Ceasca de cultura

Autor: omdecultură

  • Romulus Vulpescu: „Azi, generalizarea mitocăniei lingvistice nu se poate stopa”

    Ca de fiecare data, dialogurile cu Romu­lus Vulpescu sint o incintare. Abor­dam orice subiect si-l transcriem cu "i" din "i" si "sint" in loc de sunt, la cererea sa expresa. Era sa zic "la ce­rerea Maestrului". "Mie sa nu-mi spui Maestru, ca ma enerveaza." Cum, ca maestru rimeaza cu Vulpescu…? (ride) "Mi-aduc aminte, apropo de asta, ca l-am cunoscut pe Victor Eftimiu, care zicea despre rime: Haide dom’le, lasa-ma cu poetii astia care cred ca «brinza» rimeaza cu «nasture». Au amindoua cuvintele «r» ? E rima!…"
    Vorbim despre lipsa de educatie, despre manelizare, despre mitocanie, despre politica de indobitocire a po­pulatiei prin mass-media, despre tendintele limbii, de buni traducatori, despre faptul ca, mai nou, isi vinde biblioteca alcatuita in buna parte din exemplare rare… Sa le luam pe rind.
    "In legatura cu lipsa de instruc­tiune. Singurul dezavantaj al celor care stiu carte si se exprima corect gramatical este ca ajung, fara sa-si dea seama, sa nu mai stie ce-i corect. Omul care stie ca nu se pune virgula intre subiect si predicat, care stie cand se scrie «mi-au» cu cratima si cind «miau» ca pisica, ajunge, poate, sa spu­na, la un moment dat, «ei este multi». Exagerez… dar presiunea majoritatii agramate este mai mare decit rezistenta. Apropo de miscarea de rezistenta, care e o treaba foarte buna a ziarului dvs."
    Ce ne facem cu politica de indobitocire a populatiei prin mass-media? E o chestie concertata? "Incep sa cred ca da. La inceput, am crezut ca e ceva facut la minima rezistenta. Toata lumea se uita la televizor, caruia i se spune, pe buna dreptate, tembelizor. Ne manelizam, asa… Eu nu am nimic impotriva manelelor si a manelistilor. Manelele exista de multa vreme. Sint niste moduri turcesti, orientale de a cinta."
    Si totusi… Manelismul e sino­nim cu prostul gust, cu un anume soi de snobism, cu incultura, cu mitocania….
    "Vorba lui Caragiale: «Am o banuiala proasta!». Si anume: e un mod de imbecilizare care convine. Pentru ca e mult mai usor de condus niste prosti decit niste destepti cu mintea vie. Lasa-i sa se uite la programe proaste, sa citeasca literatura de trei lulele, sa asculte muzica pe care ti-o pune taximetristul. Daca indraznesti sa-i spui sa opreasca maneaua sau s-o dea mai incet, iti zice: «Ce e, dom’le, nu-ti place?». «Nu! Eu iti platesc pentru asta si am dreptul sa nu-mi placa. Sau am dreptul la tacere»."  
    Asta, in taxi. Dar la televizor? Sini supradimensionati, buze umflate de acid hialuronic sau de vreun interlop, prostituate de pe centuri reale sau virtuale, ascunse sub fustite de asistente tv, fotbalisti care dupa doua luni de Italia nu mai stiu romaneste (oare au stiut vreodata?). O lume de plastic si de mucava. Cu ei ce ne facem, ca-s peste tot, unde schimbi ca­nalul, sint tot ei: pestritele, bo­te­za­tii, guresoaiele, crudele, pasarinele, senzualele, brailencele, buruienile… Iaca ce bine le vin substantivele comune… Toti si toate pe post de mo­dele. Nu mai sint modele ade­va­rate sau modelele adevarate (si nu ma refer la manechine) nu mai au loc de bianci si de varci?
    "Modele adevarate sint, dar din pacate, din ce in ce mai putine. Eu, intr-un fel, inteleg treaba asta. Anul trecut, am avut o piesa la TNB, «Molto gran’ impressione». Desi e o comedie de epoca, acolo e vorba de manele, iar personajul care pronunta cuvintul «manele» ia aplauze la scena deschisa. Poate cei care aplauda la auzul acestui cuvint cred ca cel care a adaptat textele pentru acest spectacol, adica eu, a vrut sa aduca la zi textul. Dar nu, manelele existau si pe vremea cind au fost scrise piesele."
    Ce ne facem cu ororile si erorile de limba pe care le auzim zi de zi in jurul nostru, la tv, la radio? "Am discutat asta cu multi oameni cultivati si am ajuns la o singura concluzie: nu poti sa lupti impotriva unei tendinte. Un filolog nu poate sa schimbe tendinta unei limbi. El trebuie sa se mul­tu­measca a consemna faptele. Din pa­cate, cei care cred asta au dreptate. Cu timpul, vom ajunge sa spunem «cartea care am citit-o». «Pe»-ul acu­za­tivului va disparea. Sint constrins sa constat asta."
    Mi-o spune un om de litere de ta­lia lui Romulus Vulpescu. Pot sa ma-mpusc linistita. "Pai si eu pot sa ma-mpusc! Mai e o alta imbecilitate, care s-a generalizat: locatie. Evenimentul s-a desfasurat in locatia x. De unde esti, de locatie? Ce pui in lo­ca­tie? In loc de «loc». Locatie inseamna in­chiriere… Tendinta limbii este spre sim­plificare, spre generalizare, pe in­diferent ce cale. O consecinta a lipsei de timp, dar in primul rind a lipsei de educatie. Eu am constatat toate astea mai mult dupa ’89. Asta cu des­chiderea culturala e o iluzie. Nenoro­ci­rea e ca-n zilele noastre aceasta ge­ne­­ralizare a mitocaniei lingvistice nu se poate stopa. N-avem ce face. E o ten­dinta a majoritatii. E o «lo­catie» care se-ntinde. Nu se mai zice «a pi­cat la examen», ci «a picat exa­me­nul». In troleibus: «Coboriti pri­ma?», in loc de «la prima (statie)». «A con­vins-o din prima.» Din prima ce? Cli­pa?
    Incercare? N-ai cum sa lupti contra acestor tendinte. Le constati, le consemnezi, le comentezi, le-njuri, da’ tu ramii cu zisa, iar ei ramin cu spusa. Mai e una: «in principal». Cum, in principal? Atunci, «in secundar», ce? Asta in loc de «indeosebi», «mai ales». Sau «l-a prins in flagrant». Adica, in evident. «Flagrant» este un adjectiv prepus substantivului «delict». Deci, limba are tendinta de a economisi. Ca-n viata de zi cu zi. Re­nunt la aia, c-asa vreau eu sa traiesc. Asta-i democratia. Nu-ti convin titele de pe canalul x? Pe mine, sincer sa fiu, nu ma deranjeaza, ba dimpotriva. Glumesc… Schimba postul! Dai peste acelasi lucru? E nesansa matale… Atunci citeste niste carti. Iar aici iarasi e chestie de alegere. Pentru ca literatura n-o face numai scriitorul, ci si cititorul."
    Romulus Vulpescu: mai mult traducator? Mai mult poet? Mai mult dramaturg?
    "Literatura originala – poezie, proza, dramaturgie – au scris multi, mai bine sau mai prost. Eu sint unul dintre ei. Cine ga­ran­teaza ca peste 100 de ani, daca vii­torul omenirii va exista, lumea o sa se bata pentru un volum de poezii al lui Romulus Vulpescu? Nicolae Ma­nolescu nici nu m-a inclus in «Istoria literaturii» sale, dar sint si absente care onoreaza. Lumea insa  – sper – va vrea sa citeasca si peste 100 de ani si Rabelais, si Jarry, si Villon. Si atunci nu-i mai bine sa exist prin ei? Nu e problema sa durez eu, ci sa dureze ei! Sa aiba cine sa-i citeasca nu mai e problema mea. De-aia spun eu ca li­teratura n-o face numai scriitorul…"
    Si-atunci ce face diferenta dintre un traduttore-traditore si un traducator adevarat?

    "Eu mi-am permis un joc mai periculos… Benede­tto Croce a spus, cindva, ca sint trei feluri de traduceri: fidele si proaste, frumoase si infidele si proaste si infidele. Dar mai exista si a patra categorie: si frumoase, si fidele. Asta am spus-o eu, care sint destul de ticalos si am facut paralela cu femeile. Sigur, e cazul ideal, deci se-ntimpla mai rar. Ce sa-ti trebuiasca sa fii un bun traducator? Sa stii bine limba romana. Inspiratie. Si o mare indrazneala. Eu incerc. Daca tine, bine, daca nu, nu. N-as putea spune, m-ai cam surprins cu intrebarea asta. Pot sa spun insa ca m-a atras zona asta pentru ca la aia am gasit citeodata niste idei extraordinare. Si mi-am spus: cum de nu mi-a venit mie sa zic asa? Ma, da’ destept e baiatul asta! Nu intr-o prima faza, ci tot timpul sint gelos pe ei!" 

