 19 a avut cel mai bogat continut: „o mare cantitate de monede din aur, romanesti si straine, precum si o colectie de tabachere din aur si argint, ceasornice, brichete Dunhil, ace de cravata, butoni de manseta cu briliante si pietre pretioase“. 
    Statul roman nu a primit obiectele mentionate, desi le-a solicitat, acestea fiind depozitate la sediul Sigurantei spaniole in conditiile in care problema a fost considerata in litigiu.

    CII

    sursa foto: Catalin Fudulu

  • Elton John – Someone saved my life tonight

    83. Melodia de la ora 22:30

    Someone Saved My Life Tonight este una dintre piesele lui Elton John de pe albumul “Captain Fantastic and the Brown Dirt Cowboy”, clasata pe locul 4 in Billboard Hot 100 si intrata in topul 25 al UK Singles Chart, in 1975, anul in care a fost lansata ca single. Versurile piesei, scrise de catre Bernie Taupin, se refera la o perioada de dinaintea faimei pe care a cunoscut-o Elton John ca muzician, mai exact la anul 1969, an in care John era logodit si urma sa se casatoreasca cu Linda Woodrow. Insa, pentru ca avea indoieli in privinta casatorie, acesta a cochetat cu depresia si sinuciderea. Sfatuit de prieteni, in care a gasit un refugiu si o salvare, in special de catre Long John Baldry, Elton John a renuntat la planurile de insuratoare si s-a concentrat pe cariera in muzica. In semn de respect si recunostinta pentru gestul lui Baldry, Bernie Taupin il eticheteaza in cantec ca “acel cineva” din titlu si ca “Sugar Bear”. Unele posturi de radio au refuzat, in acea perioada, sa difuzeze cantecul, din cauza frazei "Damn it", utilizata in versul al doilea.

  • Despre nesuferita inteligență – Constantin NOICA

    Ati observat, desigur, ce repede hotarasc unii oameni in ce priveste stralucirea sau mediocritatea semenilor lor? Cutare? spun ei. Dar e un prost! Tipul celalalt, da, e nitel mai inteligent. Sau, ceva mai rar: ce inteligenta femeie!

    Cum fac ei sa hotarasca atat de sigur si atat de repede? In definitiv, inteligenta e, pana la un punct, ca frumusetea: o simpla dispozitie, pe care cineva o poate avea necontenit, nici vorba, dar care e mai accentuata intr-unele zile, mai impunatoare intr-unele situatii, mai cuceritoare cu privire la unele persoane. Femeile stiu bine aceasta si de aceea isi regizeaza, nitel, frumusetea lor. Ele inteleg foarte bine sa li se spuna: ce frumoasa esti astazi… Dar care om inteligent nu s-ar supara cand i s-ar spune: ce inteligent esti astazi!

    Si cu toate acestea, nu ar fi chiar atat de absurd si ofensator. Inteligenta nu reuseste de fiecare data pur si simplu fiindca ea nu e reactiune automata, ci o facultate, de a carei prezenta in sanul unei persoane nu te incredintezi deact dupa multa observatie. Inteligent nu e cel care reuseste o data, de doua ori, de trei ori: caci s-ar putea sa reuseasca printr-un material de imprumut. Inteligent e altul de nenumarate ori. Mediocru o data, mediocru a doua oara, si totusi nou, personal, daca stai sa-i totalizezi reactiunea.

    De aceea, ca sa poti spune despre un om ca e inteligent, de cate ori nu trebuie sa te fi plictisit, deceptionat, indispus el…

    Omul inteligent e cu atat mai plicticos cu cat are o ciudata caracteristica: vrea intotdeauna sa faca legaturi. El nu-si acorda libertatea sa sara de la una la alta: ci o buna parte din inteligenta si-o cheltuieste tocmai in a racorda aceea ce a spus cu aceea ce vrea sa spuna, astfel incat totul conversatiei sa fie ceva armonios. Ca si cum numai de armonie si echilibru ar avea nevoie oamenii.

