Ceasca de cultura

Autor: omdecultură

  • Johnny Cash – Hurt

    78. Melodia de la ora 22:30

    In 1968, dupa 12 ani de la prima lor intalnire in backstage la Grand Ole Opry, Cash i-a propus lui June Carter in timpul unei performante live din Ontario sa se casatoreasca. Pe 1 martie 1968, cei doi s-au casatorit in Franklin, Kentucky.

    Johnny Cash i-a propus de multe ori casatoria cu el, dar aceasta l-a refuzat de fiecare data. Cei doi au avut doar un copil, John Carter Cash, nascut pe 3 martie 1970. Au continuat sa concerteze impreuna, timp de 35 ani, pana in mai 2003, cand June Carter a murit. Johnny Cash a murit si el 4 luni mai tarziu. June a fost co-autoarea marelui hit “Ring of Fire”, iar impreuna au castigat 2 premii Grammy pentru duet.

    “Hurt” este o melodie compusa de Trent Reznor (NIN), fiind lansat pentru prima data de NIN in 1994 pe albumul “The Downward Spiral”. In 2002, “Hurt” a fost relansat intr-o versiune adaptata de celebrul cantaret american rockabilly, Johnny Cash. Melodia a fost primita cu aprecieri, fiind si unul dintre ultimele hituri inainte de moartea artistului. Videoclipul ce insoteste coverul lui Cash ilustreaza imagini din viata artistului, un videoclip si o melodie ce renunta a mai demonstra lumii marile abilitati ale unui cantaret celebru, fiind mai degraba o piesa de pe un album de adio vietii. Videoclipul, regizat de Mark Romanek, un celebru regizor american de videoclipuri (“Closer” – NIN, “The Perfect Drug” – NIN, “Scream” – Michael Jackson si Janet Jackson, “Rain” – Madonna, “Bedtime Story” – Madonna, etc.), a fost premiat la Grammy Awards si Country Music Awards ca cel mai bun videoclip.

    sursa: wikipedia.org/ http://www.rockabilly.ro/

  • Solomon Marcus: Singurătatea matematicianului (4)