    Si ce ramine dupa Romulus Vulpescu? Poate, vorba lui Arghezi, "un nume adunat pe-o carte"? Cartile si le da… "Pai le dau, ca n-am in­co­tro… Am scris si-o poezie cam tri­s­ta… cum pleaca din casa cartile. Dom’le, as prefera sa ramin colb din filele unei carti. Ala pe care-l sufli…"
    "Plecara cartile din casa/ pornind pe ultimul lor drum,/ iar stinsul filelor parfum/ sir de-ncaperi golite lasa.// De raft, si-o gioarsa de volum/ se-agata si nu vrea sa iasa;/ absenta cartilor apasa/ ca un banal regret postum.// Confratii ce-mi vegheaza visul/ sint stramutati in empireu,/ si-acum constat la rindul meu/ cit de zadarnic mi-a fost scrisul./ Macar sper, des­tra­mat in moarte,/ sa ma prefac in colb de carte.//" (Martie 2011)

  • Note de lectură: Nicolae Iorga (I)

    Nimic mai greu, in materie culturala, decat sa vorbesti despre stralucitoarea personalitate a lui Nicolae Iorga, despre vastitatea preocuparilor sale, despre complexul de insusiri superioare, nemaiinttalnite, pana astazi, in lume, la nici un alt barbat de cultura.
    Prodigios in tot ce s-a manifestat ca: istoric, poet, dramaturg, ziarist, scriitor, filozof, profesor, orator; numai ca om politic nu s-a bucurat de succese!
    Am avut marea satisfactie intelectuala de a asista la cursul sau de "Istoria literaturii romane", tinut in anul universitar 1928-1929, pe cand era si rector al Universitatii din Bucuresti. 
    Imi luasem absolventa la materia amintita, dadusem examene atat cu profesorul Ion Bianu, care iesea la pensie, cat si cu succesorii sai, noii profesori Nicolae Cartojan si Dimitrie Caracostea. 
    Dar dupa plecarea lui Bianu, Iorga a hotarat sa faca el un curs de sinteza a literaturii romane si l-a facut. 
    Nu aveam nici o obligatie sa urmez acest curs, dar m-am prezentat cu regularitate la fiecare prelegere, fiind convins ca voi avea multe de invatat si ca lectiile marelui savant vor fi pentru mine o delectare de inalta spiritualitate.
    Si m-am felicitat toata viata pentru acest gand fericit. 
    Nu mai este cazul sa-l prezint pe Nicolae Iorga ca om, atata spun ca era un barbat cu o infatisare impunatoare, avea cea mai vie si inteligenta privire pe care am intalnit-o la cineva si era peste putinta sa nu te captiveze de la primele cuvinte rostite. 
    Ii placeau divagatiile, dar aceastea constituiau farmecul prelegerii sale, caci erau deosebit de interesante, inedite si, mai cu seama, amuzante. 
    Tin minte ca, odata, vorbind despre "epoca lui Constantin Brancoveanu", s-a oprit de multe ori, cum era si firesc, la Stolnicul Constantin Cantacuzino, fostul student de la Padova, si a venit cu urmatoarea anecdota, deosebit de semnificativa:
    -Dupa cum stiti, dragii mei, stolnicul Constantin Cantacuzino era un barbat de aleasa cultura, dublata de o mare abilitate diplomatica. L-as asemana intrucatva cu celalalt om de mare valoare din Moldova, logofatul Miron Costin. De altfel, surase el cu destula malitiozitate, amandoi au avut ocazia sa ajute la schimbarea multor domnitori de-a lungul vremii lor. Dar nu despre aceasta este vorba acum. 
    Intr-o vara, stolnicul a plecat sa se odihneasca la un conac de-al lui in apropierea Bucurestilor. 
    Dar iata ca tocmai atunci sosi in Capitala un ambasador francez, caruia Voda – Brancoveanu trebuia sa-i dea un raspuns urgent. Dar cum sta la indoiala inca asupra acestui raspuns, rapezi de indata un olacar la stolnic, pentru a-l ruga pe acesta sa vina cat mai grabnic la Bucuresti, avand a se sfatui cu domnia-sa intr-o imprejurare de mare taina. 
    La sosirea olacarului, stolnicul tocmai se afla la umbra unui salcam, avand pe masa o pepenoaica verde cu miezul rosu zemos, pe care-l taia cu dichis, luand bucatelele fara graba, ca sa le simta gustul mai indelung. 
    Cand auzi de chemarea lui Brancoveanu, de buna seama ca nu fu prea incantat si intreaba:
    -Da ce s-a-ntamplat, ma, de trebuie sa vin asa, napristan la curte? C-o fi ceva? Tu nu stii nimica?
    Olacarul ridica din umeri si raspunse:
    -De stiut nu pot a stire, maria-ta, dar banuiesc care ar putea fi pricina!
    -E?!
    -A sosit az’noapte la curte ambasadorul Frantei si pesemene ca maria sa vrea sa se sfatuiasca cu maria ta!
    -Pesemene! zambi enigmatic stolnicul! Apoi adauga, privindu-l tinta in ochi pe olecar: Vezi, ba, ce prost e voda, cand nu sunt eu la Bucuresti?!

    sursa: Mici povestiri despre oameni mari – Grigore Bajenaru

  • Dorel Vișan: E greu să respecți și să iubești un om cu inima schimonosită

    Oamenii acestia cu care, poate ca te intalnesti o data in viata, ai impresia ca raman in decorul in care ati discutat pentru totdeauna, ca si cum clipa timpului ar prelungi acele ceasornicului- le-ar potoli mersul, domolindu-le somnoros. Dar ei vin si pleaca. Onoreaza invitatia dialogului uman si se retrag cu modestie. Ceea ce ramane in inima, in constiinta rememorarii este ceea ce s-a infiripat in spatiul cuvintelor, pe parcursul celor 30 si ceva de minute alocate intrebarilor curioase si raspunsurilor rostite de glasul experientei ziditoare, de cel care traieste si si-a dedicat viata in numele literelor frumoase ce alcatuiesc numele profesiei sale, cea de actor. 

    Eu am aflat cine este nu doar in fapt, ci si de fapt, Dorel Visan. Aveti optiunea de a alege sa-l cunoasteti, citind cu atentie randurile ce s-au inscris, initial, in mecanismul reportofonului meu. Ulterior, ele s-au cerut transcrise pentru a ajunge la voi si la dumneavoastra, cititorilor intelepti! 