    Am invatat intotdeauna ceva mai mult de la oamenii prosti decat de la cei inteligenti. Prostul e mai proaspat, mai lipsit de prejudecati, mai surprinzator. El sare de la una la alta si are ce replica si pentru o intrebare, si pentru alta. Va fi, poate, inteligentul mai personal. Dar e mai obositor, mai greoi. Cauta sa-i inteleaga intrebarea, sovaie, te mai descoase o data. Si, pana la urma, exclama blajin: de, stiu eu?

    Prostul stie intotdeauna, asta-i marea lui superioritate. Chiar daca n-o stia el, au stiut-o altii: iar el are memorie. Vorbele de spirit, marile adevaruri, fleacurile esentiale care fac viata unei societati – prostul le transmite si intretine. Din zece oameni inteligenti, unul singur e de folos. In schimb, toti prostii sunt facatori de bine.

    Ferice de societatea care-i are!

    Despre nesuferita inteligenta – Constantin NOICA

    Constantin Noica – Eseuri de duminica – Ed. Humanitas, 1992

  • „Zâmbetul din cutie”, un cadou într-o cutie de pantofi pentru copiii săraci

    Asociatia Sansa Ta, in parteneriat cu Inspectoratul Scolar al Municipiului Bucuresti (ISMB) si 45 de scoli din Bucuresti si Ilfov, organizeaza campania nationala de Craciun “Zambetul din cutie”. Intre 20 octombrie si 15 decembrie 2015, elevii din scolile din Bucuresti si din imprejurimile capitalei doneaza, in cutii de pantofi, cadouri pentru copiii defavorizati din restul tarii. 8.000 de copii din cele mai sarace 17 judete ale tarii vor primi aceste daruri in preajma Craciunului.
    „Campania „Zambetul din cutie” este cea mai ampla actiune a Asociatiei Sansa Ta, ajunsa acum la a patra editie. Conceptul este simplu: un copil din capitala pune intr-o cutie de pantofi un cadou de suflet pentru un copil din cealalta parte a tarii, mentionand daca acest dar este pentru un baietel sau pentru o fetita si varsta aproximativa. Prin intermediul nostru, acest cadou ajunge la destinatar si astfel magia Craciunului intra in casele familiilor aflate in dificultate”, declara Gabriel Ciobotaru, Presedintele Asociatiei sansa Ta.
    Punctul culminant al acestei campanii este concertul caritabil din data de 26 noiembrie, gazuit de Centrul de conferinte Auditorium Pallady. Incepand cu ora 17:00, evenimentul prezentat de Cabral Ibacka va aduce pe scena artisti precum George Natsis sau Mircea Vintila si cei mai talentati copii din scolile partenere. Biletul de intrare la acest concert, atat pentru copii, cat si pentru adulti, va fi o cutie cu un cadou, ce va face un copil fericit.
    Campania umanitara “Zambetul din cutie” a fost pentru prima data organizata in anul 2012, dovedindu-se un mare succes ca numar al darurilor donate pentru copiii saraci. Asociatia Sansa Ta a reusit, cu ajutorul copiilor din 50 de scoli din Bucuresti si Ilfov, sa stranga peste 17.000 de cutii de cadouri. Initial adunate intr-un depozit al Romaero si apoi incarcate in trei camioane, acestea au fost distribuite copiilor orfani sau nevoiasi din 15 judete ale tarii.

    Cabral Ibacka - Prezentatorul concertului caritabil

    Sponsorii din acest an ai campaniei “Zambetul din cutie” sunt: Romaero, Fundatia pentru Sanatate Orhideea Spa, La Cantine de Nicolai, RINF, Pizza Hut, VM STUDIO – Servicii VIDEO & FOTO, Serviciul de ambulanta Bucuresti/Ilfov, Federatia Romana de Sport Corporatist, Oracle, Kaufland, Vifor, IT Galaxi, Borsec, Autonom. Partenerii media care sustin acest proiect sunt TVR, Eva.ro, Copilul.ro si Comunicatedepresa.ro. 