    Provocarea lui Claude Lévi-Strauss
    In 1978, am editat la Klincksieck (Paris) lucrarea colectiva La sémiotique formelle du folklore; Approche linguistico-mathématique, care a trezit interesul Profesorului Pierre Maranda, directorul Departamentului de Antropologie culturala al Univesitatii Laval (Québec). Am fost invitat acolo cu un scop precis: sa reflectez asupra unei formule pe care o lansase Claude Lévi-Strauss in 1955, dar care isi pastrase de-a lungul anilor caracterul ei enigmatic. In trei ani succesivi, de fiecare data cate patru luni, am venit la aceasta Universitate, pentru a ma cufunda in cercetarea operei lui Lévi-Strauss. Formula sa avea aerul unui enunt matematic, dar aparenta era inselatoare. Intr-o terminologie teatrala, ea spunea, in esenta, ca un actor a in rolul x se afla fata de un alt actor b, aflat in rolul y, intr-o situatie asemanatoare celeia in care s-ar afla b in rolul x fata de rolul y, devenit actor interpret al unui rol a-1 obtinut prin inversarea actorului a. Se observa ca are loc o dubla rasucire, prima priveste transformarea rolului y in actor, iar a doua consta in transformarea, prin inversiune, a actorului a in rolul a—1. Timp de cateva decenii, nimeni nu a inteles nimic din acest enunt. Nici macar autorul acestei pretinse formule nu dadea impresia ca-si mai aduce aminte de ea. 
    Dar anumite amintiri indemnau la precautie. Nici infinitii mici ai lui Leibniz nu au fost intelesi iar neintelegerea s-a risipit abia dupa vreo trei sute de ani, prin analiza non-standard a lui Abraham Robinson. Pe de alta parte, acum stim ca antropologul caruia ii vom marca centenarul
    In acest an a devenit un termen de referinta pentru evolutia ideilor in secolul al XX-lea. In anii ’40, cand se afla in Statele Unite, i-a propus unui tanar matematician, André Weil (azi recunoscut drept unul din geniile matematice ale secolului trecut), o problema privind regulile de casatorie in societatile primitive. Raspunsul, sub forma unui articol de cateva pagini, a constituit nasterea unui nou domeniu: matematica relatiilor de rudenie. Lévi-Strauss a demonstrat ca, desi cultura sa matematica este saraca, poate chiar derizorie, potentialul matematic al ideilor sale este imens. Eram avertizat ca dispune de o extraordinara capacitate de a adresa intrebari esentiale. 
    De la mituri la literatura si la matematica
    Literatura a aparut, in traditia occidentala, pe vremea lui Homer, deci cu cateva secole inaintea matematicii (Thales si Pitagora). Amandoua sunt, intr-un anume sens, fiice ale miturilor, de la care au preluat functia de simbolizare si situarea intr-un univers de fictiune, care mediaza relatia cu lumea reala. Intr-o etapa destul de tarzie a evolutiei lor, literatura mai intai, matematica ulterior, s-au prevalat de un alt aspect al miturilor: transgresarea a ceea ce numim azi logica traditionala, prin incalcarea unuia sau altuia dintre cele trei principii: de identitate, de necontradictie si cel al tertului inclus. Drept urmare, toate trei practica paradoxul, la diferite niveluri: sintactic, semantic sau pragmatic. O consecinta inevitabila a acestei situatii este conflictul cu intuitia curenta, decalajul dintre ceea ce este inteligibil si ceea ce este vizibil. Toate trei se afla sub semnul unor asteptari frustrate. Toate trei dezvolta un principiu de optimizare semiotica: maximum de gand in minimum de cuprindere (pentru a folosi o expresie a lui Dan Barbilian, in legatura cu Gauss). 
    O alta trasatura comuna priveste principiul holographic: in anumite conditii, aspectul local, individual, poate da seama despre aspectul global. In mituri, exista o legatura stransa intre persoana si univers, intre anthropos si cosmos. In literatura, clipa poate da seama despre eternitate, un copac da seama despre toti copacii lumii. William Blake vede lumea intr-un graunte de nisip iar eternitatea intr-o ora. In matematica, putem deduce comportamentul global al unei functii analitice din comportamentul ei local. Asa s-a ajuns sa se enunte ipoteza structurii holografice a creierului uman si a universului.
    O alta trasura comuna este prezenta elementului ludic; alta se refera la prezenta metaforei. Am mai putea vorbi despre prezenta infinitului si despre depasirea, intr-un fel sau altul, a cadrului Euclidian. Dar ne oprim aici. 
    Matematica: spiritualitate, libertate, gratuitate
    Iata deci un tablou mai putin, daca nu deloc cunoscut al matematicii. Desigur, dincolo de aceste analogii intre matematica, pe de o parte, mituri si literatura, pe de alta parte, putem dezvolta un intreg sir de deosebiri intre ele; dar aceste deosebiri nu pot fi intelese corect decat in contextul elementelor comune, esentiale pentru situarea istorica a matematicii ca fenomen de cultura.
    Mai intai, urmarind firul dezvoltarii matematicii la vechii greci, constatam caracterul predominant spiritual al ei, vocatia contemplarii unor armonii de forme si arhetipuri. Inventarea teoremei este o achizitie spirituala care, numai ea singura, ar fi suficienta pentru a asigura prestigiul peste milenii al culturii vechilor greci. La Pitagora, matematica si muzica sunt inseparabile, amandoua raportate deopotriva la cosmos si la arhitectura spiritului uman. Numerele, intervalele muzicale si miscarea corpurilor ceresti conduc la ceea ce s-a numit muzica sferelor. Cele cinci tipuri de poliedre regulate puse in evidenta de Platon sunt entitati la fel de fundamentale ca dreapta, cercul, patratul si sfera, la Euclid, si fac parte din viziunea lui Platon asupra matematicii ca reprezentare a universului. Le gasim in mituri, in diferitele religii, in simbolismul artelor si in rezultatele fundamentale ale stiintei. Numarul prim, sirul lui Fibonacci, proportia de aur, ideile de grup, de multime ordonata, de spatiu topologic, banda lui Möbius, sticla lui Klein, notiunea de infinit mic, la Leibniz, si universul non-standard al lui Robinson rezuma structuri, prototipuri si procese sau comportamente cu valoare universala. De aceea pot aparea deopotriva in natura si in cultura, in stiinta si in arta, in natura inerta si in cea vie. Pentru cultura vechilor greci, Platon reprezinta cea mai inalta expresie a matematicii ca aspect fundamental al spiritului uman. Pentru Aristotel, discipolul lui Platon, matematica nu este o parte a stiintei si nu este subordonata acesteia; matematica se ocupa de obiecte al caror interes este de sine statator si care admit o motivare estetica.
    Spiritualitatea matematicii : secolele XIII-XVII
    Sf. Augustin (354-430) preluase de la Platon fascinatia pentru numere iar de la Euclid metoda de procedare axiomatic-deductiva. Aceasta metoda avea sa fie urmata de teologia catolica pana spre secolul al XVII-lea. Dar nu numai teologia, ci si alte discipline au urmat aceeasi cale; a se vedea Etica lui Spinoza(1632-1677) si mecanica newtoniana. Duns Scotus (secolul al XIII-lea) se ocupa de problema existentei si infinitatii lui Dumnezeu, folosind procedee care prefigureaza notiuni din ceea ce azi numim teoria multimilor ordonate. Nicolaus Cusanus (1401-1464) vede in matematica unicul mod de a ajunge la certitudine. Ca si Descartes, mai tarziu, Cusanus adopta ipoteza unui Univers indefinit (nu infinit). N. Copernic (1473-1543) propune, in lucrarea sa privind miscarile de revolutie ale sferelor ceresti (1540), un model matematic al heliocentrismului. Opera lui Copernic a ramas in primul rand pentru valoarea ei stiintifica, dar si calitatea ei literara este remarcabila; este un poem dedicat Soarelui si Cercului.
    In perioada Renasterii (secolul al XV-lea) are loc o alianta fericita intre artele vizuale si matematica, prin nume ca Leonardo da Vinci, Bruneleschi, Alberti, Albrecht Dürer, Piero della Francesca si Bombelli. Se realizeaza astfel un progres substantial in intelegerea perspectivei (reprezentarea spatiului cu trei dimensiuni in cel cu doua dimensiuni).
    Galileo Galilei (1564-1642), prin Il Saggiatore, Sidereus Nuncius si mai cu seama prin opera sa Dialog se inscrie in istorie drept unul dintre parintii stiintei moderne, prin recunoasterea rolului central al matematicii in intelegerea lumii. Dar, dupa cum au atras atentia Leopardi si Italo Calvino, prin aceleasi opere Galilei ramane si ca unul dintre marii scritori in proza ai Italiei. Un alt savant dublat de un scriitor este Johanes Kepler (1571-1630), care in Astronomia Nova (1609) face apel la cele cinci tipuri de poliedre ale lui Platon pentru a studia interactiunea dintre om si cosmos. Kepler demonstreaza ca traiectoriile planetelor nu sunt circulare, cum se credea, ci eliptice; sunt astfel aduse in atentie sectiunile conice ale lui Apollonios de Perga (262-180). Pasul urmator: Isaac Newton (1642-1727) descopera legea atractiei universale (1687).
    René Descartes (1586-1650) preconizeaza o stiinta unificata, avand ca model matematica. Asemenea lui Galilei, Descartes crede ca matematica este cheia care deschide drumul spre o imagine globala, unificata si coerenta a lumii. Plecand de la matematica, Descartes s-a simtit proiectat in fizica, filozofie, psihologie, fiziologie si cosmologie, in toate acestea devenind un pionier. In Discurs asupra metodei, Descartes straluceste nu numai prin deductie filozofica, ci si prin aspectul literar.
    Spiritualitatea matematica: secolele al XVIII si al XIX-lea
    In Convorbirile sale cu Eckermann, Goethe are unele reflectii privind matematica. Intr-una dintre ele, considera ca matematica este o arta care ar trebui sa se declare indepedenta de ceea ce ii este exterior, pentru a-si urma marele ei traseu spiritual, capabil sa cuprinda mai mult decat intelegerea lumii comensurabile si masurabile. Pe de alta parte, Kant considera ca matematica este o stiinta, dar o stiinta a spiritului (Geisteswissenschaft), ceea ce il apropie de pozitia lui Goethe, deoarece amandoi sunt de acord ca matematica nu-si are locul alaturi de stiintele naturii (Naturwissenschaften). Tot Kant considera ca partea cea mai profunda a matematicii este aceea care este cultivata ca fiind interesanta in sine, deci pentru propria ei placere.
    Matematicianului nu-i poate ramane lipsit de interes faptul ca anumite situatii paradoxale, care au intrat in raza de preocupari a matematicii abia spre sfarsitul veacului al XIX-lea, au aparut mult mai devreme in literatura. De exemplu, in secolul al XVIII-lea, Lawrence Sterne, in Tristram Shandy, recurge la situatii autoreferentiale iar, in secolul al XIX-lea, Lewis Carroll se prevaleaza sistematic de paradoxuri in Alice in Wonderland si in Through the looking glass. Dar de aceasta data este vorba de un professor de matematica (Charles Dodgson, alt nume al lui Lewis Carroll); acesta este pasionat de jocul cu probleme de matematica si de logica, pe care le introduce intr-o forma paradoxala in literatura sa debordand de imaginatie. Intr-un fel, il putem considera pe Lewis Carroll ca un precursor al literaturii absurdului, deoarece ii introduce de multe ori pe cititori intr-o lume a haosului si a lipsei de sens.
    In secolul al XIX-lea, George Boole este atras de problemele cunoasterii iar lucrarea sa devenita clasica se intituleaza Investigatii asupra legilor gandirii. Proiectul sau de articulare a logicii, algebrei, limbajului si gandirii era clar o incercare temerara de patrundere in arhitectura spiritului uman. Am aflat astfel ca o conditie necesara pentru realizarea corespondentei urmarite de Boole este natura binara a cadrului algebric considerat. Asa se face ca numele lui Boole a ramas in memoria colectiva a matematicienilor asociat cu binaritatea. Boole il continua pe Leibniz, de aceea Leibniz trebuie si el introdus in aceasta mare traditie spirituala a matematicii.
    In Hard times (1854), Charles Dickens se foloseste de un studiu al lui Sissy Jupe privind proportiile, pentru a protesta contra entuziasmului unor contemporani ai sai pentru analiza aritmetica si statistica a conditiilor economice si sociale din industria engleza.
    In secolul al XIX-lea, sub influenta geometriilor neeuclidiene, literatura a preluat unele preocupari privind lumile cu mai multe dimensiuni. In Flatland (1884), Edwin Abbott introduce un narator care traieste intr-un univers bidimensional. Apare o sfera si naratorul incearca sa-si convinga cetatenii de existenta celei de a treia dimensiuni, dar este arestat. Progresul nu este acceptat.
    Dubla singuratate a matematicii
    Matematicianul are nevoie de singuratate pentru a se proteja. Nu este vorba de linistea necesara oricarei activitati intelectuale, ci de faptul ca, preluand o anumita intrebare, el o transforma, pentru a-i da un sens. Autorul intrebarii, un inginer, un fizician, un economist, un lingvist sau altcineva, se simte de multe ori frustrat, el are impresia ca problema lui a fost inlocuita cu o alta. Dintr-o data, are loc o despartire de lume, se naste o suspiciune. De aici si gluma conform careia un matematician iti rezolva orice problema…, in afara de aceea care te intereseaza. Sa-l citam, intr-o traducere aproximativa, pe Goethe (tot din Convorbirile cu Eckermann): “Matematicienii sunt ca francezii; le propui o problema, ei o trec pe limba lor si mai departe nu mai intelegi nimic”. De aici, s-a dedus uneori ca Goethe nu-i agrea pe matematicieni. Este insa mai potrivit sa credem ca autorul lui Faust avea o profunda intelegere a naturii activitatii matematice, in care se manifesta un mod specific de a distinge un enunt cu sens de unul fara sens si o perceptie speciala a demarcatiei dintre claritate si obscuritate. Mai este apoi faptul ca, instinctiv, matematicianul cauta sa se foloseasca de acele parti ale matematicii care-i sunt familiare, deci modul de a da un sens unei intrebari depinde si de tipul culturii sale matematice. Structurile, formele, tiparele, formatiunile matematice de orice fel se imbogatesc mereu si sunt apte, prin generalitatea si varietatea lor, de a gazdui idei dintre cele mai diverse; iar, daca imaginatia sa este suficient de bogata, el va imbogati repertoriul existent cu formatiuni noi.
    Dar, concomitent cu singuratatea care-l are pe el ca autor, matematicianul traieste singuratatea pe care matematica o resimte in viata sociala. Incepand cu anii de gimnaziu, cei mai multi elevi resping ceea ce li se propune sub eticheta matematicii, ramanand pe viata marcati de aceasta experienta negativa. Daca se mai intalnesc cu ea, in studentie sau profesie, este vorba de aspectul unealta, sub forma unui algoritm, a unei formule, a unei reprezentari grafice de care se prevaleaza la un anumit moment, intr-un itinerar care, in ansamblu, nu este de natura matematica. intr-un caz mai fericit, dar destul de rar, apare nevoia de a face apel la matematica-limbaj, deci nu numai la o utilizare locala, ci la una care angajeaza, pe un intreg parcurs, folosirea limbajului matematic, daca nu in toate cele 9 componente ale sale, macar cu o parte a lor. Pariul educatiei matematice se refera la faptul ca modul de gandire pe care-l ofera aceasta disciplina are o valoare universala, deci este folositor in orice alta disciplina si in orice domeniu al vietii. In momentul de fata, ne aflam la o distanta astronomica de implinirea acestui deziderat. Concludent este si faptul ca, ajunsi la varsta a treia, cei mai multi nu-si amintesc din matematica nicio idee, niciun fapt cu semnificatie culturala; numai unele cuvinte-sperietoare, ca logaritm, sinus sau radacina patrata, le mai apar in memorie, ca un vis urat. Izolarea sociala si culturala a matematicii este grava.
    La ora pasilor peste granite
    Matematica este aruncata in derizoriu de modul in care se face educatia ei si de perceptia ei publica. Faptul acesta iese in relief de indata ce, prin contrast, luam in considerare complexitatea culturala si datele istorice privind potentialul spiritual al matematicii, pe care ne-am straduit sa le configuram. Ele ne ajuta sa intelegem de unde anume vin bogatia intelectuala, forta artistica; universalitatea in cuprindere si capacitatea de seductie a matematicii, atunci cand aceasta ramane autentica si nu inlocuita cu o caricatura a ei.
    Deocamdata insa, toate aceste comori raman ascunse, chiar inexistente, in educatie, in perceptia publica, in cultura, in orizontul celor mai multi intelectuali. Nici macar cei care, prin profesie, au contact cu partea instrumentala a matematicii (fizicieni, ingineri, economisti etc.), de cele mai multe ori nu ajung la aerul tare al marilor spectacole pe care le ofera matematica. Asa cum am incercat sa aratam, limbajul nu este decat unul dintre multele aspecte ale matematicii, dar si acest aspect este sesizat numai prin cateva dintre numeroasele sale componente si functii. 
    Ce s-a preferat, in schimbul celor de mai sus? S-a restrans educatia matematica la o asa zisa functie utilitara, inteleasa ca un ansamblu de procedee de operare, care ar avea legatura cu problemele practice si cu celelalte discipline. Realitatea este insa alta. Metabolismul matematicii cu celelalte domenii este aproape inexistent in educatie iar viata cotidiana nu de formule are nevoie , ci de deprinderi de gandire in etape, pe care matematica ni le inoculeaza; cand, totusi, prin aplicarea unei simple formule invatate la scoala, jucatorii la loterie si-ar putea evalua sansele de castig, se constata ca cei mai multi nici macar nu-si amintesc de existenta ei. 
    Matematica isi extrage probleme de peste tot. Am putea chiar spune ca cele mai interesante aspecte sunt cele care apar la interfata matematicii cu restul lumii. Spre aceasta zona mi-am orientat o buna parte din cercetari. Am dat exemplul formulei canonice a mitului. In ultimii 30 de ani, de cand autorul ei a revenit la ea, accentuandu-i relevanta, faptul ca ea se afla in raport cu miturile intr-o relatie asemanatoare celeia in care miturile se afla in raport cu viata, cercetarea formulei respective s-a intensificat si cateva sinteze dau seama despre aceste cautari. Punctul de vedere al matematicii nu a lipsit, mergand de la logica si algebra la matematica morfogenezei, a lui René Thom. Dar in ce a constat aici rolul matematicii? S-au propus lumi alternative, coerente, in cadrul carora intuitiile lui Lévi-Strauss capata un statut conceptual. Nu atat despre teoreme este vorba, ci de metafore matematice a caror relevanta antropologica va fi pusa mereu in discutie. Matematica se afla la ora pasilor peste granite, la care se raporta Werner Heisenberg, intr-o celebra carte a sa.
    De la izolarea matematicii la universalitatea ei
    Daca aventura lingvistica a matematicii avea predecesori ilustri, de la Newton si Leibniz la Kolmogorov si Dobrushin; daca asocierea ei cu arta s-a aflat in atentia lui G.D. Birkhoff, A.N. Kolmogorov si H.S.M. Coxeter (pentru a ne referi la secolul al XX-lea); daca imixtiunea matematicii in antropologie il avea ca initiator pe unul dintre cei mai importanti matematicieni ai secolului al XX-lea, André Weil, noul domeniu, semiotica, spre care aveam sa ma indrept in anii ’70 ai secolului trecut, purta girul celui mai important matematician american al secolului al XIX-lea, Charles Sanders Peirce. Este vorba de un punct de vedere care-si are originea la vechii greci, trece prin teologia catolica a Evului mediu si se regaseste la Leibniz, pentru a schita o mica parte din itinerarul acestei discipline a modului de generare si transformare a semnelor. intre matematica si semiotica legatura este atat de naturala, incat apare tentatia de a o considera pe prima drept o ramura a celei de a doua. Cu toate acestea, in mod paradoxal, la inceputul anilor ’70 ai secolului trecut, cand semiotica a capatat o baza institutionala, nu matematicienii, ci lingvistii, literatii si artistii au fost cei mai activi in promovarea studiilor de semiotica. Ulterior au aparut si biologii, informaticienii, matematicienii etc. Dar, ca urmare a activitatii mele anterioare in lingvistica, am trecut usor la noua orientare iar Umberto Eco m-a invitat ca raportor la Primul Congres al Asociatiei Mondiale de Semiotica, pe care-l organiza in 1974, la Milano. Semiotica s-a dovedit a fi liantul de care aveam nevoie pentru a facilita legatura dintre ideile matematice, pe de o parte, si problemele provenite din biologie, informatica, psihologie, literatura, economie, lingvistica, istorie, relatii internationale etc., pe de alta parte. Un moment important, in aceasta directie, a fost Seminarul combinat de matematica, genetica moleculara, lingvistica si informatica pe care l-am organizat la Institutul de lingvistica al Americii (Buffalo, New York, 1971). 
    Numai cativa ani mai tarziu, in 1976, am devenit seful echipei Universitatii din Bucuresti in cadrul Proiectului Universitatii Natiunilor Unite (Tokio) Obiective, procese si indicatori de dezvoltare. Dialogul cu specialisti din alte domenii, din cateva zeci de tari, pe care mi l-a prilejuit, timp de vreo sapte ani, acest experiment a avut un rol decisiv in antrenamentul meu transdisciplinar iar in anii ’80 intreaga cunoastere imi aparea unitara si devenisem foarte constient de daunele lipsei de comunicare dintre discipline.. Dar sa nu uitam ca inca in prima jumatate a secolului trecut ideea unei unificari a cunoasterii revenise puternic, dominand preocuparile Cercului din Viena; Rudolf Carnap sustinea ca nu exista decat o singura stiinta.
    Mi s-a configurat astfel capacitatea matematicii de a fi un catalizator al transferurilor de idei, concepte si rezultate intre domenii dintre cele mai diferite. Nu cumva tocmai izolarea la care este condamnata ii confera matematicii universalitatea pe care nimeni nu i-o poate contesta?