    Traim intr-o lume in care ambalajul ne fura, parca, ochii… si nu mai au unii puterea sa vada dincolo de el. Uneori nici nu conteaza daca e gol, apreciaza doar ce e pe dinafara, iar continutul nu mai conteaza absolut deloc. Asta e lumea nebuna care ne-nconjoara; ce e ciudat e ca, atunci cand ti se pare ca cineva a vazut dincolo de ambalaj, parca revine la ce a vazut initial… Ce a fost inainte de aceasta lume furata de mirajul ambalajului? 
    A fost o lume mai ordonata, a fost o lume care se cauta pe sine. Acum nu se mai cauta pe sine, ci se multumeste cu ambalajul. Ba dimpotriva, se ambaleaza, cum spunea Schiller, isi impodobeste lanturile, pentru ca nu e in stare sa le sfarame. Si, pe mine, nu numai ca ma deruteaza sau, cel putin, m-a derutat – acum nu ma mai deruteaza, pentru ca m-am obisnuit cu ea. Dar am o pozitie de respingere a acestei lumi. Nu pot sa ma adaptez, ea e prea superficiala, e prea zgomotoasa, e prea mizerabila si, in lumea asta, un artist care se respecta pe sine si publicul lui, nu are bucurii. Un artist care nu are bucurii nu e nimic. Oamenii au pierdut nuanta de libertate a relatiei.
    Cum arata radiografia valorilor de altadata? 
    Inainte nu se vorbea atat de mult de valori cum se vorbeste astazi, pentru ca valorile functionau. Intr-o lume, care functiona, dupa o ideologie careia i s-a spus comunista, puteai sa ocolesti ideologia respectiva si sa transmiti un mesaj. Aici este problema fundamentala astazi. Nu se mai transmit mesaje sau, daca, se transmit mesaje, nu se transmit mesaje de potolire a patimilor. Ci se transmit mesaje de rascolire a patimilor. Deci, exact invers fata de cum se facea odata. Si-atunci se creeaza o lume fara puncte de sprijin, in special pentru cei tineri-care nu mai au puncte de sprijin si nu mai stiu in ce sa creada. Unii se descumpanesc, iar altii urmeaza lumea asta a marilor magazine, a mall-urilor, a sclipiciului, a virtualului. Si isi formeaza o realitate proprie, renuntand la realitatea-realitate – pentru ca, in realitate trebuie sa functioneze adevarul. De fapt, oamenii, o data cu evenimentele acelea din decembrie ‘89, au iesit, in strada, pentru marea lor sansa, fara sa stie ce e sansa aceea si nu stiu nici astazi, dupa 20 si ceva de ani. Nu stiu ce este sansa pentru care au iesit. Au numit-o libertate, la un moment dat. Si asa au si strigat, dar au inteles-o total gresit. Au pierdut nuanta de libertate a relatiei. Nu poti sa fii liber daca nu ai lant, daca nu renunti la alte lucruri si daca nu esti atent sa nu-i deranjezi pe ceilalti si libertatile lor. Aici este problema fundamentala a existentei noastre, a vremii noastre: o societate care tot timpul flutura cuvantul libertate, dar nu stie sa o foloseasca si nu stie ce este. Teatrul si filmul sunt locuri de intalnire a adevarului.
    Ati vorbit, la un moment dat, despre credinta pe care o propavaduiti, ori de cate ori se iveste ocazia. Citez : ”…un artist nu trebuie sa faca roluri, ci sa recreeze destine.” Cu ce se hraneste, in acceptia dumneavoastra, o credinta, o pasiune, astfel incat sa reziste in memoria timpului? 
    Se hraneste cu adevar. Daca nu se hraneste cu adevar, nu rezista mai departe. Asta fac teatrul si filmul – ele sunt, in general, locuri de intalnire a adevarului, nu a falsului. E adevarat si faptul ca acum teatrul se raspandeste in asa-zisele spatii neconventionale, ceea ce, dupa parerea mea, este o mare prostie. Nu poti sa pui o conventie intr-un spatiu neconventional. Teatrul este o conventie si nu poti sa-l pui intr-un spatiu neconventional. El trebuie sa fie intr-un spatiu conventional – acolo este o relatie. Publicul stie ca artistii de pe scena nu chiar dau cu cutitul unul in celalalt, ci se fac, dar nu asta trebuie sa-l intereseze pe el, ci ceea ce transmit de-acolo, de pe scena, mesajul. Si mesajul asta trebuie sa fie plin de adevar – numai ca este o credinta, potrivit careia, omul toata viata lupta sa gaseasca adevarul si, in momentul in care il gaseste, incurca adevarul. Astazi pe noi ne incurca foarte tare. Am ajuns, cum spunea Molière acum 400 de ani, incat, in zilele noastre nimeni nu se mai rusineaza. Traim o vreme in care nimeni nu se mai rusineaza. Si vedem pe artisti cum nu se rusineaza, pe scena, in situatii mizerabile; ii vedem pe politicieni, ii vedem pe vanzatorii care nu se rusineaza sa iti vanda un medicament fals sau o paine, in care nu se mai pune faina, drojdie si sare, ci glutumat, potentator de culoare si niste potentator de gust. Si, uite asa, in libertate mancam o paine nenorocita! Si, tot asa, luam doua pastile inainte si dupa ce am consumat painea. In nenorocire, asa este si in arta – si in arta spectatorii trebuie sa ia pilule. Mai e si cate-o paine care se mananca si, care, iti face placere, cum e filmul acesta la care am lucrat (Despre oameni si melci, in regia lui Tudor Giurgiu) – este facut pentru oameni si-atunci nu mai trebuie sa iei pilule. Omul are puterea de a-si scutura lanturile si de a-si cere drepturile, in felul lui.
    Prezent in peste 50 de roluri in teatru, va remarcati si in cele 70 de roluri interpretate in productii romanesti si internationale, deopotriva. Laureat cu numeroase premii -intre care se disting Premiul pentru cea mai buna interpretare masculina la Festivalul Filmului Romanesc de la Costinesti (1981) si Premiul de Excelenta la TIFF pentru activitatea neintrerupta in slujba artei (2003). In fapt sunteti: actor, director si poet roman. Cine este, de fapt, Dorel Visan? 
    El insusi incearca sa fie. Director nu mai sunt, m-am lasat de directorat. Teatru nu mai fac, pentru ca nu e in acord cu mine. Teatrul care se face astazi, nu mai urmeaza perceptele lui Aristotel. Urmeaza perceptele noilor regizori scoliti la scoala libertatii, care nu mai stiu ca teatrul este un dialog intre oameni. Au impresia ca este un dialog al gargaunilor din propriul lor cap si propria lor nestiinta si nepricepere. Dar lumea suporta, incepe sa suporte aceste spectacole si chiar sa se obisnuiasca cu ele si chiar sa–i placa. Aici este gravitatea: ne obisnuim sa mancam si furnici. Incet, incet, spunem: Domnule, vezi ce prosti am fost ca n-am mancat de la inceput? Asa este si cu teatrul romanesc. Foarte putine productii mai sunt de teatru. Restul sunt de spectacol, care, in acceptiunea mea, nu intra. Asa cum nu intra muzica data tare. Muzica data la maxim este o forma de animalizare. Asa cum au spus o data Schopenhauer si Nietzsche: ca omul, daca se trage din maimuta, a devenit, in zilele noastre, mai maimuta decat maimuta. Nu pot sa sufar atitudinea asta. Si aseara am plecat de la petrecere mai repede decat ceilalti pentru ca nu puteai vorbi cu nimeni. Pe vremuri, dupa premiera, sarbatoream. Ascultam muzica, dar era o muzica placuta, subtila, frumoasa. Dar ca sa-ti urle nste zbateri, niste tobe de cand intri si pana iesi, acelasi ritm in cap, sa iesi ragusit, sa nu poti sa vorbesti cu cel din fata ta, de la masa; sa nu poti sa schimbi un gand, o parere , s-auzi ce spune despre film, despre teatru… Nu ma pot adapta la muzica asta tare. Nu mai este muzica aceea, despre care spunea Caragiale ca “gadila urechile in mod placut”, ci aceea care le gadila in mod neplacut. 
    Asadar, preferintele dumneavoastra muzicale… 
    Preferintele mele muzicale sunt legate de muzica buna si de muzica care se bazeaza pe muzica. Adica, in general, muzica clasica, populara, usoara, care spune o poveste. Si muzica trebuie sa spuna o poveste. Pana si cersetorul trebuie sa spuna o poveste-ca, daca nu, nu-i pune nimeni nimic in palma. Asa trebuie sa fie si artistul: sa spuna o poveste care sa transmita un mesaj, in special un mesaj de bine si de frumos, pentru ca asa au spus toti marii ganditori ai lumii. Ca arta trebuie sa propavaduiasca frumosul, nu uratul. Din pacate, omul asa este facut-nici cultura, nici civilizatia nu pot schimba conditia umana. Conditia umana ramane la fel. Omul este la fel de sublim si la fel de mizerabil ca pe vremea lui Shakespeare, ca pe vremea lui Molière, ca pe vremea lui Goethe, ca pe vremea lui Eminescu si ca pe vremea noastra. E la fel de sublim si mizerabil. Depinde in care parte cade. Si-acum foarte multi cad spre mizerabil. Spre mizeria din om. Aici gresim – ca nu-l consideram pe om asa cum trebuie – omul este mai puternic decat credem noi, dar si mai mizerabil decat il credem. Insa, are puterea de a-si scutura lanturile si de a-si cere drepturile, in felul lui. Dar, cand ajunge acolo, de multe ori, e prea tarziu. Suntem o lume de surzi si de orbi si de muti! 
    Si cum credeti ca ar putea fi reprimata dorinta aceasta de a accede la mizerabil (grotesc)? 
    Dorinta asta poate fi reprimata prin mai multe cai. Ea este oprita sau cel putin ameliorata prin institutiile care se bazeaza pe iubire: familia, relatia dintre sot si sotie, relatia dintre parinti si copii, relatia dintre frati si frati, relatia dintre prieten si prieten, relatia dintre sef si subaltern. Astea, daca nu se bazeaza pe iubire, se strica pe urma. Clenciul este in aceste relatii. Familia, in primul rand, trebuie sa creasca copiii intr-o forma cinstita, intr-o forma curata, sa nu-i lase sa se strambe. Este un proverb turcesc care spune: „Copilul e ca si copacul; daca de mic se stramba, anevoie se mai indreapta!” Familia nu mai functioneaza normal, pentru ca, o data – nu mai are timp pentru ca trebuie sa faca bani si, a doua oara, ideea de familie nu mai are fundatia pe care a avut-o odata. Acum am ajuns la considerentele lui Don Juan care percepea familia ca pe un fleac, cum spune Moliere: ”Putea sa se casatoreasca si cu cainele si cu pisica.” Asa este familia astazi. Pe urma, o alta institutie este scoala si ea ii manipuleaza pe copii. Nu mai este ce-a fost odata scoala, in care copiii sa invete rezistenta la anumite impulsuri care vin dinafara. Tebuie sa-i invete pe elevi cu anumite greutati, cu anumite sarcini. Eu sunt dascal, la baza, si eu stiu de la dascalii mei ca singurul drept al unui elev este de a invata, toate celelalte sunt obligatii. Pe urma, nu mai e buna societatea, e bolnava. Si-atunci se imbolnavesc si oamenii. Institutiile sociale, institutiile care ar trebui sa-l potoleasca pe om si sa-i inhibe pornirea spre rau, dimpotriva, o accentueaza. Ii dau senzatia de libertate, de spontaneitate, ii dau senzatia de om care isi constientizeaza impulsurile. Aici este necazul, marele necaz al lumii. Nu este numai al nostru, este al lumii. Pentru ca oamenii nu mai mor in razboaie, cum se murea in vremea lui Maltus, acum mor de medicamente, de exemplu. Este un paradox. Moartea, din cauza medicamentelor si din cauza greselii doctorilor, este pe locul patru in lume, dupa un studiu. Deci, toate astea il fac pe om sa nu mai fie ziditor, ci sa fie daramator. Si-atunci el darama, in loc sa zideasca. Chiar a ajuns sa se simta foarte bine in aceasta situatie. Pentru ca nu are oprelisti. Nu sunt legi. Legea familei e asa cum e, codul moral e asa cum e, foarte multa violenta, foarte multa ura. Omul creste si se formeaza in acest climat. Pentru ca omul este extraordinar de adaptabil. Nu mai stie societatea ca ceea ce intra in urechile si mintea copilului de mic, va rezona toata viata.Daca intra lucurui bune, toata viata vor rezone lucruri bune. Daca intra lucuri rele, toata viata vor rezona faptele rele. Nu stiu, parca nimeni n-aude. Suntem o lume de surzi si de orbi si de muti! Am scris o carte de psalmi. Unul din psalmi se incheie cu o apocalipsa si-acolo chiar descriu aspectul acesta. 
    Trecutul fascinant le oferea romanilor accesul la cutia magica din care ieseau voci care se intipareau adanc in sufletul ascultatorului noptatic. Ce semnificatie are, pentru dumneavoastra, povestea teatrului radiofonic? 
    Teatrul radiofonic era un lucru extraordinar. Dadea povesti umane, foarte frumoase. Ascultatorul, pentru ca nu vede ceea ce se intampla, isi foloseste propria lui imaginatie. Si el vede cu ochii mintii ce aude la radio. Si-atunci, implicarea lui, desi e o cale nemijlocita – nu e ca la teatru unde e mijlocita – unde il vezi pe actor cum respira, il vezi cum se misca-il mobileaza si il mobilizeaza mai tare. Si este si o cale mai economica de a-l face pe om sa se apropie de propriul lui suflet. In ultima vreme, aceste lucruri s-au rarit si nu e in folosul oamenilor, si nici a radiourilor. Radioul nostru national este inca o institutie buna, care transmite lucruri minunate si rascoleste. 
    Ce traditii – specifice comunei Tauseni(din Cluj)- v-au impregnat firul copilariei? 
    In primul rand, bunul simt. Acolo functiona bunul simt. In al doilea rand, cultul muncii, dragostea pentru munca, preocuparea pentru relatiile dintre oameni – care erau mai calde. Si multe alte lucruri care erau ziditoare: credinta – oamenii mergeau la biserica, respectau sarbatorile, traditiile, obiceiurile. Craciunul era extraordinar, sarbatorirea Pastelui era nemaipomenita! Era o forma si un prilej de primenire a omului si in suflet si in comportament si in imbracaminte. Trebuia sa ai ceva nou… Ce mai!… Era o atmosfera omeneasca! Asa spune Goethe: “Daca binele se ajunge in lume pe cale omeneasca, atunci mai binele e nebunie si amagire!” Noi acum nu mai luptam pentru bine, ci pentru mai bine. Si luptand pentru mai bine, am innebunit si ne-am amagit pe noi insine si ne amagim in continuare. Asta este!… (ofteaza) 
    Va mai amintiti imaginea mamei? 
    Da, imi amintesc mereu. Am scris si un psalm despre un cantec: femeia-mama, pe care o compar cu un izvor din care curge neincetat iubire. In viata, caile sunt intortocheate 
    Daca ar fi sa evocati un personaj din literatura care v-a modelat spatiul ideilor, spatiul sentimentelor… si o fiinta pentru care ati simtit admiratie, cu care v-ati identificat si care a avut un rol in devenirea dumneavoastra artistica, spirituala, umana… 
    L-am modelat pe Creanga cat am putut. Poate ca altii au putut sa o faca mai bine. Dar eu atat am putut. Consider ca a fost unul din pragurile vietii mele pe care l-am depasit cu placere si cu efort, dar si cu bucurie, pentru ca ori de cate ori aud si imi amintesc de Badia Ion si il am mereu in suflet. Ar mai fi si alte personaje, dar pe acesta l-am facut si nu mai trebuie sa-l reiau. Sunt mai multe fiinte. In primul rand, sunt toti profesorii mei. Si la scoala pedagogica, pe care am facut-o la inceput si la Institutul de teatru, unde am avut niste profesori eminenti, de mare pregatire, de mare cultura, de mare omenie! Profesionisti… care ne-au indreptat pe caile pe care, pe urma, noi le-am urmat. Un parinte, cand venea la scoala ii spunea directorului: ”D-le director, ti l-am adus aici ca sa-l faci om!” Acum nu mai mergi la scoala ca sa te faci om, acum mergi la scoala sa te faci vagabond. Asta e diferenta. E o diferenta mica. (spune cu o fina ironie) 
    Stiu ca ati publicat 4 volume de versuri, pana in prezent, printre care si Vremea cireselor amare… 
    Ciresele amare aveau semnificatia pragurilor din viata omului si, in special, calea iubirii care are foarte mult amar, dar care are si foarte mult dulce. Nu pot exista unele fara celelalte. Se contrabalanseaza. Am scris acum o carte pe care am publicat-o chiar la Iasi – inca nu este lansata, dar s-a facut la editura Princeps, la domnnul Corbu, care se intituleaza: Cine ii pazeste pe paznici. Este o carte de eseuri si articole cu prefata domnului Mircea Iacoban – care a scris si scenariul filmului despre Ion Creanga. Am scris si o carte de psalmi, de factura religioasa, pentru care am avut onoarea sa ma numar printre cei 12 finalisti dint-un numar de 208, la un concurs din Spania. Am fosi invitat din partea Uniunii Scriitorilor din Peru sa-mi lansez cartea acolo, in luna noiembrie. Am relatii la Iasi mai bune si mai temeinice si mai durabile decat la Cluj. La Cluj, mai putine, de cand m-am despartit de teatru – “ce-a fost verde s-a uscat.” Asa e-n viata, caile sunt intortocheate. Acum am intrat intr-o perioada a omului cu carje, care nu se mai poate tine pe propriile lui picioare, pe propriile lui sentimente. Ne-au dat tot felul de carje oamenii noi si societatea 
    Doi, trei autori preferati pe care i-ati recomanda unui student. 
    Am foarte multi. Preferati sunt, in primul rand, cei care au scris teatru: Shakespeare, Goethe, Schiller, Molière, dar si Eminescu – sunt singurul actor din Romania care recita monologurile din textele lui Eminescu si sunt niste fragmente geniale! Pe urma, sunt marii scriitori de literatura: Cosbuc, de exemplu, Blaga, Goga. Pe toti acestia i-am cultivat tot timpul si ii cultiv in continuare. Mai sunt scriitorii de beletristica, marii scriitori ai lumii si ai nostri, pe care i-am citit si ii citesc in continuare. Din pacate, nu mai avem timp sa mai citim si nu stiu ce se intampla cu noi, in acest sens. Chiar zilele trecute am cautat in biblioteca mea personala o carte de Cervantes si, uitandu-ma dupa ea – nu stiam unde e asezata – m-am speriat de cate lucruri nu stiu si de cati autori erau acolo, pe care i-am citit o data, poate superficial sau doar i-am rasfoit si care, poate, ar trebui acum reluati si cititi din nou: Kafka, Volkmer, Homer si atatia altii despre care nu se mai vorbeste! Nu mai vorbesc cate carti de teoria teatrului, teoria filmului pe care nu le-am mai citit intrucat am considerat ca nu-mi mai sunt necesare. Si, in general, nu se mai citeste, nu se mai face teatru si nici film, ci schimonoseli. E greu sa respecti si sa iubesti un om cu inima schimonosita. 
    Sa spunem ca studentia va provoaca la rememorare… 
    (cu entuziasm, revenindu-i zambetul pe buze): Studentia era o viata cu mai putine griji, era o etapa a copilariei, pentru ca asa se si jucau piesele – intr-o forma de joc al spiritului, bineinteles! A fost ca o a doua copilarie! Imediat dupa ce am terminat facultatea, m-am apucat de munca. Am facut teatru, film… Acum am intrat intr-o perioada a omului cu carje, care nu se mai poate tine pe propriile lui picioare, pe propriile lui sentimente. Ne-au dat tot felul de carje oamenii noi si societatea. 
    Poate schimba teatrul oamenii? 
    Da, poate sa-i schimbe. Si nu-i face mai destepti, ii face mai intelepti. Un om care iese de la o piesa de teatru, de la un spectacol primeste o anumita intelepciune care intra, intr-un fel, daca nu o uita, in cultura lui. De altfel, cultura ramane dupa ce am uitat tot. Si-aunci, daca informatia pe care ai primit-o a ramas in sufletul si in mintea ta, e bine. 
    Reporter: Stefania Argeanu – studenta in anul II la Facultatea de Psihologie si Stiinte ale Educatiei, specializarea Psihologie, UAIC Iasi
  • Cenuşa lui Alfred Adler a fost descoperită după 74 de ani