    Afis - Zambetul din cutie

    ***
    Despre Asociatia Sansa Ta
    Asociatia Sansa Ta este o organizatie non-profit, care promoveaza dreptul la o viata mai buna pentru copiii si tinerii care urmeaza sa paraseasca sau care au parasit centrele de plasament, prevenind institutionalizarea acestora. De asemenea, asociatia isi propune sa ajute familiile defavorizate, cu multi copii, din Romania. Programele dezvoltate se adreseaza persoanelor sau grupurilor sociale aflate in situatii de risc.
    Asociatia Sansa Ta este acreditata de catre Ministerul Muncii, Familiei, Protectiei Sociale si Persoanelor Varstnice sa acorde servicii sociale, conform Certificatului de Acreditare Seria AF, nr. 000740/22.05.2014.

  • Personalități ale vieții cultural-artistice și zeci de autografe la o lansare de carte – eveniment „Iosif Ion Prunner. Trei generații la Ateneul Român” de Oana Georgescu

    Ministrul Culturii, Ionut Vulpescu a transmis mesajul sau de apreciere pentru acest proiect editorial de exceptie si si-a exprimat admiratia pentru familia de muzicieni Prunner reprezentata acum de Iosif Ion Prunner, dirijorul Corului Filarmonicii ”George Enescu”.  
    Marti seara, rotonda Ateneului Roman a gazduit un eveniment asteptat de melomani si nu numai: lansarea volumului „Iosif Ion Prunner – Trei generatii la Ateneul Roman“ de Oana Georgescu (Editura ALLFA). Acesta a fost precedat de Concertul Corului Filarmonicii „George Enescu” (dirijor Iosif Ion Prunner), solisti: Iulia Artmanov, Laura Chera, Lacramioara Cosmescu-Vasiliu, Ionut Popescu, Razvan Georgescu. La pian s-a aflat Andrei Licaret, programul incluzand ”coruri” din opere celebre  de Richard Wagner (Corul solilor pacii din ”Rienzi”, Corul din actul III si ”Visul Elsei” din ”Lohengrin”, Corul matelotilor si Corul tesatoarelor din ”Olandezul zburator”, Aria Elisabetei,  Aria lui Wolfram, Corul cavalerilor si Corul oaspetilor din ”Tannhäuser”, Moartea Isoldei din ”Tristan si Isolda”) 
     

    Andrei Dimitriu_Directorul Filarmonicii GEORGE ENESCU

    Alaturi de Iosif Ion Prunner, Oana Georgescu (autoarea cartii), Andrei Dimitriu (Directorul Filarmonicii „George Enescu“), Nicolae Licaret (Directorul Artistic al Filarmonicii „George Enescu“) si Prof. Univ. Dr. Mircea Penescu (manager Spitalul Clinic de Nefrologie „Carol Davila“, concert-maestru in Orchestra Medicilor Bucuresti, Presedinte al Fundatiei „Medicina si Muzica“), au tinut sa fie prezenti si interpreta Stela Enache, compozitorul Jolt Kerestely, dirijorul Voicu Enachescu, fondatorul Corului de camera ”Preludiu” si presedintele Asociatiei Nationale Corale din Romania, Octavian Andronic (director AMOSNEWS, caricaturist/ANDOGrafia Zilei), Ion Marin, directorul ziarului ULTIMA ORa si Presedintele Fundatiei ”Romania 2000” s.a.

    AUTOGRAF_Iosif Ion Prunner_foto 1

    In pauza concertului simfonic Ludwig van Beethoven (Uvertura "Prometeu", Concertul pentru vioara si orchestra in Re major, Simfonia nr.  7 in La major), dirijor Hyun Jin Yun, solist Daniel Podlovschi a avut loc o noua sesiune de autografe la care a participat dirijorul Iosif Ion Prunner si autoarea, Oana Georgescu.

    AUTOGRAFE_Dirijorul Iosif Ion Prunner si Oana Georgescu_foto 12

    Prunner este un nume cu rasunet mondial in domeniul muzicii, purtat de trei generatii de artisti care au adus recunoastere si apreciere Romaniei. Povestea incepe cu marele contrabasist Joseph Prunner, care in anul 1909 a parasit Austria in favoarea Romaniei, la rugamintea lui George Enescu, devenind primul contrabasist al Filarmonicii; continua cu Iosif Prunner Jr., fiul sau, un pianist stralucit care a fost timp de doua decenii solistul Filarmonicii „George Enescu“. Iosif Ion Prunner, fiul lui Iosif Prunner Jr., a dus mai departe aceasta traditie a excelentei, debutand pe scena Ateneului Roman la doar 17 ani. Dirijor si pianist, a concertat pe cele mai mari scene ale lumii si conduce Corul Filarmonicii „George Enescu“. In volumul Trei generatii la Ateneul Roman, Iosif Ion Prunner istoriseste povestea familiei sale, o poveste marcata de evenimentele istorice, de contextul politic, de decizii profesionale, dar si personale, si – cel mai important – marcata de talentul exceptional al celor trei muzicieni Prunner.
     