  • De profesie Român: Matei Vișniec

    ”Ziua buna se cunoaste de dimineata, spune un proverb. Este insa o expresie a obsesiei pe care o avem noi, oamenii, pentru inceputuri. In viata, spune vocea intelepciunii populare, este important sa incepi cu dreptul. Iar primul sfat care i se da unui copil in prima zi de scoala este „ai grija sa fii luat de bun de la inceput“. Inceputul are o aura magica, iar uneori trebuie marcat printr-o ceremonie. Prima piatra de temelie a unui edificiu se sfinteste in general sau este pusa intr-un cadru festiv.” 
    ”Zapand sau butonand in fata televizorului sarim de la un inceput la altul, ne hranim cu iluzia ca deschidem noi secvente de viata sau de divertisment. S-ar spune ca societatea a uitat sa aiba rabdare, infruntand dificultatile initierii treptate. Facem copii, dar nu mai avem rabdare sa-i educam. Cumparam lucruri de care ne plictisim imediat. Declansam revolutii, dar nu mai avem energia de a construi societati trainice pe ruinele emotiilor initiale…” 
    ”Romanul este pentru mine si un fel de instrument de navigatie deasupra tuturor frontierelor literare si conceptuale. Este instrumentul care se transforma in timp ce-l utilizezi si care te transforma in timp ce descoperi cu el lumea. Eu insumi am iesit „transformat“ din fiecare experienta romanesca. Romanele mele au fost tot atatea experiente de laborator asupra propriei mele fiinte.” 
    ”Publicul este violat, pana la urma, de aceste orori, de mizeriile lumii, ori el trebuie sa reactioneze, el trebuie sa constientizeze, sa fie lucid, sa se gandeasca… Traim intr-o epoca in care, de la atata informatie, suntem paralizati. Fiind suprainforamati, avem si impresia ca ne-am facut datoria.”
    ”Stiind ce se intampla in lume in timp real avem impresia ca datoria noastra de cetatean, dat fiind ca am acordat din timpul nostru ingurgitarii informatiei, a fost impartasita. A fost realizata. Ne-am facut datoria. Si atunci, nu mai reactionam. Oamenii vin acasa, se uita la jurnalul de la ora opt, care este o lista de orori, si, dupa ce timp de jumatate de ora ingurgiteaza toate aceste lucruri macabre de pe planeta, se aseaza la masa cu familia, sau se uita la un film sau joaca o canasta, sau ies in oras si se duc la un bar. Viata continua.” 

    Matei_Visniec_dfc618aa63

    Matei Visniec, nascut la 29 ianuarie 1956, Radauti, este un poet si dramaturg roman, activ in acest moment in Franta, cunoscut in special pentru scrierile sale in limba franceza. A studiat istoria si filozofia la Universitatea din Bucuresti si a fost membru fondator al Cenaclului de Luni, coordonat de profesorul Nicolae Manolescu.
    Cunoscut in anii ’80 ca poet, mai tarziu ca dramaturg, Matei Visniec incepe sa-si publice in ultimii ani si romanele. Cafeneaua Pas-Parol, primul sau roman scris in 1983, a aparut abia dupa caderea comunismului. Un alt roman, scris de autor imediat dupa instalarea sa la Paris, in 1987, Domnul K. eliberat, a fost publicat in 2010. Matei Visniec este un romancier care nu se grabeste, dar care scrie proza cu aceeasi pasiune cu care a scris poezie si teatru. Romanul sau publicat in 2009, Sindromul de panica in Orasul Luminilor, a fost extrem de bine primit de critica si recompensat cu premiul revistei Observator cultural.

    MATEI VISNIEC - DOMINIQUE DOLMIEU

    sursa: evz.ro/ adevarul.ro/ observatorcultural.ro/ wikipedia.org/ carteromaneasca.ro