    Cenuşa lui Alfred Adler a fost descoperită după 74 de ani

    …intr-un crematoriu din Edinburgh, depusa fiind intr-o urna dintr-o galerie rar vizitata de turisti. Autorul descoperirii este John Clifford, consulul onorific al Austriei la Edinburgh, care a initiat o cercetare la solicitarea Institutului de Psihologie Individuala fondat de Alfred Adler in 1912 la Viena. Cercetari care nu s-au intins foarte departe, crematoriul aflandu-se la doar cateva sute de metri de sediul Consulatului. 
    Alfred Adler a decedat subit la Aberdeen, la 28 mai 1937, probabil in urma unui infarct, pe cand se afla intr-un turneu scotian de trei saptamani, sustinand conferinte si seminarii. Avea 67 de ani. Familia a presupus ca a decedat din cauza stresului, dat fiind ca tocmai aflase ca Valentina, fiica sa cea mai in varsta, favorita, o comunista angajata (intreaga familie avea de altfel simpatii socialiste si era chiar prietena cu familia Trotki) a fost trimisa in Gulag intr-una dintre epurarile staliniste (suntem la inceputul dezlantuirii in Uniunea Sovietica a Marii Terori din 1937-38). Adler a fost incinerat, conform traditiei familiei, dar sotia si copiii sai din Statele Unite au pierdut urma ramasitelor sale.
    Cenusa va fi transmisa reprezentantilor Institutului de Psihologie Individuala din Viena, in cadrul unei ceremonii solemne.

  • Galeriile Noblesse si Hamid Nicola Katrib reinterpreteaza Bradul de Craciun

    5 Decembrie nu este doar Ajunul de Mos Nicolae, ci un prilej de a reuni oamenii buni si de a demonstra solidaritatea fata de copiii defavorizati. Galeriile Noblesse – lider in amenajarile interioare si sustinator al designului romanesc, impreuna cu arhitectul Hamid Nicola Katrib se alatura celei de-a XIII-a editii a evenimentului de strangere de fonduri organizat de „Salvati Copiii”. 

    Cu aceasta ocazie, motivati de inspiratie, pasiune si emotie, au creat o piesa de mobilier unica, ale carei forme si culori transmit bucuria si veselia Sarbatorilor de Iarna. Realizat din lemn de stejar sculptat si pictat manual in cromatica gingasa a globurilor de Craciun, cu blat din lemn Zebrano – originar din Africa si o veioza integrata, „Bradul Fermecat de Turta Dulce” realizat de Hamid Nicola Katrib cu sprijinul Galeriile Noblesse este cu adevarat original. Multifunctionalitatea masutei create special pentru acest eveniment consta in valoarea sa practica, la care se adauga cea decorativ-estetica, deoarece corpul de iluminat integrat are forma unui veritabil bradut, evidentiat prin finele insertii de fire de matase. 

    “Speram ca piesa de mobilier propusa de noi sa se bucure de succes si sa fie licitata in seara galei din 5 Decembrie deoarece reprezinta un proiect in care ne-am implicat cu iubire si cu dorinta de a facilita copiilor accesul la educatie. Asa cum sustinem designerii si arhitectii romani, vrem sa sprijinim sistemul educational din Romania prin actiunile noastre, oferind copiilor mai putin norocosi cel mai pretios dar: invatatura. Colaborarea dintre Galeriile Noblesse si arhitectul Hamid Nicola Katrib este una fireasca, motivata de pasiunea pentru designul interior care ne leaga si de misiunea comuna de a raspandi mesajul Festivalului Brazilor de Craciun -“CV pentru viitor”. In plus, Hamid este marele castigator al competitiei Insign Awards din 2012 organizata anual de Galeriile Noblesse, ceea ce ne-a facut sa ne extindem si mai mult colaborarea” – a declarat Loredana Preda, General Manager Galeriile Noblesse. 

    La randul sau, Hamid Nicola Katrib sustine ca “in fiecare proiect al meu imi place sa inserez cateva piese de mobilier create de mine, originale, care rezoneaza cu spatiul unde sunt amplasate. Tocmai de aceea, m-am gandit ca odata cu cea de-a doua participare la acest eveniment de suflet sa realizez cu sprijinul Galeriile Noblesse ceva special si relevant. Este un obiect util, functional si in acelasi timp decorativ, compus din masa cu o veioza integrata, iar culorile si forma sa ne duc cu gandul la o camera de copil, la frumusetea sarbatorilor de iarna vazute prin ochii acestuia.” 

    In definitiv, cele mai simple lucruri sunt si cele mai frumoase, insa de multe ori uitam sa le acordam importanta cuvenita tocmai pentru ca unora dintre noi, viata ni le-a oferit in dar. De aceea, Galeriile Noblesse si designerul Hamid Nicola Katrib aduc alaturi de frumusetea Sarbatorilor si un cadou nepretuit, de care toti copiii ar trebui sa se bucure: educatia. 