    „Este un privilegiu si dovada unei bune intalniri cu Dumnezeu sa ai sansa de a te naste intr-o familie in care traditia muzicala sa aiba o longevitate si consistenta semnificative. Este cazul maestrului Iosif Ion Prunner, dirijorul Corului Academic al Filarmonicii <<George Enescu>>, muzician cu o prezenta remarcabila pe scenele de concert romanesti si europene. “ – Andrei Dimitriu, Directorul Filarmonicii „George Enescu“
     

    „Trei generatii carora Dumnezeu le-a impartit talentul, iar ei au adaugat munca. Trei generatii puse in slujba muzicii si mai ales in slujba Filarmonicii bucurestene… Ce poate fi mai frumos? “ – Nicolae Licaret. Director Artistic, solist instrumentist Filarmonica „George Enescu“ Bucuresti

     
    „In sfarsit, a aparut in secolul XX si un copil-minune care a ajuns dirijor de cor academic, dupa o promitatoare cariera de pianist. A trebuit sa treaca un secol de muzicieni, o dinastie de artisti, cum ar spune istoricii, o pleiada de instrumentisti, din care sa rasara si un maestru de cor: Iosif Ion Prunner. “  – Viorel Cosma
                                                                                      
    Cartea IOSIF ION PRUNNER_Trei generatii la Ateneul Roman de Oana Georgescu_COPERTA - Copy

    Distins cu “Ordinul Meritul Cultural in grad de Cavaler“ (2003), dirijorul si pianistul Iosif Ion Prunner s-a nascut pe 9 ianuarie 1956 la Bucuresti, intr-o familie de muzicieni (pe linia tatalui, Prunner) si cu vechi traditii culturale si istorice (pe linia mamei, Paraianu). Este fiul pianistului Iosif Prunner si al Ilenei Yvonne Prunner (fosta Paraianu), regizoare si poeta. Familia de muzicieni cu trei generatii de reprezentanti –Joseph, Iosif Jr. si Iosif Ion – ce poarta numele de Prunner a sarbatorit, in anul 2009, 100 de ani de prezenta in „templul muzicii“– Ateneul Roman. A debutat ca pianist la varsta de sase ani si a cantat pe scena Ateneului Roman la paisprezece ani. A urmat Liceul de muzica „Dinu Lipatti“ si Universitatea de Muzica din Bucuresti. A studiat pianul si dirijatul cu Zoe Popescu, Ana Pitis, Maria Fotino, Constantin Bugeanu si Sergiu Comissiona. Dupa absolvire, a fost angajat la Filarmonica „George Enescu“. in 1991 a infiintat Fundatia si Orchestra de camera „Constantin Silvestri“, iar in 1996 a fost directorul Concursului international de dirijat cu acelasi nume. in anul 1997, maestrul Cristian Mandeal i-a incredintat conducerea Corului Filarmonicii, fiind de asemenea solicitat sa dirijeze concerte sustinute de Orchestra simfonica si Orchestra de camera ale Filarmonicii. Tot din 1997 conduce orchestra semiprofesionista a medicilor din Bucuresti, preluand o traditie a Filarmonicii „George Enescu“. in decembrie 2007 a fost invitat, alaturi de Orchestra Capitole Toulouse, Corul Orfeu – San Sebastian sa prezinte o productie cu „Recviemul“ de Verdi la San Sebastian, Toulouse si Paris – Sala Pleyel. In Romania a colaborat cu principalele orchestre din tara, Orchestra Nationala Radio si Orchestra de camera Radio. A fost invitat sa sustina spectacole la Opera Nationala Romana. A sustinut concerte in importante centre muzicale din Europa si Asia (Germania, Spania, Franta, Italia, Japonia, Rusia, Grecia, Ungaria, Elvetia, Bulgaria, Coreea etc.) si a luat parte la importante festivaluri din Romania, Cehoslovacia, Italia etc. A colaborat cu personalitati muzicale marcante, precum: Cristian Mandeal, Sergiu Comissiona, Lawrence Craig, Valentin Gheorghiu, Ludovic Spiess, Eugenia Moldoveanu, Michel Plasson, Krzysztof Penderecki, Ion Marin, Adrian Eröd, Neil Stuart, Tatiana Serjan, Dolora Zajick, Carlo Colombara etc. si cu orchestre de prestigiu, precum Orchestra Nationala a Frantei, Filarmonica din München, Filarmonica „Arturo Toscanini“, Orchestra Festivalului din Varsovia, Orchestra Philharmonia din Londra, Orchestra Nationala a Cataluniei, Filarmonica din Ostrava, Orchestra Capitole Toulouse. A fost felicitat de celebrul pianist si dirijor Daniel Barenboim, care si-a exprimat „admiratia si afectiunea“ pentru dirijor si ansamblul condus de acesta, dupa colaborarea avuta in cadrul Festivalului „George Enescu“.
     