  • De profesie Român: Radu Beligan

    ”Imi place sa ma inconjor de oameni inteligenti, cu afinitati intre ei. Restul, cum spunea marele Ciulei, este logica, logica si iar logica. Si daca, in plus, ai si un dram de inspiratie, e bine, dar se poate si fara. Vorbind strict in cazul Teatrului de Comedie, am avut fericirea ca, revenind dupa 40 de ani in teatrul pe care l-am infiintat, sa descopar actori tineri, talentati, cooperanti, dornici sa cunoasca infinitele secrete ale unei meserii care nu se invata, ci se insuseste prin osmoza.”
    ”A imbatrani inseamna a arunca peste bord toate ideile preconcepute, inseamna a deveni mai usor, mai liber. Intr-un anumit sens esti mai batran cand esti tanar si mai tanar cand esti batran. In ultima vreme, tot mai multi oameni imi pun aceasta intrebare stereotipa: “Care este secretul longevitatii dumneavoastra?”. Cat inca mai am rabdare sa le raspund, le spun ca secretul biblic al longevitatii este iubirea. Suntem facuti pentru a iubi. Sfatul meu este: iubiti orice, dar iubiti, nimic nu e mai dezastruos decat infirmitatea inimii.”
     “M-am nascut in urma cu 95 de ani, o data cu Romania Mare si sunt ombilical legat de ea. La varsta mea, e greu sa faci planuri de viitor, dar le doresc din toata inima copiilor si nepotilor nostri sa traiasca mult si bine intr-o tara si intr-o lume lipsite de ura si de dezbinare. Nu exista decat o solutie pentru toate problemele noastre si aceea e iubirea. Celor care vor sa ma asculte le spun: iubiti ce vreti, dar iubiti. Nimic nu e mai dezastruos decat infirmitatea inimii.”  
    ”Dragostea este motorul vietii, dupa parerea mea. Adica “unde dragoste nu e, nimic nu e”, cum spune… Biblia. De altfel, teoria mea este ca longevitatea se datoreaza actului iubirii. Suntem nascuti pe lume pentru a iubi. Orice. Nu-ti impun sa joci, sa iubesti ce iubesc eu, ci sa iubesti ce iubesti dumneata, dar sa iubesti cu adevarat. Cred ca asta e marele mister: iubirea. Daca oamenii ar putea sa-si insuseasca asta, crede-ma ca lumea ar fi o bucurie. Uita-te la saraca noastra tara, unde razboiul romano-roman continua fara incetare! Nu mai inceteaza!…”
    ”Sunt bucuros, asta fac in fiecare moment. Sunt sensibil la tot ce e omenesc. Orice intamplare de pe strada ma opreste si caut sa corectez ceva care ma supara.” 
    ”In piesa pe care o joc acum am o discutie cu doctorul meu si vorbim despre neputintele medicinei, despre limitele ei si despre ce s-ar putea face, ca doar noi suntem facuti sa traim 100 de ani… si, la urma, bineinteles ca el nu poate sa dea nici un raspuns… fraze goale… si zice ca medicina “a facut progrese enorme”. Zic da, doar descriptive si lingvistice. A gasit numele stiintifice ale tuturor felurilor de a muri, dar n-a aflat esentialul: de ce murim? Bineinteles ca nu are raspuns si atunci eu, inultima clipa, fac o pauza mare si spun in soapta: “Dar daca sufletul nostru este cel mai fragil si se sparge cel mai usor? Ei, ce zici, doctore?”… Dupa asta cade cortina si lumea sta inmarmurita. Cred ca asta, in putine cuvinte, spune mult, ca nu trebuie neglijat sufletul, pentru ca de la neglijenta asta pornesc toate nenorocirile.” 
    ”Uite cum supravietuiesc. Am inventat ceva care ma ajuta sa supravietuiesc. Eu m-am mutat de mult in “Beligania”. Asta e “Beligania” si aici sunt stapan absolut. Aici nu ma deranjeaza nimeni, nu ma supara nimeni, aici nu intra decat cei mai buni prieteni ai mei, desi multi ar vrea sa intre in “Beligania” – unii fac cerere sa-i primesc…”
    ”Eu am avut tot timpul constiinta ca am o misiune de indepli­nit. Asta a fost, teatrul a fost viata mea! Nu stiu, un tanar de-acum a spus: "Radu Beligan = Teatru"… Asta e! si, sa-ti spun sincer, nu pot sa am nici dusmanii definitive. Mi-e imposibil.” 
    ”Nu mi-as fi dorit sa ma aflu altcandva si altundeva decat acolo unde m-a asezat soarta. Intamplator, n-au fost vremuri bune. Sunt mai bune azi? Nu stiu ce sa spun decat ca soarta mea a fost sa traiesc si sa mor aici, in TERRA MIRABILIS, un pamant binecuvantat de Dumnezeu, unde am fost, cu bune si cu rele, un om fericit.” 
    ”Un om inteligent trebuie sa fie informat. Desi, mi se intampla deseori, cand deschid televizorul, sa imi spun ca ignoranta are si ea avantajele ei.”
    ”Majoritatea zdrobitoare a oamenilor nu au parte de marile recompense – Premiul Nobel, Premiul Oscar, Medalia olimpica de aur, etc. – dar micile placeri ale vietii sunt la indemana tuturor. O bataie prieteneasca pe umar, un sarut pe obraz, prinderea unui crap de doua kilograme, o luna plina, un loc liber ca sa-ti parchezi masina, un foc care arde in vatra, o masa buna, un apus de soare magnific… Nu va incapatanati sa cuceriti marile premii. Multumiti-va cu bucuriile marunte. Ele exista pentru fiecare dintre noi. Din plin.”
    ”Stiu oare cronicarii nostri, care expediaza in doua randuri o truda de luni si luni, ca tensiunea arteriala a unui actor creste cu 3, 4 linii cand intra pe scena, ca formula leucocitara se schimba, ca dupa un spectacol el se deshidrateaza cu 2, 3 litri sau ca, dupa calcule stiintifice, efortul interpretului lui Hamlet echivaleaza cu al unui alergator de performanta pe 10.000 de metri ? Poate ca daca ar sti aceste adevaruri, ziarele ar da muncii actorului macar acelasi spatiu acordat sportului.”
    ”A imbatrani inseamna a arunca peste bord toate ideile preconcepute, inseamna a deveni mai usor, mai liber. Intr-un anumit sens, esti mai batran cand esti tanar si mai tanar cand esti batran. Viata se scurge ca o permanenta si progresiva detestare de prejudecati si de constrangeri. Avea dreptate Picasso cand spunea ca iti trebuie mult timp ca sa devii tanar.”
    ”…avem cu totii destula putere pentru a suporta nenorocirile altora, dar ne lipseste forta de a suporta bucuriile lor…”

    Radu-Beligan2

    foto: Ioana Chirita

    sir_radu_beligan

    sursa: cotidianul.ro/ jurnalul.ro/ tvmania.ro/ Intre acte – Radu Beligan

  • Avangarda revizitată. Ediția a IV-a: AVANGARDA ROMÂNEASCĂ

    Cinemateca Eforie – Arhiva Nationala de Filme a Romaniei a lansat, incepand cu 17 noiembrie 2012, un demers de revizitare a operelor cinematografice create de regizorii avangardei europene, cu scopul cercetarii modului in care s-a constituit cultura vizuala autohtona si cultura filmului in perioada de dinainte si de dupa nationalizarea din 1948 a productiei cinematografice din Romania, cat si a filmelor detinute de cinematografele locale.
    Prima editie a proiectului a cuprins avangarda cinematografica franceza, cea de-a doua editie a abordat avangarda sovietica, editia a treia s-a ocupat de avangardele germana si olandeza.
    Miercuri, 29 ianuarie, ora 19.00 – Cinemateca Eforie (Str. Eforie 2, Bucuresti) – Sala „Jean Georgescu”
    Vineri, 31 ianuarie, ora 19.00 – Cinemateca Eforie (Str. Eforie 2, Bucuresti) – sala „Jean Georgescu”
    Artisti: Eli Lotar, Iosif Berman, Luis Bunuel, Pierre Unik, Darius Milhaud, Alexandru Solomon
    Curator: Igor Mocanu
    Organizatori: Cinemateca Eforie – Arhiva Nationala de Filme a Romaniei
    Pana sa demareze colaborarea din 1933 cu Luis Bunuel pentru documentarul Las Hurdes, Eli/Eliazar Lotar mai manuise aparatul de filmat in 1930 pentru Zuiderzeewerken al lui Joris Ivens, documentar produs de Uniunea Sindicatelor Muncitorilor Olandezi, fusese in Grecia in 1932, cum arata o notita din revista „Unu”, alaturi de Roger Vitrac si Bernard Brunius, unde filmase documentarul experimental, cu jazz si istorie elina, Voyage aux Cyclades, tot in 1932 regizase el insusi, alaturi de Yves Allegret, documentarul Tenerife, asa incat propunerea de a-l insoti acum pe autorul lui Un chien andalou (1928) in provincia Estremadura pentru a documenta viata mizera a unei comunitati din satul Las Hurdes soseste cand Lotar tocmai incheia filmarile pentru Nieuwe gronden al vechiului deja prieten Joris Ivens. Primul fiu al lui Tudor Arghezi, rezultat dintr-o legatura pasagera cu profesoara Constanta Zissu, Eli Lotar ajunge fugar la Paris in 1925, la putin timp dupa lansarea de catre Andre Breton a primului manifest suprarealist, cu pasiunea aparatului de fotografiat adusa de-acasa, unde i-o insuflase tatal sau, dupa cum marturiseste Mitzura Arghezi, citata de Tudor Caranfil in monumentala sa lucrare Varstele peliculei…. Peste cativa ani totusi, Arghezi incearca sa-l expulzeze din Franta inapoi in Romania prin insistente pe langa Legatia Romana din Paris, efort incununat de un insucces pentru care istoria cinematografiei si a documentarului francez ii va ramane vesnic indatorat. Caci in 1946, Eli Lotar va fi cel care va reprezenta Franta la Cannes, cu documentarul Aubervilliers, de data aceasta in calitate de regizor si nu de operator. Va fi aflat Tudor Arghezi despre participarea sa la prima editie a Festivalului de la Cannes, se intreaba retoric Tudor Caranfil. Nu stim, ce stim cu certitudine este ca Eli Lotar ramane din ce in ce mai mult in istorie ca numele unuia dintre cei mai insemnati fotografi ai suprarealismului si mai putin ca al unui regizor si operator de neocolit in orice demers de scriere sau revizitare a avangardei cinematografice sau a cinematografiei in general. Tocmai de aceea, am prefatat aceasta sesiune cu povestea documentara a unui alt nedreptatit al avangardei fotografice istorice din Romania – Iosif Berman. Nedreptatit nu pentru ca ar fi regizat sau filmat cine stie ce capodopere cinematografice necunoscute, ci pentru ca lipseste pur si simplu din orice istorie a avangardei, desi, fara aparatul sau de fotografiat, nu am fi stiu cum arata o parte insemnata a acesteia. O poveste documentara asadar, cu un subiect care il secondeaza pe cel al lui Eli Lotar, spusa de Alexandru Solomon intr-un demers arheologic vizual deplin.

    Las Hurdes (1933), Luis Bunuel, Eli Lotar

    OMUL CU O MIE DE OCHI
    Romania, 2001, Documentar, 52 min
    R. Alexandru Solomon
    S. Alexandru Solomon
    Cu: Ioana Abur, Tomi Cristin
    I. Alexandru Solomon 
    Montaj: Nita Chivulescu
    Muzica: Cristian Tarnovetchi 
    Producatori: Ager Film, Fundatia Arte Vizuale
    TARA FARA PAINE / LAS HURDES
    Spania, 1933, Documentar, 
    R. Luis Bunuel
    S. Luis Bunuel, Maurice Legendre, Rafael Sanchez Ventura, Pierre Unik
    I. Eli Lotar
    Muzica: Darius Milhaud
    Sunet: Charles Dorat
    Cu: Abel Jacquin, Alexandre O’Neill
    Producatori: Ramon Acin, Luis Bunuel

  • De profesie Român: Florin Piersic

    Florin Piersic s-a nascut la 27 ianuarie 1936, la Cluj Napoca. Este casatorit si are doi copii din doua casnicii anterioare. A absolvit Institutul de Arta Teatrala si Cinematografica din Bucuresti (1957) si a debutat in acelasi an in filmul Ciulinii Baraganului, cu care a participat la Festivalul de la Cannes.
    A fost actor al Teatrului National din Bucuresti, unde a jucat pana in 1990. 
    De-a lungul timpului a jucat in peste 1000 de reprezentatii teatrale si peste 50 de filme. Printre primele sale roluri remarcabile s-au numarat cel din filmul De-as fi Harap Alb (1965, regia Ion Popescu-Gopo) si rolul Margelatul din filmele Masca de argint (1985, regia Gheorghe Vitandis), Colierul de turcoaze (1985, regia Gheorghe Vitandis), Totul se plateste (1986, regia Mircea Moldovan). 
    In anii ’60, Florin Piersic se casatoreste cu actrita Tatiana Iekel, care i-a daruit si primul copil, pe Florin Jr.. A doua sotie a fost tot o actrita, Anna Szeles, alaturi de care a devenit tata pentru a doua oara. In 1985 Anna Széles a cerut si a obtinut divortul si s-a mutat in Ungaria, luandu-l cu ea si pe fiul lor, Daniel. In 1993, dupa o relatie de 7 ani, Florin Piersic s-a casatorit cu Anna Török, de asemenea originara din Cluj. (Sursa: Wikipedia.org)
    Florin Piersic a debutat pe scena Teatrului National din Bucuresti la doi ani dupa absolvire, el obtinand rolul titular in Discipolul diavolului. Prestatiile sale din Tragedia optimista, Oameni si soareci sau Orfeu in Infern au reusit sa starneasca admiratie si ropote de aplauze.
    Intr-o cariera de peste 50 de ani, Florin Piersic a aparut in peste 40 de lungmetraje printre care se numara: Aproape de soare, Neamul Soimarestilor, Rascoala, Mihai Viteazul, Fratii Jderi, Cuibul salamandrelor, Rug si flacara, Trandafirul galben si Fix Alert.
    Florin Piersic a primit numeroase distinctii, printre care premiul pentru intreaga cariera la Festivalul International de Film Transilvania (TIFF), in 2009, si Medalia de Aur a Artelor Transilvane, in acelasi an. In Cluj-Napoca, din ianuarie 2011, privitorii pot merge sa urmareasca spectacole la fostul cinematograf Republica, acum Florin Piersic – un alt omagiu pe care concitadinii au decis sa-l aduca marelui actor.
    Florin_Piersic
    sursa foto: www.ziaremondene.ro