    Va invitam sa va lasati incantati de spiritul Sarbatorilor si de unicitatea brazilor de Craciun creati special pentru acest eveniment, contribuind astfel la cladirea unui viitor mai bun si mai luminos pentru cei mici.

  • Cu gândul la tine, Teatrule drag…

    Ei, iar ne-ai primit la tine, dragule!  La multi ani! Te felicit si-ti multumesc cu drag pentru ca ne-ai asteptat cu nerabdare sa venim la sarbatoarea ta, la ziua ta! Ma revad  din nou avida de tot ceea ce se intampla, retraind clipele din fiecare an, de 27 martie, poate mai abitir cu fiecare timp care trece, luptandu-ma sa revin mereu la emotia de la prima intalnire cu tine, la emotia de sfintenie, de cumintenie, respect si totusi joaca, multa joaca cu julituri si plansete, cu rasete si replici celebre…Lupta asta este extraordinara, caci ma face pur si simplu sa traiesc purificare dupa purificare, catharsis anual al sufletului de copil. Cel putin anual, daca uitam mai des…  Multumesc caci bratele deschise azi in casa ta le-am simtit!

  • Dan C. Mihăilescu: “După lectura mea, cartea arată ca un câmp de bătălie”

    Sa rezisti pe piata media cu o emisiune despre literatura este un lucru mai putin obisnuit astazi. Ei bine, Dan C. Mihailescu este „Omul care aduce cartea” de 12 ani. Obiectiv cat ii permite… subiectivitatea, isi compara consecventa in a scrie si citi cu ritmul taranului, „care se trezeste zilnic la trei sau patru dimineata ca sa dea de mancare si de baut la animale”.
    Ati recunoscut undeva ca, pe la 17 ani, ati fost la un pas de a da examen la Teologie. Pana la urma, ati ajuns la Facultatea de limba si literatura romana. Cum v-ati reorientat?
    Gratie rudelor si prietenilor maica-mii. Ei m-au avertizat la timp ca bietul foc mistico-acneic al adolescentei mi se va stinge numaidecat sub raceala mercantila a cerintelor parohiale. Si tot ei m-au indepartat de facultatea de filosofie, sub cuvant ca forfota mea interioara, hranita de Ioan Alexandru cu Platon si presocraticii, cu Heidegger, Plotin, romantismul de Jena, Pascal, Hölderlin, Kierkegaard si tot ce tinea de moralismul metafizic in linia Epictet-Marc Aureliu-Vico-Montaigne si ceilalti nu avea nimic de a face cu marxismul universitar din „constelatia” Ion Ianosi-Radu Florian-Gh.Vladutescu, ca sa nu mai zic de alde Cazan, Boboc & Co.
    Cum v-ar fi stat ca preot?
    Imaginea preotiei se lega indisolubil in mintea mea de altruismul misionarist dintotdeauna si de pretutindeni. Era pur si simplu dorinta tineretii de a sluji, de-a face bine, de a vindeca, de-a ajuta, de a te face luntre si punte – cum frumos spune limba populara – pentru ca oamenii sa-si traverseze necazul pe spinarea ta. Tot pe atunci visam sa ajung medic pediatru, ori sa fiu duhovnic, receptacol pentru confesiunile celorlalti, pentru frustrarile, asteptarile, vinovatiile lor, ca si pentru dorinta lor de rascumparare.
    Cu cat citesc mai mult, cu atat imi dau seama ca stiu mai putin. Dupa cat de mult cititi, sintagma asta trebuie ca va face sa suferiti…
    Bunicul meu pe linie materna m-a invatat sa citesc pe la patru ani si ceva, ca sa-mi astup cu efectele lecturii toate bortele prin care-mi putea intra vantul in suflet. Cartile mi-au cicatrizat ranile adolescentei, complexele de inferioritate, frustrarile, iubirile inselate, prieteniile amagitoare. Cartile mi-au hranit utopiile, mi-au ostoit esecurile. Cea mai frumoasa amintire pe care o am este editia Shakespeare pe care mi-a daruit-o maica-mea cand am implinit 12 ani. Sigur ca, dupa 50 de ani de lectura, am inteles demult ca, din cat citesti, dintr-atat intelegi mai abitir ca marile intelesuri raman ascunse dincolo de rafturi, in natura, printre stihiile lui Dumnezeu. Adica in afara bibliotecii. Eruditia nu trebuie sa slujeasca decat slefuirii simturilor, asa cum cele vazute nu sunt decat travestiurile Nevazutului.
    Nu va intreb cat cititi, ci cum reusiti sa tineti ritmul. O emisiune cotidiana despre carti si cronici cel putin saptamanale in presa inseamna o munca titanica. Cum va vitaminizati pasiunea?
    Pai nu fac nimic altceva de pe la douazeci de ani decat sa citesc si sa scriu. Am debutat in presa la 11 ani, am scos prima carte in 1982, la 29 de ani, scriu nesmintit cronici si recenzii, saptamanal sau lunar, tot din 1982, iar din ianuarie 2000 prezint o carte pe zi la Pro TV. Daca ma gandesc la ritmul taranului, care se trezeste zilnic la trei sau patru dimineata ca sa dea de mancare si de baut la animale, dupa care, potrivit anotimpului, are de sapat, sadit, arat, semanat, udat, plivit, secerat, cosit, copilit, altoit s.a.m.d. – nu mi se pare mare lucru. Pur si simplu, intri in ritm. Continuand comparatia, de buna seama ca, din cat faci mai multe, dintr-atata-ti vin ideile: sa mai ridici un sopru, sa mai insiri un gard, sa mai aduci niscai puieti, sa rasadesti ceva…
    In legatura cu rasaditul… in tinerete scriati poezie si, desi ati renuntat intre timp, ati mentionat intr-un interviu ca, daca ajungeti la 60 de ani, o sa va publicati versurile, macar ca sa va iritati neprietenii. Nu ar mai fi mult pana atunci… V-ati pastrat intentia?
    Da. Cu voia lui Dumnezeu, in decembrie 2013 ar trebui sa implinesc 60 de ani. Nu stiu daca chiar atunci sau daca nu ceva mai devreme, am de gand sa fac o carte din cele doua caiete de poezii prefatate de Ioan Alexandru in 1976. Cred ca ar fi o trufie pardonabila, un alint acceptabil. Si o dulce intoarcere a batranetii catre adolescenta.
    Cum va alegeti cartile pe care le prezentati?
    Cu vremea, am fost nevoit sa accept si eu ca televiziunea nu are menirea sa faca, intai de toate, educatie, ci sa dea informatie si sa ofere divertisment. Astfel incat, dupa cativa ani in care m-am luptat sa aduc pe ecran cinci carti stufoase pe saptamana – filosofie, istorie, religie, culegeri documentare, enciclopedii – am ajuns la doar trei chestii serioase, plus doua romane. Primeaza, deci, informativul si educativul, istoria, memorialistica si eseistica, dupa care vin placerile nonfictionale, cartile motivationale, volumele de corespondenta, jurnale de calatorie etc.
    Marius Chivu spunea intr-un articol din Dilema Veche ca presa romaneasca din ultimul secol se confrunta cu o situatie fara precedent: criticii literari care scriu constant despre carti in publicatii vizibile pot fi numarati pe degetele unei singure maini. Cum s-a ajuns aici si ce se poate face pentru a iesi din aceasta situatie?
    Nicaieri in lume critica literara serioasa nu se face in ziare si reviste de succes, ci in publicatiile academice, universitare, elitiste. Presa culturala e una, exegeza adevarata este altceva. Avem peste tot de a face cu o ierarhie bine stabilita. Nu de alta, dar si exegeza literara tine strict de ideea de Autoritate. Cand cele doua planuri intra in simbioza, e perfect: verdictul dat de un specialist intr-o revista cu traditie beton, dar editata in doar cateva sute de exemplare, va fi preluat macroscopic si cosmetizat in gazete insumand sute de mii de exemplare, ca sa nu mai vorbesc de televiziune. intre hermeneutica si gazetaria culturala nu a fost, nu este si nu va fi niciodata pace, consens si ingaduinta reciproc avantajoasa. Cel mult o ignorare (plus o invidie) reciproca. Fapt este, insa, ca, mai devreme sau mai tarziu, pana la urma toate se aseaza la locul lor. Forta comentariului din gazetele de succes e precum focul din paie – spectaculos, dar se stinge iute – in vreme ce densitatea lecturii specializate mocneste ca jarul si se poate reaprinde oricand, la dimensiuni nebanuite.
    Conteaza si bloggerii literari in acest univers?
    Ei, aici e cu totul altceva decat era vorba in intrebarea precedenta. Ceva mult mai periculos. Cand vorbim de relatia dintre blogguri si revistele literare, adica dintre amatorism si profesionalism, se strica de-a binelea ierarhia, se altereaza autoritatea, se malformeaza verdictele. Intr-o masura covarsitoare, bloggurile sunt o vidanja, o fosa septica in care se scurg veleitarismele, resentimentele, reaua vointa, setea de razbunare, pe scurt: ura netrebniciei, a servitorimii frustrate si dezaxate, pe anvergura si calmul autoritar al stapanilor. Nu am dispret mai mare decat pentru lasitatea otravita si spumegoasa a anonimatului care se erijeaza in entitate datatoare de diagnostice si facatoare de (false) ierarhii. in rest, cand este vorba de comentarii inter-amicale, de impresii despre spectacole, carti, expozitii etc. – numai de bine. Dar cand oameni cu semnatura deja validata in presa tiparita ajung sa practice, la deruta, sportul sadomasochist al pseudonimiei bloggeristice, asta ma scoate din sarite. E ceva precum nenorocitul obicei al golanilor de munte, care schimba, stramba, inverseaza sau scot din pamant stalpii indicatori de pe traseul montan. O gluma tampita, care se poate oricand transforma in moarte.