    Dirijorul Iosif Ion Prunner,compozitorul Jolt Kerestely si Oana Georgescu_foto 2

    Autoarea Oana Georgescu este specialist in Relatii Publice si Comunicare, scriitor, jurnalist, fotoreporter si realizator TV, consilier de imagine, profesor, organizator si promotor de evenimente, impresar artistic. S-a nascut la Bucuresti, a absolvit Facultatea de Chimie, Universitatea Bucuresti (1993), Cursul Postuniversitar „Manager Relatii Publice si Comunicare” (IRECSON, 2003), Cursurile de Impresariat Artistic (Centrul de Pregatire Profesionala in Cultura din cadrul Ministerului Culturii si Patrimoniului National, 2009), de Formator in domeniul Educatie si Formare Profesionala, Cercetare, Proiectare, Sport (SVASTA Integrated Consulting Group, 2012) si Cursul ADAF, Asociatia pentru Dezvoltarea Antreprenoriatului  Feminin – “Eliminarea stereotipurilor de gen din mass-media si din societatea romaneasca” (2013). Este membra a Asociatiei Romane de Relatii Publice (ARRP), a Uniunii Ziaristilor Profesionisti din Romania (UZPR) si a Asociatiei Presei Sportive din Romania (APSR). Este autoarea cartilor “Surasul si lacrima scenei” (Ed. Scripta, l998), ”FUGAR(U) prin lumea muzicii” (Editura Casa Radio, 2004), “Iuliana Marciuc in MIEZUL ZILEI” (Ed. Meteor Press, 2009), “Reverberatii de neuitat. Pianista Dana Protopopescu, 40 de ani de cariera” (Ed. Muzicala, 2011), “55 de Ani de TVR in 55 de CONFESIUNI” (cu Liana Sandulescu si Iuliana Marciuc, Ed. Biblioteca Bucurestilor, 2011), a biografiilor “Cornel Fugaru” si “Alexandru Jula” (Ed. Biblioteca Bucurestilor, 2012), “Alexandru Jula, Ultimul romantic”, 2013 si “Jolt Kerestely, O viata pentru cantec”, 2014 (Grupul Editorial Pro Universitaria), ”Alexandru Arsinel. si a fost mana lui Dumnezeu…” (Editura ALL, 2014), “Iosif Ion Prunner. Trei generatii la Ateneul Roman” (Editura ALL, 2015), “Destine ca-n filme” (cu Iuliana Marciuc, Editura ALL, 2015) si “Maria Dragomiroiu. Cantecul si Dragostea” (Editura ALL, 2015). 