    ”Ma coplesesc amintirile – vad ulitele satului Corlata, cum se impletesc cu strazile Clujului acelor ani, drumurile mele, iar dorul de dragii mei care mi-au dat viata urca pana la cer. Iubirea, bunatatea lor fara margini, generozitatea, dragostea de frumos, zilele bune si zilele rele, bucuriile, apoi tristetile neinchipuite, toate mi-au modelat sufletul si mintea si m-au marcat definitiv. As zice ca reteta iubirii de oameni si a bucuriei de a trai mi-a fost pusa in leagan de ursitoare. Ma trezesc cu ea dimineata si cu ea adorm.”
    ”Anii au trecut pe repede inainte, infasurati, involburati intr-o tornada coplesitoare; ca sa ma regasesc apoi, singur, in noaptea rece de ianuarie. "Cinematograful Florin Piersic" scrie, stralucitor, cu lumina alba, de firma, pe caldaramul umed al piatetei pustii. Am lacrimi in suflet – inteleg, iar, ca viata nu mai poate fi intoarsa inapoi; am lacrimi in suflet pentru ca parintii mei n-au trait ca sa-mi fie alaturi in toata aceasta revarsare de iubire si apreciere pe care mi-o transmite publicul, si sa fie fericiti cu si pentru mine.
    Cateodata am senzatia ca e de ajuns sa apas butonul soneriei, ca usa sa se deschida si ei sa ma primeasca, zambind, in prag, cu o dragoste si o bucurie, unice. Asta ar insemna insa, ca trecutul sa fie un prezent minunat, in care i-as avea, pe amandoi, in viata.”
    ”"Oameni si soareci" s-a jucat peste o mie trei sute de reprezentatii. Dupa un spectacol la Viena, in cea mai prestigioasa publicatie a lor a aparut o cronica cu titlul: "Este o mandrie pentru un teatru sa aiba asemenea actor. Florin Piersic in "Oameni si soareci". Dar, cum adica?! Sa-l uit pe Iovita al lui Paul Everac? Un om cu "O" mare, cinstit si drept pana la sacrificiu, un caracter fara egal, o forta interioara de neinduplecat. Rolul acesta m-a maturizat. Mi-am dat seama ca sunt responsabil de tot ce este si va urma in viata mea. El este, poate, singurul personaj care m-a facut sa inteleg ca, de multe ori, in viata pierzi pentru a castiga.”
    ”Cu toate personajele pe care le-am interpretat m-am identificat in masura in care si publicul m-a "cumparat", m-a crezut, m-a acceptat. Marele scriitor roman, Marin Preda, intr-un interviu pe care l-a oferit revistei "Teatru", spunea: "Am fost la Teatrul National bucurestean patru seri la rand. Marti, la dramatizarea "Idiotului" lui Dostoievski, pusa in scena de maestrul Alexandru Finti, cu Piersic in rolul Printului Miskin; miercuri, la piesa "Orfeu in Infern", a lui Tennessee Williams, pusa in scena de Moni Ghelerter – in rolul lui Val Xavier, acelasi Florin Piersic. Joi, la piesa "Din jale se intrupeaza Electra" a lui O’ Neill, pusa de Alexandru Finti, cu Piersic in rolul lui Orin. Vineri, la piesa "Oameni si soareci" a lui Steinbeck, regizata de acelasi Alexandru Finti, tot cu Piersic in rolul lui Lennie. Sambata, incarcat de tot ce vazusem si auzisem, am declarat: patru seri, patru roluri total diferite, interpretate excelent de cel care, de astazi e actorul sufletului meu".
    ”Nu-mi place aceasta impartire…"Romania inainte si dupa…". Viata ne ofera si ne va oferi mereu si bune si rele, in orice vremuri am trai. Eu, dincolo de toate schimbarile mai bune sau mai putin bune, m-am incapatanat sa cred, cu riscul de a fi catalogat drept naiv, ca oamenii au ramas buni, in nevoia lor permanenta de a primi dovezi de iubire de la cei apropiati. Am mai spus asta: cred ca suntem facuti din iubire, traim pentru a primi si a darui iubire. Din pacate insa, am cam ajuns sa ne traim viata pe "repede inainte".”
    ”Imi plac florile de piersic. Dar sunt suparat pe fructul de piersic. E un fruct pe care eu nu-l mananc, nu din cauza ca are prea multa zeama, dar risc sa-mi stric dintii astia, care sunt chiar ai mei. Samburele piersicului e atat de tare ca daca cumva gresesti si musti samburele, esti un om nenorocit.”
    florin-piersic-printul-miskin-idiotul
    Florin Piersic – printul Miskin – Idiotul
    ”Poate pentru unii, aritmetica varstei reprezinta un motiv de pesimism, de reflectie. in cazul meu, socoteala asta nu se potriveste, pentru ca ni-ciodata n-am facut astfel de calcule. Nu am avut timp. Intreaga mea viata actoriceasca – vedeti ca n-am zis "cariera” -, este un mare INEDIT! Nici o zi n-a semanat cu alta. Si chiar nici unul si acelasi spectacol, jucat de sute si sute de ori, n-a fost acelasi, seara de seara. Si nici partenerii mei n-au suferit de "boala” monotoniei, a repetitiei cenusii, care, in mod evident, este raiul caldut al mediocritatii. Sigur ca unele intamplari, sarite din firesc, pot reprezenta un condiment, o culoare, dar semnificatia lor nu satisface ineditul, pentru ca intotdeauna destinul are grija sa nu ne lase sa oftam plictisiti.”
    ”Eu nu mi-am asezat niciodata viata in niste etape. Norocul meu a fost ca am avut dascali extraordinari, care au stiut ce sa-mi ceara, pentru a putea sa dau ceea ce trebuia, si ca am avut colegi de exceptie, dintre care unii se afla acum, din pacate, in stele. Nu cred ca a existat o zi anume cand sa spun: "Uite, acum sunt un actor recunoscut, o personalitate, un cineva!”. Trebuie sa ma credeti ca si acum invat si continui sa ma mir de putinul stiintei mele despre om si sufletul sau. Exista un milion de retete de succes, ba chiar si o literatura a succesului, care te invata cum sa ajungi milionar peste noapte, stea de cinema, sau mai stiu eu ce cometa, intr-un anume timp. Nu stiu cat functioneaza ele in realitate. Ceea ce stiu si cred eu este ca artistii reprezinta un unicat si urma lor – in timp – ramane. Dar nu din meritul lor exclusiv. Urma aceasta a lor s-ar duce intr-o uitare colectiva, daca dincolo de aplauze n-ar exista si sufletul spectatorului.”
    ”Mi-a placut si-mi place viata in miscare, colorata, originala, neasteptata, puternica… Dar fara excese! Recunosc, am facut de multe ori mai multe lucruri deodata si n-am trait niciodata cu incetinitorul. Tocmai de aceea mor de ras cand multi imi spun ca m-am pastrat tanar. De parca as fi un produs la conserva, cu termen de expirare. Ca sa-l citez pe un favorit al meu, exceptional scriitor si minunat om, Geo Bogza: "Tineretea este o notiune, biologia un adevar. Ele impreuna dau dimensiunea existentei”.”
    ”Am fost si eu de cateva ori la DNA, pentru a raspunde la aceste intrebari. Vorbesc despre Dragostea Nesfarsita pentru Arta, caci acesta este DNA-ul unde ma duc eu sa raspund la intrebari care contin raspunsul in sine. Cariera unui artist depinde, in procente diferite, de pasiune, talent, pregatire, sanatate, si de acel altceva, care inseamna sansa, norocul, recunoasterea, momentul… Nu exista o reteta anume sau un manual prin care sa ti se ofere ajutor in realizarea ta ca artist si ca om. Fiecare isi scrie aceasta "carte” pentru sine si lasa loc liber pentru completarile ivite din cauza pasiunii, a talentului, a pregatirii si – repet – a norocului. Apoi… orice calator, mai ales artist fiind, dupa drumuri lungi, se intoarce intotdeauna acasa, la familie. Bi-neinteles, daca acolo il asteapta cineva care stie sa asculte. Si tot acolo, zic eu, se gasesc si amintirile! Iar viitorul… si el locuieste in aceeasi casa. Fiecare clipa inseamna mai putina energie in baterii si un rid in plus.”
    ”Baietii mei, Florin jr. si Daniel, sunt motivele mele de mandrie, alaturi standu-le cei trei dragalasi nepoti ai mei! in ceea ce priveste prietenii… nu pot sa ma plang! Am langa mine vreo cativa, care seamana si uneori chiar se confunda cu vorbele celui care mi-a marcat poezia sufletului, prietenul unic, "printul” Nichita Stanescu, care spunea: "Un prieten adevarat e mai pretios ca un inger”…”
    ”Credinta? Credinta, intr-un fel foarte intim, ca si iubirea, este in fiecare din noi. Nu-mi place sa ma dedau la excese publice pe tema asta. Am acolo, in suflet, o manastire slujita de un calugar, care-mi seamana si, foarte des, ma opresc si stau de vorba cu mine insumi, cu glas tare, ca sa fiu auzit de Dumnezeu, caruia insa nu mai indraznesc sa-i cer nimic, pentru ca am primit deja din belsug. Vedeti, legatura mea cu Cerul este veche, de cand exista neamul piersicanilor. Mama mea, fiica preotului Pascanu, din Valea Moldovei, intr-o duminica, dupa slujba, a plecat singura pe ulita satului. Avea cinci anisori. Luase de acasa o batistuta in care avea un botulet de mamaliga. Bunicul meu a intrebat: "Unde e Veruta?”. I s-a raspuns: "A luat-o-ncolo, Parinte”. Atunci el a fugit, a ajuns-o din urma si a intrebat-o: "Unde te duci, fetita tatii?”. La care mama mea a raspuns: "La Ierusalim!”. ”
    ”Inima mea este dilatata de iubire. Oamenii, spectatorii mei, stiu deja despre iubirea pe care le-o port si despre faptul ca ratiunea mea de a fi, ca om si artist, sunt ei. De aceea, n-am sa accept niciodata sa ma aflu pe o insula pustie, in asteptarea lui Vineri, chiar daca asta s-ar putea intampla intr-o joi… Mergem impreuna mai departe, actor si spectatori, fara a premedita vreun gand de pauza sau finalul piesei.”
    314276-florin-piersic
    sursa: http://www.gandul.info/ http://jurnal.md// http://www.napocanews.ro/ http://www.formula-as.ro/ 