    DEZBATERE - NOUA SCOALA DE GANDIRE A DREPTEI

    sursa foto: mediafax.ro

    Cum cititi? Subliniati pe carte, faceti semne, indoiti paginile sau lasati volumul imaculat?
    Ce e drept, citesc oribil, agresiv, fara mila. Paginile cartilor pe care le adnotez arata ca spinarea bietei Moby Dick, harponata in fel si chip de-a lungul anilor si al vanatorilor. Hartanesc, hartuiesc, innegresc cu creionul, intr-o sarabanda de semne criptice strict personale: x-uri, linii, bucle, paranteze, puncte, acolade. Dupa lectura mea, cartea arata ca un camp de batalie, sau ca o aratura bortilita de mai multe familii de cartite. Asa citea si maica-mea: cred ca daca, initial, as fi avut alt exemplu, m-as fi comportat in consecinta. Asa, insa, cred ca e mai cinstit sa lasi indelung muncit (si fecundat) un trup iubit, decat sa preferi imacularea frigiditatii nerodnice.   
    Sunteti „Omul care aduce cartea” de 12 ani. Cand ati gandit proiectul, va asteptati ca emisiunea dumneavoastra sa reziste atat de mult?
    O, nicidecum. Am declarat-o in multe interviuri din 2000 incoace, mai ales in 2003, cand emisiunea a primit premiul CNA. Dupa cum, la cateva luni dupa primele aparitii, imi luasem deja adio (mental) de la micul ecran, si acum, matematic, in fiecare ianuarie si septembrie, cand se refac grilele de programe, astept sa mi se scoata-n strada bocceluta. Am incetat demult sa ma mai intreb de ce nu se intampla asta. Destul ca totul merge bine si ca publicul, atata cat imi este mie dat sa vad – mergand cu metroul si intrand zilnic in magazine, librarii si tot soiul de institutii – ne este prietenos, fidel si… suav compatimitor.
    Recent, ati recunoscut ca topurile pe care le faceti cartilor nu pot fi decat subiective. Cat de obiectiv credeti ca este cronicarul Dan C. Mihailescu?
    Cat ii permite… subiectivitatea! Sigur, dupa 35 de ani de meserie, te iluzionezi ca stapanesti indeajuns de bine instrumentarul, ca sa fii ferit de ignoranta, verdicte aberante, date umoral, ideologic sau partizan, si nu rational, judicios, estetic. Fapt este ca, imbatranind, ti se toceste simtul estetic, iti rugineste mecanismul acceptarii noului, tragi la confortul caldicel, refuzand provocarile. Nu le poti avea chiar pe toate. Nu poti palpita in mod egal la eseistica generatiei lui Mircea Eliade si la poezia douamiista, la Yourcenar si Ioana Bradea. De-aia e bine sa te limitezi, adica sa comentezi simpatetic, potrivit afinitatilor (s)elective. Din pricina aceasta am renuntat de cativa ani la cronica de intampinare exercitata constant, in favoarea eseurilor si a eseurilor de istorie literara. Pur si simplu ma simt infinit mai acasa in corespondenta lui Caragiale, Ion Ghica, Alecsandri, Kogalniceanu, Odobescu sau Ion D. Sirbu, decat in fictiunea contemporana.
    „Imaginea unui batran citind dintr-un tabloid imi vorbeste de-o vinovatie colectiva. A parintilor sai, pentru care cartea va fi fost o pierdere de vreme. A profesorilor lui, prea dezabuzati si resemnati ca sa mai sadeasca in fiecare elev pasiunea cunoasterii si ambitia autodepasirii. A mediului profesional specific comunismului, macinat de nimicnicie, hotie, lehamite, bascalie si descurcareala, adica de tot ceea ce tine departe cartea, cultura in general, de sufletul cinstit. Si, in fine, a vietii de azi, care-i favorizeaza pe cei fara Dumnezeu, fara minte si fara suflet, pe cei dezradacinati, instrainati de traditie si de valorile ancestrale.”
    Dan C. Mihailescu s-a nascut in Bucuresti, in 1953. Absolvent al Facultatii de limba si literatura romana (sectia romana-franceza), a fost cercetator stiintific la Institutul de istorie si teorie literara „G. Calinescu” (1980-2003), secretar de redactie la „revista de istorie si teorie literara” (1983-1986) si editorul suplimentului „Litere, arte, idei” al ziarului „Cotidianul” (1991-1996, 2001-2004).
    A debutat publicistic in 1974, in „Romania literara” si este membru al Uniunii Scriitorilor din 1990. De altfel, in 1999, a primit Premiul Uniunii Scriitorilor pentru traducerea integrala a dramaturgiei lui Eugène Ionesco. A scris numeroase prefete/postfete, a publicat 15 carti si are numeroase contributii la volume colective. A detinut si detine rubrici saptamanale, a fost si este cronicar in diverse cotidiene si reviste. Din 2000, realizeaza emisiunea „Omul care aduce cartea”, la Pro TV.
    Dan C. Mihailescu si-a povestit experienta stagiului militar in volumul coordonat in 2008 de Radu Paraschivescu la Editura Humanitas, „Racani, pifani si veterani”. Sase luni de infanterie, la Bacau. „Mi-a ramas ca un mister pe viata identitatea celor care au decis ca la statia de radio a unitatii de infanterie din Bacau sa existe colectia completa a albumelor, monografiilor si eseurilor de estetica din Biblioteca de arta a Editurii Meridiane! A fost ceva fabulos, absolut delirant, ca, intre marsurile de zeci de kilometri pe dealurile dinspre Racaciuni (eu carand si AG-ul!), sapat adapostul individual, infiptul mastii de gaze pe figura, cusutul ciorapilor, frecatul marmitelor, aleilor, coridoarelor si WC-urilor, plus udatul florilor pe ploaie torentiala (asa cum mi-a comandat mie colonelul Cuculet!) – eu sa pot citi si conspecta Wörringer, Nietzsche, Unamuno, Papu, Starobinsky, Elie Faure, I.D.Stefanescu, Alpatov, corespondenta fratilor Van Gogh, arta bizantina, gotica, rinascimentala si cate altele!”
    Interviu publicat in “Observatorul militar” din 29 februarie 2012.

  • Dobrogea – model de colaborare multietnică de-a lungul secolelor

    In Dobrogea, regiune locuita de romani, rromi, turci, tatari, greci, lipoveni, ucrainieni, italieni, evrei si altii, este binecunoscut faptul ca nu au existat de-a lungul istoriei conflicte intre etnii, de aceea se poate afirma ca acest tinut este raiul multiculturalismului. Faptul ca intre Dunare si Marea Neagra exista aceasta tendinta spre cosmopolitism este intarit de intreaga istorie a acestui tinut care a cunoscut diverse stapaniri: cea geto-daca, cea greceasca, cea romana, cea bizantina, cea munteana, cea turceasca. 
    Imi este dat sa pot sa scriu despre un subiect foarte placut sufletului meu, cel al coexistentei pasnice dintre etnii, acum cand in lume constatam doua tendinte distinctive si divergente: una spre globalizare, spre mondializare, alta spre regionalizare, spre divizare dupa etnii sau religii. 

    Lumea in continua miscare cauta un echilibru al bunei-convietuiri interetnice, bazata pe respectul reciproc dat de cunoasterea traditiilor, a elementelor de cultura si civilizatie specifice, a notelor distinctive ale diferitelor colectivitati umane contemporane. Cunoasterea celuilalt presupune o disponibilitate cognitiva si afectiva, o dorinta de colaborare bazata pe respect si incredere, pe sentimente sincere de prietenie si chiar de admiratie fata de modul propriu de a vedea lumea. 

    Se stie ca inteleptul rege al evreilor, biblicul Solomon, aflat in situatia de a rezolva un diferend intre trei persoane care au venit la divanul sau regesc a facut urmatoarea afirmatie: ”Si tu ai dreptate si tu ai dreptate si tu ai dreptatea”, uimindu-i pe cei trei care au ramas nedumeriti, dar au inteles apoi ca regele ii indemna la clementa si la buna convietuire. 
    In Dobrogea, regiune locuita de romani, rromi, turci, tatari, greci, lipoveni, ucrainieni, italieni, evrei s.a. este binecunoscut faptul ca nu au existat de-a lungul istoriei conflicte intre etnii, de aceea se poate afirma ca acest tinut este raiul multiculturalismului. Faptul ca intre Dunare si Marea Neagra exista aceasta tendinta spre cosmopolitism este intarit de intreaga istorie a acestui tinut care a cunoscut diverse stapaniri: cea geto-daca, cea greceasca, cea romana, cea bizantina, cea munteana, cea turceasca… 

    Cine sunt proprietarii de drept ai Dobrogei, veti intreba? Toti locuitorii ei, indiferent de etnie; pentru ca printre elevii mei am intalnit deseori etnici turci sau tatari, pentru ca insusi satul meu natal a avut, ca multe localitati dobrogene, un nume turcesc, acela de Omarcea, pentru ca am avut si am colegi si prieteni din aceasta etnie, oameni deosebiti, cu multiple calitati, oameni de omenie, cum zicem noi din batrani, voi insera in paginile acestui articol cateva date istorice despre comunitatea turco-tatara din Romania, apoi voi raspunde la unele intrebari care au facut obiectul nedumeririlor elevilor mei referitare la raporturile romano-turcesti in Evul Mediu in intreg spatiul carpato-danubiano-pontic, iar in final voi insera si cateva modalitati practice de inchegare a unor relatii de prietenie intre elevii clasei la care sunt consilier educativ. 