    Iosif Ion Prunner, Stela Enache,Oana Georgescu,Prof.Univ.Dr.Mircea Penescu

    Nicolae Licaret, Oana Georgescu si Andrei Licaret

    Oana Georgescu si Andrei Dimitriu

    Oana Georgescu si dirijorul Iosif Ion Prunner_foto 2

  • Corina Chiriac: Într-o zi, mai curând sau mai târziu, corabia muzicii tot venea

    Daca azi n-am fi avut daruit de artista Corina Chiriac un buchet de cantece inflorite la patru ani de cand sunt gradinarite cu statornicie, atat de la constiinta cat si de la inima, afectivitatea uniforma cu profesionalismul unind spre sarbatoarea biruitoare a cantecului doua trude, a sa si a compozitorului si orchestratorului Nicolae Caragia, intr-o zi, mai curand sau mai tarziu, corabia muzicii tot le-aducea. Celui frumos nu-i e greu sa daruiasca, iar intr-o viata de om si artist, interpreta Corina Chiriac a daruit si daruie celor ce-o iubesc, de asemenea, iubire, caci iubirea e aceeasi pentru toti. Poate fi cineva dintre romani caruia, sub stelele, luna, soarele, aceleasi pentru in toata lumea sa nu-i fi cantat macar o singura data, macar un singur cantec al Corinei Chiriac? Nu! Doar daca cineva n-a auzit niciodata nici cantecul pasarilor si seamana cu piatra!
    Corina Chiriac nu si-a apasat urmele prin viata, si le-a purtat ca pe niste lumini ce-au aratat calea spre oglinzile inimii si le-au exaltat pe cele de floare udata cu soare fluid: floarea frumusetii! Glasul ei e insasi viata florii acesteia, pe cand cantecul e poleit cu pulbere de vesnicie, ca toate cantecele cu viata fara ani! Pe deasupra, pe chipul ei, ca si in inima este tiparit un cuvant rar si deopotriva simplu, fata de care toate cuvintele tac: omenia!
    Desi distanta de la pamant la stele este cateodata egala cu cea dintre unii artisti si ceilalti oameni, ca dintre doua lumi, Corina Chiriac nu decide interelationarea umana exersand aroganta. Nu e nevoie, toata lumea vede ca este frumoasa, toata lumea vede ca este eleganta, inteleapta (nu doar rostind vorbe intelepte, ci in tot), toata lumea vede ca este fina, buna, omenoasa si toata lumea o apreciaza pentru harul ei muzical, actoricesc si-al impletitiri de vorbe! La ce-ar mai fi nevoie sa se impauneze singura?!

    Corina Chiriac, lansare dublu CD Hai, hai lâng¦ mine stai, Bucure¡ti, 30 octombrie 2015 P1050364

    A vorbi despre dublul CD de douazeci de cantece, „Hai, hai langa mine stai”, faptuite de artista Corina Chiriac impreuna cu muzicianul Nicolae Caragia – ea ca textier, solist vocal si producator, iar compozitorul, fireste, semnand creatia si orchestratia cantecelor originale, speciale, de atmosfera si petrecere, cu explozie de voiosie si invaluiri nostalgice – inseamna, in primul rand, asumarera gasirii cuvintelor celor mai ziditoare de lauda. 

    Atat melosul cat si versurile sensibile, cu duhul transmiterii de mesaj, percuteaza fara rana, adanc, viata sentimentala si lasa o incizie doar in memoria afectiv auditiva, unde cantecul nu inceteaza, odata ce e sorbit cu porii sufletului. Cine nu stie cum vorbeste artista Corina Chiriac, cine nu stie cum scrie, sa-si acorde sansa de a fi mistuit in universul contemplatiei din cuvant maiestrit cu grija de limba romana, slefuit si aurit cu iubiri, suspine si surasuri traite si transgresate in poezie pentru a consola sufletul inclestat de patima, ori a-l urca in extazul vietii estetizate prin muzica aleasa si fericita de frumusetea clipelor scufundate in sarbatoarea vietii. Alcatuirea unor texte poarta rodul si al unor colaborari benefice cu Marian Stere si Daniela Doroftei, iar unele piese sunt interpretate in duet cu Marcel Pavel, Nicolae Caragia, Ivan Caragia, Pasha Parfenie, Catalin Josan. Reusita impecabila si nemasurat de valoroasa, de patrimoniu al muzicii usoare romanesti, a dublului CD cu melodii, „Hai, hai langa mine stai” se poate spune fara teama de a gresi ca se datoreaza si artei fotografice a ilustratiei create de catre Ioana Chirita care a izbutit acuratetea, culoarea pastelata, lucitoare, armonioasa, punand in relief frumusetea fizica a artistei si nu in mai mica masura trairile ei adanci, in privire si suras. Este, de asemenea, mentionabila in aceasta ordine de idei, si Casa de Discuri „Eurostar”, reprezentata la evenimentul lansarii de la Magazinul „Muzica” din Bucuresti, pe 30 octombrie 2015 de catreVenera Stinga.