  • Timpuri noi – Tata

    77. Melodia de la ora 22:30

    Piesa “Tata”, cel de-al doilea single de pe albumul “Back in business”, este interpretata de chitaristul Dan Iliescu. In videoclipul melodiei apar 21 dintre cei mai cunoscuti actori din Romania.

    Cu toate ca in postura incontestabila de solist Timpuri Noi este ineditul Artan, membrii formatiei rock au decis ca balada “Tata”, de pe albumul realizat impreuna cu MediaPro Music, sa fie interpretata vocal de Dan Iliescu, mai ales ca povestea piesei este inspirata din viata chitaristului: “Melodia “Tata” a fost scrisa de mine, inspirat fiind de un moment nefericit din viata mea, moment care, din pacate, ne asteapta pe toti. Artan m-a sfatuit atunci sa cant eu deoarece, spune el, fiind de natura personala, o pot exprima cel mai bine. De fiecare data cand interpretez aceasta piesa, simt aceleasi emotii puternice, ca atunci cand am scris-o”, povestea chitaristul.
    Aceasta este a doua oara in istoria de mai bine de doua decenii a formatiei Timpuri Noi cand Dan Iliescu interpreteaza si vocal o melodie: prima piesa a fost “Victoria”, de pe primul album al trupei, intitulat sugestiv “Timpuri Noi”.

  • Solomon Marcus: Singurătatea matematicianului (3)

    Marturia din 1914 a lui Gheorghe Titeica
    Am cautat departe, in trecut, radacinile acestei situatii. L-am evocat, in aceasta privinta, pe revizorul scolar Eminescu. Cateva decenii mai tarziu, iata cum incepe discursul de receptie al lui Gheorghe Titeica la Academia Romana, la 29 mai 1914:
    “Ma gasesc printre d-voastra ca reprezentantul unei stiinte pe care, cei mai multi, o socotesc mohorata, pentru care lumea are o deosebita groaza, fata de care chiar respectul unora nu e lipsit de un fior care tine pe om la departare; in scurt, reprezint o stiinta putin simpatica: matematica”. Fata de singuratatea in care se afla Titeica in urma cu aproape o suta de ani, s-a schimbat ceva esential in starea de singuratate a matematicianului? S-a schimbat, da, in sensul agravarii situatiei, ca urmare a faptului ca limbajul matematic a devenit tot mai complicat si , vorba filozofului francez Michel Henry, constituie o forma de barbarie (La barbarie, Grasset, Paris, 1987), capatand un caracter antiuman. Se ralia astfel filozofului englez George Steiner, care in Language and silence (Atheneum, New York, 1967) pleda pentru un punct de vedere similar. Titeica merge mai departe si, parca anticipand reprosul care avea sa fie adus matematicii si care fusese adus stiintei inca din secolul al XIX-lea, de a fi fara patrie, isi continua discursul in modul urmator:
    “Stiinta matematica nu e legata de niciunul din resorturile noastre sufletesti care s-o faca iubita. Istoria, cu scrutarea si reinvierea trecutului, literatura, cu bogatia de inchipuire si stralucirea de expresii, geologia, chimia, biologia cu problemele lor de interes practic si national n-au nevoie sa-si dovedeasca foloasele. Fiecare din reprezentantii lor aici infatiseaza cate o bogatie a tarii: bogatie de gandire, bogatie de simtire, bogatie de energii. Singura matematica nu are si nici nu poate avea o insemnatate nationala”.
    Titeica il evoca si pe Schopenhauer, a carui parere nu prea favorabila despre matematica si despre matematicieni este bine cunoscuta.
    Titeica in rol de inculpat?
    Cu aceasta stare de spirit, Titeica aproape ca adopta rolul de inculpat care trebuie sa se apere in fata tribunalului academic impotriva acuzatiei de parazitism social. O face, aducand probe in sensul ca “astazi se poate dovedi cu argumente hotaratoare ca stiinta matematica nu e cu totul nefolositoare”. Urmeaza exemple din stiinta galileo-newtoniana; dar ramane modest in ceea ce priveste statutul matematicii: “Matematica este, astfel, nu numai o limba precisa, de exprimare simpla, dar si o unealta de cercetare”; …”matematica este cea mai perfecta limba in care se poate povesti un fenomen natural”. 
    Iata in ce situatie umilitoare s-a putut afla unul din marile spirite ale acestei tari, intr-o societate victima a propriului ei esec in domeniul educational. Sunt aproape o suta ani de atunci si, iata, statutul social al matematicii ramane la fel de contradictoriu. Desigur, veti spune, Titeica era foarte respectat iar postura de inculpat in care s-a plasat era efectul unui anumit scenariu pe care si-a bazat discursul de receptie. Numai ca respectul de care beneficiaza matematicienii nu este atat expresia intelegerii semnificatiei si valorii culturale a profesiei lor, cat a consideratiei fata de un lucru banuit a presupune un efort intelectual major, din moment ce ramane pentru cei mai multi neinteles. Numai ca acest fel de respect poate oricand aluneca in suspiciune si neincredere.
    Mihai Ralea acuza psihologia matematica
    Intr-o convorbire cu Grigore Moisil, la Senatul Universitatii din Bucuresti, Iorgu Iordan reprosa doua lucruri matematicienilor: ca se lauda prea mult intre ei si ca nimeni nu intelege ce fac ei. Dar de la suspiciune la contestare nu-i decat un pas; in 1954, o personalitate de subtilitatea lui Mihai Ralea acuza psihologia matematica, aflata la primii ei pasi in S.U.A., de a fi “un refugiu pentru conceptiile idealiste in psihologie”. Iata cum de la o atitudine aparent inocenta se poate ajunge la respingerea unui intreg capitol al stiintei, cu un impact major in disciplinele cognitive actuale; un capitol in care scoala romaneasca de teoria probabilitatilor, de la Onicescu si Mihoc la Marius Iosifescu si Radu Theodorescu, s-a afirmat in mod exemplar.
    Matematica, mijloc de manipulare a maselor, a fost si ramane un slogan scos din cand in cand la suprafata, uneori cu scopuri ideologice, alteori din adversitate fata de cultura stiintifica si tehnologica, de care matematica este in mod traditional lipita.
    Spre domeniul lingvisticii computationale
    Instinctiv, izolarea intelectuala si sociala a matematicii, atat de ferm exprimata de Titeica in 1914, am simtit-o tot timpul si a fost pentru mine un impuls de a o compensa prin extinderea razei mele de actiune. Inca din anii ’50 primisem un avertisment: alianta dintre matematica si lingvistica era, sub aspect istoric, asociata cu emergenta calculatoarelor electronice, a informaticii si a nevoii sociale privind marirea eficientei in procesarea limbajului natural. De la revistele de matematica si de lingvistica treceam treptat la cele de cibernetica si de informatica. In 1963, publicam la Moscova, in Problemy Kibernetiki un articol de modelare matematica a unor fenomene morfologice; in aceeasi perioada, publicam un articol despre proiectivitatea sintactica in revista Computational Linguistics initiata de Ferenc Kiefer la Budapesta; aceasta revista a avut o viata scurta, dar a fost una dintre primele cu acest profil. In 1967, prezentam la Grenoble o comunicare invitata la A doua Conferinta Internationala privind procesarea automata a limbilor, iar doi ani mai tarziu eram invitat la Stockholm, de catre Hans Karlgren (Research Group for Quantitative Linguistics) la ceea ce el a numit International Conference on Computational Linguistics. Era de fapt continuarea celeia de la Grenoble, dar inaugura denumirea de Computational Linguistics, care avea sa faca istorie; ea avea sa se impuna, rezistand pana in zilele noatre. Observati folosirea alternativa a epitetelor quantitative si computational, simptomatica pentru acel moment inca derutant al lansarii unor noi arii de investigatie.
    De la limbajul natural la cel formal, apoi inapoi la cel natural
    Comunicarea mea din Suedia se intitula Contextual grammars. In 2009, se vor implini 40 de ani de la prezentarea acestui nou tip de gramatici, care ocupa acum o literatura destul de vasta. Cele mai multe contributii se inscriu in domeniul informaticii teoretice, la capitolul de teoria limbajelor formale, dar in ultimii zece ani s-au cristalizat variante de gramatici contextuale cu impact in domeniul lingvisticii computationale, cum se poate vedea in articolele publicate in Computational Linguistics (1998) si Linguistics and Philosophy (2001), doua dintre cele mai prestigioase reviste in materie. Pe unii ii mira poate denumirea acestei din urma reviste. Dar, asa cum observa Moisil, nici filozofia nu mai este azi ceea ce a fost ea alta data; drumul de la filozofie la inginerie nu mai are nevoie de intermediari. S-a scurtat si drumul de la stiinta la inginerie. Granitele considerate pana mai ieri de netrecut sunt azi sub semnul intrebarii. In 1997, Gheorghe Paun a publicat la Kluwer monografia de sinteza Marcus Contextual Grammars, dar dupa publicarea ei s-a acumulat o literatura atat de vasta in aceasta directie, incat acum ar fi nevoie de o noua sinteza.
    Iata cum o idee nascuta din nevoia de a da o varianta generativa unor procedee analitice folosite in lingvistica descriptiva americana se intoarce acum la studiul limbajului natural, in perspectiva matematica si computationala, dupa un itinerar de cateva decenii in informatica teoretica.
    O noua provocare: poetica matematica
    Cateva intamplari, spre mijlocul anilor ’60 ai secolului trecut, m-au condus la problemele de poetica matematica, o alta sintagma aparent oximoronica, expresie a unui alt proiect aparent utopic. Caietele mele de note de lectura si de insemnari personale erau de mai multi ani foarte bogate la acest capitol, dar nu se vedea modul de a organiza puzderia de observatii disparate. Au intervenit insa, prin anii 1963-1965, trei evenimente care m-au ajutat sa dau expresie framantarilor mele.
    Mai intai, dintr-un articol amplu publicat in Le Monde am aflat despre moartea lui Matila C. Ghyka, roman stabilit in Occident, eminent cercetator al ritmului si al aspectelor matematice ale artei, autor a doua volume consacrate numarului de aur in biologie si in artele vizuale. Am aflat deci despre o personalitate atat de puternica exact atunci cand ea a murit. Apoi, cam in aceeasi perioada, Profesorul Constantin Dramba ma invita la biroul sau de la Observatorul Astronomic, pentru a-mi arata niste documente. Asa am aflat despre Pius Servien (fiul astronomului Nicolae Coculescu), ale carui carti publicate la Paris in anii treizeci ai secolului trecut au contribuit, concomitent cu cele ale lui Ghyka, la nasterea esteticii matematice, ale carei baze le pusese George D. Birkhoff cu cativa ani mai devreme. In sfarsit, parca in complicitate cu celelalte doua intamplari, Profesorul Octav Onicescu ma invita sa studiez relevanta poetica a notiunii de energie informationala, pe care tocmai o introdusese intr-un articol din Comptes Rendus de L’Académie des Sciences (Paris). Contactul cu opera lui Birkhoff, Ghyka si Servien a fost decisiv. Am reactionat imediat la mesajul lor si am simtit nevoia de a-l duce mai departe. Aveam impresia ca-i purtam de mult in mine si ca a sosit momentul de a intra in scena si a-mi juca rolul. Notorietatea de care beneficiam de pe urma lingvisticii matematice m-a ajutat sa-mi plasez usor ideile privind contrastul dintre limbajul stiintific si cel liric. Roland Barthes imi ceruse o colaborare pe aceasta tema, pentru un numar special din revista Langages, pe care-l edita la Paris.
    Putem masura frumusetea? Pariul lui Birkhoff, Escher si Coxeter
    In 1970, public Poetica matematica. De aceasta data, “scandalul” l-a intrecut pe cel anterior, de la aparitia Lingvisticii matematice, fapt firesc, deoarece poetica este mult mai populara decat lingvistica. Acest experiment in testarea reactiilor fata de o posibila relevanta a matematicii in teritorii ale artei a aratat unde anume este principala rezistenta: matematicii i se recunoaste capacitatea de a aprofunda structurile prozodice ale versului, aspectele structurale, formale ale figurilor retorice, aspectele tipologice ale narativitatii, tipurile de geometrie teatrala, dar i se refuza o eventuala pretentie de a facilita accesul la inefabilul poetic sau de a furniza criterii de evaluare a calitatii artistice a unui poem. Dar G.D Birkhoff tocmai acest lucru il preconiza: un mod matematic de a aprecia placerea estetica pe care o genereaza obiect. El porneste de la figuri geometrice dintre cele mai simple si de la piese muzicale dintre cele mai simple si propune procedee de apreciere a gradului lor O de ordine si a gradului lor C de complexitate. Apoi lanseaza ipoteza conform careia placerea estetica produsa de obiectele respective ar fi proportionala cu O si invers proportionala cu C. Ideile sale au fost suficient de provocatoare pentru a constitui obiectul unei prezentari invitate la Congresul International al Matematicienilor, din 1928. Experimentul si ipoteza lui Birkhoff trebuie intelese ca o lucrare de laborator privind psihologia creatiei artistice. Ulterior, ideile sale aveau sa fie exprimate si discutate in termeni de teoria matematica a informatiei, in cadrul scolii germane a lui Max Bense. Pe de alta parte, tentativa de a aprecia comparativ valoarea estetica reapare in creatia lui M.C. Escher, in cadrul colaborarii sale cu geometrul H.S.M. Coxeter, criteriile fiind si aici bazate pe ordine si pe complexitate.
    De la respingere ferma la entuziasm debordant
    Era inevitabil ca din toata aceasta poveste sa izbucneasca un mare scandal. Ceea ce la autorii de mai sus are un caracter ipotetic, de experiment local, capata in ochii unora proportiile unei blasfemii. Era respinsa tentativa de “a pune arta in ecuatii si in formule”; la aceasta se reducea, pentru unii, actiunea de a da un sens sintagmei poetica matematica. Dar ar fi nedrept sa omitem faptul ca destule spirite luminate din domeniul umanist au reactionat intr-un mod nuantat si, de multe ori, interesant. in cele cateva zeci de recenzii ale cartii mele, aprecierile au mers de la negare ferma, dar cu argumente trimitand la autorii latini – din partea specialistului in retorica Vasile Florescu, pana la entuziasmul debordant al lui Jean-Marie Klinckenberg (Grupul de retorica de la Liège), care vedea in poetica matematica o etapa superioara in intelegerea poeziei. Intre aceste extreme, s-au plasat multi dintre cei mai buni scriitori, critici, esteticieni ai acelui moment. Poetii sunt foarte deschisi fata de alaturarile inedite de termeni, sunt gata sa le accepte si sa le caute posibile semnificatii, dar, in aceasta cautare, ei isi dezvaluie, inevitabil, prejudecatile acumulate in legatura cu matematica. Pe de alta parte, in felul in care cei de formatie umanista m-au recenzat s-a putut deslusi modul in care ei presupun ca o formatie matematica ar putea fi o piedica in calea unei intelegeri autentice a poeziei. Replica poetului Nichita Stanescu, intr-o poezie pe care mi-a dedicat-o, este semnificativa: “Matematica s-o fi scriind cu cifre/ dar poezia nu se scrie cu cuvinte”. Dar este bine cunoscuta replica data de un important poet francez, unui interlocutor care se plangea ca nu scrie poezie deoarece nu are idei: Poezia nu se face cu idei, ea are nevoie de cuvinte. Cine are dreptate? Pentru a intelege ce a vrut sa spuna Nichita in versurile de mai sus, scrise in 1970, trebuie sa mergi la Necuvintele sale din 1969 si la volumul de poetica Respirari, din 1982.