    Inainte de a derula firul istoriei acestei comunitati imi permit sa includ in acest articol un fragment din mesajul actualului presedinte al tarii noastre, mesaj rostit cu prilejul unei sarbatori religioase de o deosebita importanta pentru musulmani, Ramadan Bayram: ”Comunitatea musulmanilor din Romania este un model de solidaritate si colaborare intr-un cadru multietnic”, a declarat presedintele Traian Basescu, in mesajul transmis cu ocazia sarbatorii Ramadan Bayram, postat, marti, pe site-ul Administratiei Prezidentiale. ”Aceasta sarbatoare imi ofera prilejul de a sublinia, inca o data, faptul ca prin intreaga experienta de convietuire armonioasa si de dialog cu celelalte culturi, comunitatea musulmanilor din Romania este un model de solidaritate si colaborare intr-un cadru multietnic. In acest sens, Dobrogea este un spatiu privilegiat, in care cetatenii romani de etnie turca sau tatara isi pastreaza identitatea si traditiile. Consider ca trebuie sa privim aceasta diversitate a credintelor si a culturilor ca pe o bogatie a umanitatii. Respectul fata de cei ale caror valori si credinte sunt diferite si cultura dialogului reprezinta, in opinia mea, premisele pentru o civilizatie a pacii. Multumesc, si cu aceasta ocazie, comunitatii musulmane din Romania pentru felul in care contribuie la binele comun al societatii”, se arata in mesajul presedintelui, transmis reprezentantilor comunitatii musulmane din Romania. AGERPRES
    Despre existenta multiseculara a turcilor si tatarilor in Dobrogea am gasit informatii pe wikipedia: ”Istoric: Tatarii au sosit in mai multe valuri pe teritoriul Romaniei actuale. In secolul al 13-lea isi fac aparitia primele comunitati tatare in Dobrogea. Dupa razboiul din Crimeea a sosit un nou val de imigranti tatari in Dobrogea. In anii 1873-1874, in sangeacurile Tulcea si Varna traiau 100 000 de musulmani si 60 000 de crestini. Cele mai importante centre musulmane erau Babadag, Tulcea, Constanta si Harsova. In anul 1930 in Romania erau 22 000 de tatari. Asupra originii etnice a tatarilor, in lucrarile de specialitate de pana azi (de istorie, de etnografie, de geografie, de lingvistica), parerile sunt impartite: unii sustin originea mongola, iar altii originea turca a tatarilor. Oricare ar fi concluziile, tatarii au existat in istorie ca o entitate distincta si si-au dovedit aceasta identitate prin realizari memorabile. Din punct de vedere etnic, tatarii din Romania sunt originari din Crimeea, ei vorbind un grai al limbii tatare crimeene. In Romania, in sanul comunitatii tatare nu exista diferente de grai, ci doar de regionalisme. Traditiile stramosesti ale tatarilor din Romania se incadreaza in doua categorii: laice (obiceiuri legate de evenimente din viata, fenomene naturale, sportul national – Kures) si religioase (momente din viata, Sarbatoarea Postului – Ramazan Bayram, Sarbatoarea Sacrificiului – Kurban Bayram).” 

    Am utilizat deasemenea informatii dintr-un auxiliar didactic deja redactat, postat pe internet, foarte util cadrelor didactice preocupate de predarea moderna a istoriei: Numarul estimat al tatarilor din Romania este de 24.649, ceea ce reprezinta 0,11% din populatia tarii. Acestia traiesc in judetele Constanta, Tulcea si in municipiul Bucuresti. 

    Tatarii sau mongolii sunt originari din Asia central-estica si sunt inruditi cu turcii. In contextul marilor campanii de cucerire din timpul lui Ginghis han, nepotul sau Batu, obtine o mare victorie impotriva rusilor in anul 1223, ceea ce va deschide drumul cuceririi litoralului nordic al Marii Negre. Hanatul intemeiat de el, Hoarda de Aur, isi va extinde autoritatea si asupra Dobrogei. Una din primele mentiuni ale prezentei tatare in Dobrogea o gasim intr-un document din timpul sultanului otoman Mahomed II si se refera la epoca lui Genghis (m. 1229), cand sefului tatar Ebruzata i-a fost daruit un domeniu in zona. De numele lui Berke, urmasul lui Batu, sunt legate doua evenimente importante: colonizarea in Dobrogea a catorva mii de turci selgiucizi intre 1262 – 1263, ceea ce arata ca prezenta tatara nu era numeroasa, si islamizarea Hoardei de Aur la confesiunea sunnita. Consolidarea prezentei tatare in nordul Dobrogei, in apropierea centrului crimeean al stapanirii tatare, este o realitate la sfarsitul secolului XIII sau inceputul secolului XIV. Din aceasta perioada dateaza un tezaur numismatic cu peste 23 000 de monede de argint emise de trei hani, descoperit in 1962 langa Mihai Kogalniceanu (Tulcea). Este perioada cand cronicile musulmane inregistreaza asezarea urmasilor vestitului print Nogai intr-o zona cu centrul la Isaccea. Celebrul calator musulman Ibn Batuta, care a trecut prin Dobrogea pe la 1330-1331, completeaza in mod sugestiv imaginea de ansamblu a asezarii si a prezentei tatarilor in Dobrogea secolelor XIII-XIV: ”orasul Baba Saltik este cel din urma pe care-l stapanesc tatarii. Intre el si inceputul imparatiei grecesti (bizantine) sunt 18 zile de mers intr-un pustiu lipsit in intregime de oameni”. La mijlocul secolului XIV sub presiunea poloneza, maghiara, munteana si moldoveana, Hoarda de Aur pierde controlul asupra Dobrogei. De situatie vor profita insa otomanii, care vor cuceri regiunea la sfarsitul secolului al XIV-lea. Din acest moment, pentru cinci secole Dobrogea va deveni un teritoriu in care se vor impleti destinele celor doua populatii inrudite. Dupa ce Hanatul Crimeii, un rest al Hoardei de Aur, a fost anexat de Rusia in 1783, multi tatari au migrat in valuri succesive in Imperiul Otoman. Aici, in Dobrogea, ei au conferit o noua dimensiune civilizatiei de stepa care le era specifica. 

    Tatarii in cadrul statului roman 
    O prima evaluare a numarului tatarilor din Dobrogea imediat dupa razboiul de independenta a fost facuta de Ubicini. Rezultatul sau, din anul 1879, este imprecis deoarece tatarii erau inclusi impreuna cu turcii in grupa musulmanilor. Oricum, in acel moment existau in Dobrogea romaneasca 134.000 de musulmani. Prima evaluare precisa a numarului tatarilor dobrogeni dateaza din 1911, cand sunt inregistrati 25.086, respectiv 7,3% din populatia provinciei. Dupa unirea Dobrogei cu Romania in 1878, a inceput o noua epoca pentru tatari, creandu-se institutii de instructie publica, de cultura nationala si de cult islamic. Intre acestea, Seminarul Musulman a functionat initial la Babadag si a fost transferat, in 1901, la Medgidia. De asemenea, Revista "Emel" ("Idealul") a insemnat, pentru perioada interbelica, o veritabila scoala renascentista, raspandind in randul tatarilor ideile generoase ale marelui umanist tatar crimeean Ismail Gasprinski si ale poetului national Tatar Mehmet Niyazi. Tatarii dobrogeni au creat o cultura proprie inspirata din istorie si traditii. Intre altele, sarbatorile nationale – "Nawrez"si "Kidirlez", precum si cele religioase – "Kurban Bayrami"si "Ramazan Bayrami", cu larga raspandire in lumea turco-tatara, se afla printre temele de prima insemnatate. Legatura de suflet cu patria de obarsie – Crimeea -, nu a incetat, in anii celui de-al doilea razboi mondial multi tatari crimeeni refugiindu-se in Romania. Represaliile staliniste impotriva tatarilor din Crimeea au avut impact si asupra tatarilor dobrogeni, unii devenind victime ale regimului comunist. Pe de alta parte, cu timpul, unii dintre tatarii dobrogeni, putini la numar este drept, se vor muta in alte zone de pe teritoriul Romaniei (Bucuresti, Brasov). Situatia tatarilor din Romania dupa 1990 in prezent, in Romania, conform datelor oficiale ale ultimului recensamant, traiesc 24.469 de tatari, insa organizatiile acestora estimeaza un numar aproape dublu, de circa 55.000 de persoane. Actiuni culturale Imediat dupa Revolutia din decembrie 1989, ia fiinta Uniunea Democratica Turca Musulmana din Romania, care se dorea ”organizatie etno-confesionala a populatiei turco-tatare din Romania”. Dar la scurt timp, UDTMR se divizeaza in Uniunea Democratica Turca din Romania si Uniunea Democrata a Tatarilor Turco- Musulmani din Romania. In 1995 apare si Federatia Turca si Tatara. UDTTMR este o organizatie etno-confesionala care si- a propus sa militeze pentru "propasirea neamului tataresc prin renasterea spiritualitatii specifice" reluand legaturile cu tatarii din Crimeea si din alte tari. UDTTMR dispune de 22 filiale, in cele mai importante localitati cu populatie tatareasca: Constanta, Medgidia, Mangalia, Valu lui Traian, Bucuresti, Techirghiol, Basarabi, Ovidiu, Brasov, Tulcea si altele. S-a organizat o retea de grupe de elevi care urmeaza cursuri de limba turca si de religie islamica. Recent, a fost initiat un program de pregatire a cadrelor didactice care vor preda cursuri de limba tatara. in ultimii ani, comisia pentru invatamant a Uniunii s-a preocupat de elaborarea unei strategii vizand impulsionarea culturii si traditiilor etniei tatare. Un loc important in activitatea Uniunii il ocupa organizarea de simpozioane consacrate unor personalitati tatare. In 2001 au fost organizate manifestari consacrate lui Hamdi Giraybay, Ismail Gasprinski, centenarului Seminarului Musulman din Medgidia, precum si comemorarii a "70 de ani de la moartea poetului national Tatar Mehmet Niyazi". 

    Uniunea Tatara editeaza carti ale autorilor clasici si contemporani, precum si doua periodice lunare: "Karadeniz"("Marea Neagra") si "Cas"(Tanarul"). In dorinta de a se continua traditia folclorului tatar au luat fiinta ansambluri artistice la Valu lui Traian, Constanta, Medgidia, Mangalia, Mihail Kogalniceanu, iar "Festivalul Portului, Dansului si Cantecului Turco-Tatar" a ajuns la editia a VII- a. In activitatea UDTTMR un rol important il joaca dr. Yusuf Timurlenk, cadru didactic la Universitatea Ovidius din Constanta si fost deputat, si Sali Negeat, presedinte al Uniunii si deputat. Filialele locale ale UDTTMR s-au implicat in construirea unor geamii in Constanta si Eforie Nord in anii ’90. Din punct de vedere religios, credinciosii tatari se afla sub obladuirea Muftiului Osman Negeal. In 1998, pentru serviciul religios musulman existau 80 de lacasuri sfinte, intre care o moschee. In 1995, in urma unui protocol intre statul roman si cel turc, seminarul musulman din Medgidia se transforma in Liceul Teologic Musulman ”Kemal Ataturk”, sponsorizat de guvernul de la Ankara. In domeniul lingvistic, un reper important l-a constituit aparitia in 1996 a ”Dictionarului tatar – turc -roman” cu 10 500 cuvinte, realizat de Kerim Altay. De asemenea, limba tatarilor a fost subiectul unei teme de licenta la Facultatea de Litere Constanta, sustinuta de Omer Ozgean. 