    Corina Chiriac, lansare dublu CD Hai, hai lâng¦ mine stai, Bucure¡ti, 30 octombrie 2015

    A fost sarbatoare, solemnitate, aniversare, s-a pecetluit scrierea unui moment de istorie a muzicii usoare romanesti in act, in prezenta celei mai diverse comuniuni de oameni uniti sub acelasi destin, destinul muzicii: interpreti, compozitori, textieri, oameni de presa, televiziuni, prieteni, fani… Printre ei, Horia Moculescu, Virgil Popescu, Silvia Dumitrescu, Stela Enache, Natalia Guberna, Florin Silviu Ursulescu, Aurel Moga (a avut duet cu artista Corina Chiriac la Mamaia, in 1985), Cristina Geambasu, sotia muzicianului Petre Geambasu (cu un mare  buchet de flori din partea familiei), Ivan Caragia, fiul compozitorului Nicolae Caragia cu sotia si copilul lor de cateva saptamani, realizatoarea tv Valentina Spanu, promotorii Livia si Ioan Gauzin (sponsorii cartii biografice Jolt Kerestely de Oana Georgescu), Marian Spanoche, Oana Georgescu, Florin Apostol, Lucia Popescu Moraru… multe alte personalitati din lumea solara a muzicii. Evenimentul lansarii dublului CD cu productii muzicale ce-mbogatesc viata iubitorilor muzicii usoare romanesti cu noi melodii interpretate de interpreta Corina Chiriac, o artista atat de remarcabila incat exemplifica argumentat faptul ca acolo unde domneste muzica veritabila se aseaza la inima o coroana investita pentru un rastimp, oricat de scurt sa innobileze omul! Lansarea a fost in sine un spectacol, adus in coordonatele exuberantei cladite din vraji muzicale, slavirii cantecului si protagonistilor lui ori a celor ce-l indragesc, de catre cel ce faptuieste cel mai bine, de asemenea, de o viata de om, prezentarea spectacolului, Octavian Ursulescu.

    Asociate versurilor expresive si-ncarcate de mesaj, muzica aceasta de pe noul album al Corinei Chiriac va dovedi si mai tarziu ca in ziua aceea a pornit in largul vietii multora o corabie aspectata festiv si transportoare de daruri sufletesti.
    Inserarea zilei acesteia avea insa sa coboare cernita, din nenorocire, la mica distanta de locul sarbatorii muzicii, la Clubul „Colectiv” unde spectacolul vietii s-a frant brusc si tragic din cauza unui incendiu violent si devastator, ce-a curmat, in floarea varstei, anii bucuriilor tineretii unor copii care se distrau. A fost unul din cele mai dramatice pericole prin care au trecut tinerii fermecati de muzica, unii dintre ei in cele din urma clipe din viata.
             
    30 octombrie 2015! Zi cu doua chipuri pentru amintirile artistei Corina Chiriac. Atatia tineri nevinovati au ajuns atat de prematur la punctul terminus al vietii lor inflorite odata cu florile spirituale ale muzicii. Poate ca de aceea, in aceeasi zi, doua artiste iubite de ei (dupa lansarea dublui CD al Corinei Chiriac si-a lansat albumul sau „Fiorul iubirii” si interpreta Silvia Dumitrescu) au scos la soarele inimii noi cantece frematatoare de speranta si voie buna, scaldate in farmecul vietii, oglindite in cerul sufletului pentru ca muzica sa mearga inainte, neincetand niciodata sa bucure si fericeasca pe cei ce-o iubesc! 

    Aurel V. Zgheran ¡i Corina Chiriac, Bucure¡ti, 30 octombrie 2015