    Poezia si matematica au in comun contrastul dintre haina in care ies ele in lume si viata lor ascunsa.

  • Solomon Marcus: Singurătatea matematicianului (2)

    La fel in poezie, dar din cu totul alt motiv

    Sa precizam ca dependenta de contexte mari, practic, de intregul text, are loc in ambele directii, deci atat la stanga cat si la dreapta. Asa cum un element al textului depinde strict, chiar daca indirect, de intreaga desfasurare anterioara a textului respectiv, acelasi element va fi invocat, direct sau indirect, in intreaga desfasurare ulterioara a textului. Limbajul matematic este deci, prin excelenta, un teritoriu de desfasurare permanenta a relatiilor anaforice si cataforice.
    Este interesant faptul ca si in poezie localul este solidar cu globalul, se vorbeste chiar despre modul in care o serie de metafore locale se acumuleaza, producand o metafora globala. Dar aceasta dependenta nu are, in poezie, caracterul precis si explicit pe care il are in matematica. Legatura dintre local si global este, in poezie, o operatie ambigua, interpretabila intr-o infinitate de feluri; ea tine deci de actul lecturii si al interpretarii, apartine cititorului. Semnificatiile in matematica au un statut conceptual iar conceptele sunt susceptibile de definitii. Acest fapt le distinge de semnificatiile poetice, care manifesta o tendinta anticonceptuala. Poezia incearca sa recupereze cu ajutorul contextului ceea ce pierde in materie de dictionar. De aceea ea are nevoie de contexte practic infinite, regasind astfel, pe o cale complet diferita, o situatie valabila si in matematica.

    Este matematica exclusiv conceptuala?

    Numai ca, in practica, se constata ca semnificatiile matematice nu sunt epuizate de
    definitiile lor de dictionar; comportamentul lor contextual rezerva surprize. Faptul acesta este valabil chiar in matematica elementara. Incercati sa-l intelegeti pe zero numai pe baza definitiei sale si veti esua. In legatura cu capcanele acestui numar, considerat uneori, in mod abuziv, numar natural, a se vedea cartea lui Charles Seife, tradusa recent in romaneste: Zero. Biografia unei idei periculoase (Humanitas, 2007). Multe semnificatii din matematica si din lingvistica (a se vedea sistemele formale, gramaticile generative si diferite tipuri de masini) se introduc nu prin definitii de tip clasic (gen proxim si diferenta specifica), ci prin comportamentul lor intr-un anumit proces, comportament de natura contextuala. Aceasta interactiune textuala este un fel de dialog, de aceea Bakhtin a folosit expresia de principiu dialogic.

    Polifonia textului matematic

    Textul matematic este, pe de alta parte, prin excelenta polifonic (pentru a folosi termenul propus de Bakhtin) Asa cum in muzica se suprapun doua sau mai multe parti vocale sau instrumentale, dezvoltandu-se orizontal (prin contrapunct) si vertical (prin armonie), intr-un text matematic are loc o colaborare a unor coduri de o mare varietate, date de multiplicitatea componentelor si functiilor sale, unele cu accent pe secventialitate, altele bazate pe transgresarea ei; unele metaforice, altele metonimice; unele continue, altele discrete; unele vizuale, altul sonor. In aceasta ordine de idei, Igor Shafarevich asimileaza matematica unei orchestre care executa o partitura unica, a nu se stie cui; unii membri ai orchestrei dispar, fiind inlocuiti cu altii, dar motivele trec de la unii la altii iar executia nu se incheie niciodata. Cu referire la acelasi aspect al multiplicitatii de coduri puse in miscare, a fost preluata, in cazul limbajului matematic, ideea cinematografica a lui Eisenstein privind montajul vertical. in ambele cazuri, are loc o articulare de elemente indexicale, iconice si conventionale, avand ca rezultat reliefarea unei teme unice.

    Lumea numerelor, intr-un grav impas semiotic

    Cele mai multe numere reale nu pot fi numite prin mijloace finite. Uneori pot fi aratate, indicate, de exemplu pe cele care sunt limite ale unor siruri despre care se stie ca sunt convergente sau, in general, pe cele care apar ca rezultat al diferitelor comportamente asimptotice. Celor mai multe numere reale nu le stim nici reprezentarea zecimala, nici reprezentarea in fractie continua. Traiesc in devalmasie, parca lipite unul de altul Cele mai multe informatii despre numere sunt de natura globala, nu individuala. Dificultatea cu care au putut fi gasite, abia in anul 1844, primele exemple de numere transcendente (Joseph Liouville) a dat impresia ca astfel de numere sunt rare. Dar G. Cantor a spulberat aceasta impresie. S-a constatat in general, ca lumea numerelor inteligibile este incomparabil mai vasta decat aceea a numerelor care rezulta prin procese cu un numar finit de etape, aplicate numerelor intregi. Dar sensul cuvintelor “cele mai multe” in aprecierile de mai sus nu este cel trivial, de majoritate numerica, deoarece avem a face cu multimi infinite. Neglijabilul este aici in sensul cardinalitatii: numerele algebrice formeaza o multime numarabila.
    Culorile urmeaza indeaproape situatia semiotica a numerelor. In orice limba naturala, cele mai multe culori nu au nume. Dar, in contrast cu numerele, culorile beneficiaza de anumite relatii de analogie si de contiguitate, putand lua numele obiectelor care au culoarea respectiva: caramiziu, portocaliu, mustar etc. Desigur, acest procedeu nu rezolva decat o mica parte a problemei. Curcubeul comporta o infinitate de culori, cele mai multe dintre ele neputand fi numite. Pe de alta parte, problema semiotica a culorilor este reductibila la aceea a numerelor. Vopselele au coduri combinate de litere si cifre. Numerele reale sunt, in general, cunoscute prin valori aproximative, deci prin procese metonimice.

    Intre numarare si numerotare

    Disocierea, in franceza, intre nombre si numéro; in germana, intre Zahl si Nummer; in rusa, intre cislo si nomer, nu-si are analogul in romana, italiana, spaniola, portugheza si engleza. Nombre din nombre premier si numéro din numéro de sécurité sociale revin, in limba romana, la acelasi cuvant: numar. Limba romana face insa distinctia dintre a numara si a numerota.
    Paradoxul lui Berry se refera la nombre; paradoxul lui Richard se refera la numéros; numeratia Gödel se refera la amandoua. 

    Este matematica numai un limbaj?

    Limbajul este partea cea mai vizibila a matematicii, partea care o tradeaza, starnind admiratia unora si repulsia altora. Rareori se intampla ca matematica sa fie privita cu indiferenta; atitudinea neutra fata de ea este mult mai putin frecventa decat atitudinea extrema, intr-un sens sau altul. Datele de care dispunem arata ca detractorii sunt incomparabil mai multi decat admiratorii. Anchetele sociologice, semnalelele din mass media, declaratiile elevilor si profesorilor confirma antipatia celor mai multi pentru formule matematice, pentru ecuatii, pentru calcule. Usurinta de a recunoaste jargonul matematicii contrasteaza cu dificultatea de a defini matematica, dificultate cu nimic inferioara celeia privind definirea poeziei sau a filozofiei. Putem insa identifica diferite ipostaze, diferite aspecte ale matematicii: 
    a) domeniu de cunoastere si cercetare;
    b) fenomen de cultura;
    c) stiinta;
    d) arta;
    e) unealta utila in anumite situatii;
    f ) limbaj;
    g) mod de gandire;
    h) catalizator al unor transferuri de idei, metode si rezultate;
    i) disciplina predata in scoli si universitati;
    j) fenomen social;
    k) joc;
    m) moda;
    n) mijloc de intimidare si chiar de terorizare;
    o) forma de snobism;
    p) posibila forma de patologie;
    q) mod de a intelege lumea;
    r) mod de viata;
    s) mod de a intelege propria noastra minte;
    t) parte a vietii noastre spirituale;
    u) filozofie.
    Ordinea nu este dupa importanta. Lista este deschisa.

    Fiecare dintre aspectele de mai sus comporta o intreaga discutie. Ingrijorator este faptul ca aspectul i, al matematicii ca disciplina de invatamant, este aproape in intregime confiscat, la nivel scolar, de aspectul e, care vizeaza partea instrumentala a matematicii, iar la nivel universitar apar, in plus, aspectele a (cunoastere si cercetare), c (stiinta) si f (limbaj). Dar chiar si acestea sunt de obicei considerabil saracite; de exemplu, rareori se intampla ca predarea matematicii sa dezvaluie intreaga bogatie a aspectelor de limbaj, asa cum apar ele in multiplicitatea de componente si de functii pe care le-am discutat anterior, in interactiunea componentei naturale cu cea artificiala, a secventialului cu polidimensionalul, a discretului cu continuul. Desigur, in masura in care participantii la procesul didactic sunt de o calitate superioara, pot aparea si celelalte aspecte. Fapt este ca manualele standard dupa care matematica este predata si invatata si, mai ales, criteriile dupa care asimilarea ei este evaluata o transforma intr-o palida imagine a ceea ce este ea in realitate.

    Esecul educatiei matematice

    Recunoscuta ca unealta uneori utila, matematica era inca departe de a fi si un fapt de cultura. Ciocanul este si el o unealta utila; devine, prin aceasta, cultura? Educatia primita in scoala si, uneori, si cea de la facultate nu prea lasa sa se vada ca in matematica exista si idei, istorie, conflicte, interactiuni cu alte discipline, dileme privind formarea conceptelor si alegerea problemelor. Din variatele moduri de gandire matematica (inductiva, deductiva, abductiva, triadica, binara, analogica, metaforica, ipotetica, infinita, combinatorica, probabilista, recursiva, topologica, algoritmica, imaginativa etc.), inzestrate cu puterea de a functiona si in afara matematicii, practic avand o raza universala de actiune, scoala nu se raporteaza decat la deductie si la combinare, uitand ca modalitatea deductiva este numai haina in care matematica se prezinta in lume, nu si substanta ei. Metabolismul matematicii cu celelalte discipline scolare este foarte slab. Asa se ajunge la situatia actuala, in care elevi si parinti protesteaza impotriva prezentei matematicii in programele scolare ale unor elevi care nu-si propun sa devina matematicieni. Intelectualii ajunsi la varsta evocarilor nostalgice au rareori amintiri semnificative despre orele de matematica. Daca acceptam drept cultura ceea ce iti ramane dupa ce ai uitat tot, atunci trebuie sa recunoastem o realitate cruda: cei mai multi oameni nu se aleg aproape cu nimic din matematica scolara. Destui raman marcati pe viata de spaima examenelor de matematica. Dar daca mergem la sursa acestei situatii, atunci vom identifica o complicitate, e drept, neintentionata, intre matematicieni, factorii de putere din societate si birocratia invatamantului. Este educatia matematica, prin natura ei, destinata unei elite? Sunt multi cei care dau un raspuns afirmativ acestei intrebari. Nu ma numar printre ei. Fapt este ca se ajunge la ceea ce francezii numesc “mathématiques, récettes de cuisine” iar americanii, in mod similar, “cook book mathematics”. Din aceasta “monstruoasa coalitie” rezulta caricatura de educatie matematica pe care incercam s-o depasim.

  • “Nunome zogan” – Primul curs internațional susținut de Assamblage Școala de Bijuterie Contemporană

    Assamblage Scoala de Bijuterie Contemporana lanseaza primul curs international in colaborare cu prestigioasa scoala de bijuterie contemporana Alchimia, din Italia. In perioada 7-9 mai 2014, profesorul invitat Elisa Deval va sustine cursul “Nunome Zogan”, o abordare contemporana a tehnicilor traditionale japoneze de colorare si intarsii de metale.

    Prin caracterul sau intercultural, aceasta initiativa  va reuni profesori, cursanti si tehnici de lucru din spatii artistice diferite, contribuind la deschiderea domeniului bijuteriei de autor din Romania catre un context international.

    “Nunome Zogan” este o metoda antica de prelucrare a metalului, care isi are originea in Asia. Tehnica a fost de asemenea folosita in Europa sub denumirea de “Damascene” si in Coreea ca “Pomok Sannggam”. In Japonia, aceasta era utilizata pentru decorarea sabiilor si accesoriilor pentru samurai, precum si pentru cutii de valori si ornamente pretioase pentru par.

    10-tsuba-kyoto-city-late-edo-period-yamashiro-province-kyoto2

    La baza, workshop-ul prezinta procesul folosit pentru insertia unor forme complexe din aur si argint pe o baza de metal. Contrastul de culori intre diferitele metale si frumusetea naturala a argintului sau a aurului sunt accentuate de colorarea obiectelor cu patina japoneza, denumita “Rokusho”.
    Programul cursului:
    *Crearea texturii de baza a metalului folosind Mekiri-Tagane
    *Realizarea intarsiilor de argint sau aur pe o baza de metal, utilizand un design propriu
    *Lustruirea metalului cu piatra si carbune
    *Introducere in folosirea tehnicii de colorare Rokusho

    Gold on shakudo dett

    Elisa Deval
    Nascuta in 1983 in Genova, Italia, urmeaza cursurile ALCHIMIA Contemporary Jewellery School in Florenta si o serie de cursuri de specializare la Hiko Mizuno Jewellery College, Tokyo, unde ia contact cu tehnicile traditionale japoneze de colorare si aliaje de metale.
    Incepand cu 2004, Elisa Deval isi expune lucrarile in galerii de arta si la targuri internationale de bijuterie contemporana din Italia, Germania, Olanda, Austria, Statele Unite, Austria, Spania, Japonia si Thailanda. Din 2012, devine profesor al cursului de Nunome Zogan si asistent al profesorului Peter Bauhuis in cadrul Alchimia Contemporary Jewellery School.

    Nunomezogan-Elisa

    Alchimia a fost fondata in anul 1998 de Lucia Massei si Doris Maninger. Scoala a obtinut acreditare completa a valorilor artistice si pedagogice si este calificata oficial ca European Bachelor of Fine Arts & European Master of Fine Arts de catre Comisia Europeana de Acreditare a Educatiei EABHES. Alchimia a produs de-a lungul evolutiei sale rezultate de inalta calitate si nivelul sau de excelenta este recunoscut prin numeroasele premii internationale ale absolventilor sai.
    Nunome Zogan - Afis