    Turcii 

    Numarul estimat al turcilor din Romania este de 29. 080, ceea ce reprezinta 0,13% din populatia tarii. Acestia traiesc in judetul Constanta (majoritatea), dar si in Tulcea, Bucuresti, Calarasi, Braila. 

    Prima consemnare documentara a prezentei stabile a unor etnici turci pe actualul teritoriu al Romaniei este din anul 1264 cand, in urma luptelor interne de tip feudal din Imperiul Anatolian selgiucid, un grup de 12 mii de ostasi condusi de imparatul Izeyddin Keykavuz s-a asezat in Dobrogea. Acestia erau trimisi de imparatul bizantin Mihail Paleologul pentru a apara Imperiul Bizantin de invaziile straine. Asezarea dobrogeana a fost numita de turcii preotomani Babadag, ceea ce inseamna "Tatal muntilor". Multi ani, localitatea a fost o garnizoana militara dar si un centru cultural. Un nou val de etnici turci soseste dupa cucerirea orasului Varna in 1484, dar si in anii urmatori, odata cu sporirea relatiilor economice dintre Romania si Imperiul Otoman. Cea mai impresionanta figura din zona Dobrogei a fost liderul spiritual Sari Saltuk Dede care a avut o atat de mare influenta asupra etnicilor turci incat la 1641 cand Petru Bogdan Bagsik viziteaza Babadagul, mentioneaza ca in acest oras turcii cinstesc in mod deosebit mormantul acestuia care este inconjurat de candele, iar crestinii ajung chiar sa il confunde cu Sfantul Nicolae. Deoarece in secolul al XVII-lea mai toate satele, targurile si orasele din Dobrogea aveau nume turcesti se poate spune ca turcii ajunsesera sa fie intr-un numar foarte mare in Dobrogea. Pe de alta parte, educatia si instructia aveau mai mult un caracter religios, scolile gasindu-se pe langa lacasurile de cult (geamii). Daca in anul 1900 in Dobrogea se aflau 238 de geamii, astazi in toata Romania se gasesc doar 72, dintre care 7 au nevoie de restaurare, fapt pentru care sunt inchise, iar 3 sunt in constructie. De-a lungul timpului, pe langa scolile primare, apar si scoli speciale, care pregatesc dascali si hogi la Babadag. Astfel, la 9 noiembrie 1891 se infiinteaza la Medgidia un nou centru de pregatire a dascalilor si hogilor. In perioada interbelica se poate vorbi si despre o dezvoltare a intelectualitatii turcesti. Apar reviste si ziare, la inceput numai in limba turca osmana, apoi bilingve. Daca pana in 1923 elevii purtau uniforme caracteristice perioadei otomane, odata cu instaurarea Republicii Turce si sub influenta reformei kemaliste, uniformele capata o alura europeana. Totodata, alaturi de limba turca cu caractere latine se introduce si limba romana. Trebuie mentionata si existenta vakifurilor, a fundatiilor care au contribuit foarte mult la dezvoltarea si pastrarea identitatii culturale si spirituale a minoritatii turce din Romania. Perioada 1945-1990 a fost o perioada in care intelectualitatea turca a migrat in Turcia, iar scoala in limba turca a functionat pana in 1954 dupa care s-a suspendat. 

    Turcii din Romania dupa 1990 

    Dupa anul 1990, turcii s-au organizat formand Uniunea Democrata Turca din Romania (UDTR), al carei principal obiectiv este sa revigoreze si sa transmita valorile culturale si traditionale ale etnicilor turci. UDTR – filiala Galati a organizat un festival interetnic euroregional "Dunarea de jos" si coordoneaza activitatea editurii Elvan. UDTR editeaza ziarul Hakses si numai in anul 2000 a publicat patru volume. Conform recensamantului din (1992), numarul estimat al turcilor din Romania este de 29. 080, adica 0,13% din populatia Romaniei. Dintre acestia 24.295 traiesc in judetul Constanta, 3 390 in Tulcea si restul in Bucuresti, Calarasi si Braila. 

    Despre minoritatea rusilor lipoveni din Dobrogea am hotarat sa scriu datorita unor eleve care au prezentat imagini din traditiile acestei etnii, ele apartinand acestei etnii mult intalnite in Dobrogea de nord. Rusii lipoveni sunt o etnie de origine slava orientala, credinciosi ortodocsi de rit vechi (staroveri) care s-au stabilit pe teritoriul Romaniei incepand cu mijlocul secolului al XVII-lea in urma reformarii bisericii ortodoxe ruse. 

    In timpul lui Petru I cel Mare (1682-1725) s-au luat masuri restrictive de europenizare. Staroverii nu au acceptat innoirea si au luat calea pribegiei, stabilindu-se in toata lumea. S-au refugiat pentru mult timp in Basarabia, in padurile de tei, in limba rusa lipa inseamna tei si de aici se presupune ca ar veni originea termenului delipoveni. La origine pescari din zona raurilor Don si Nipru, ei s-au stabilit cu preponderenta in Dobrogea si Bucovina, la gurile Dunarii si Nistru unde au practicat aceasta meserie pana in zilele noastre. Specificul acestei etnii este pastrarea limbii ruse vechi, a obiceiurilor si traditiilor vechi. Un rol hotarator in pastrarea identitatii proprii l-a avut biserica. Slujbele se tin in limba slavona, scrierea se face cu caractere slavone, se foloseste calendarul Iulian decalat cu 13 zile. Un rol important in viata lipovenilor il are baia cu o semnificatie sacra, considerate leac universal impotriva tuturor bolilor (purificare trupeasca si morala). Obiceiurile rusilor-lipoveni sunt strans legate de sarbatorile religioase. Cel mai bine s-au pastrat obiceiurile de Lasata Secului (Maslenita), de Florii, Paste, Craciun, botez, casatorie, deces. Pe langa faptul ca sunt recunoscuti buni pescari, ei se ocupa si cu agricultura (buni gradinari), albinarit, morarit, etc. Deasemenea sunt constructori de barci foarte apreciati, de case (cu acoperis din stuf), iar majoritatea bisericilor si manastirilor au fost construite si pictate de renumiti mesteri lipoveni. Majoritatea rusilor-lipoveni este concentrata in regiunea Dobrogea in localitatile: Tulcea, Sulina, Sarichioi, Carcaliu, Jurilovca, Slava Cercheza, Slava Rusa, Constanta, Ghindaresti, Navodari si in regiunea Moldovei in localitatile Targu-Frumos, Bratesti, Manolea, Climauti, Suceava. 

    ”Primele asezari cunoscute ale rusilor-lipoveni sunt cele din Bucovina. Cele mai multe pareri nominalizeaza satul Lipoveni sau Sokolinti (cum este numit de catre localnici) din judetul Suceava ca fiind cea dintai localitate infiintata de rusii lipoveni (1724). O alta localitate lipoveneasca este Climauti din judetul Suceava, atestata in 1780, printr-un act de donatie semnat de egumenul manastirii Putna, Ioasaf, prin care li se permitea staroverilor rusi asezarea pe mosia manastirii. In 1784 este infiintata localitatea Fantana Alba (actualmente pe teritoriul Ucrainei), care va deveni ulterior un centru spiritual deosebit de important pentru credinciosii de rit vechi (in 1846 aici se infiinteaza Mitropolia Crestina de Rit Vechi). Popularea cu staroveri a localitatilor din Moldova precum Manolea, Lespezi, Bratesti, Dumasca, Targu Frumos, Iasi este apreciata pentru prima jumatate a secolului al XVIII-lea, iar pentru restul de localitati se indica prima parte parte si mijlocul secolului al XIX-lea. Pentru regiunea Dobrogei, prezenta staroverilor este asociata cu migrarea cazacilor condusi de atamanul Ivan Nekrasov, ca urmare a incursiunilor declansate impotriva acestora de autoritatile tariste. Imigrarile populatiei cazacesti si a celei alaturate acesteia se intind pe intreaga perioada a secolului al XVIII-lea. Din 1740-1741, localitatea Sarichioi din judetul Tulcea devine un centru important al cazacilor nekrasovi, cu o organizare remarcabila a vietii sociale dupa regulile „Legalmantului lui Ignat”. Alte sate lipovenesti vechi din Dobrogea (secolul al XVIII-lea) sunt: Slava Rusa, Carcaliu, Jurilovca.” 

    Deoarece misiunea noastra de dascali de gimnaziu sau de liceu ramane cea de predare-invatare si nu cea de cercetare, aceasta fiind atributul invatamantului universitar, am preferat sa iau informatiile gata culese si tiparite de cei mai in tema decat mine, insistand pe valoarea practica la catedra a acestor informatii, ele mi-au fost de mare folos in orele de dirigentie si in orele de istorie, unde elevii au intrebat despre aceste raporturi romano-musulmane si despre cele cu etnicii lipoveni. Practic am fost confruntata recent cu o situatie conflictuala la clasa unde sunt diriginta si am rezolvat-o, cred eu, destul de multumitor. Un elev de etnie turca, mai violent din fire, utilizand frecvent forta fizica sau violenta verbala, fiind mustrat in fata clasei pentru comportamentul sau, a replicat ca este nemultumit de apelativele adresate de colegi, acelea de ”turcule”, ”otomanule”, ”paganule”. 

    Dupa ce le-am citit aceste date istorice, am insistat pe ideea ca oamenii trebuie sa se inteleaga intre ei si ca fiecare clasa de elevi e ca o familie, toti trebuie sa manance impreuna o paine, le-am povestit apoi de proiectul Muzeului de Istorie Nationala si Arheologie Constanta realizat in colaborare cu fabrica ”Dobrogea” pentru restaurarea Edificiului Roman cu Mozaic, elevul de etnie turca dorind sa cumpere painea romana in fiecare saptamana la ora de dirigentie, paine pe care sa o platim toti, inclusiv diriginta clasei, si sa o mancam impreuna ca un ritual de prietenie. Ideea a devenit fapta in saptamana urmatoare si asa mereu deoarece elevii au inteles ca nu conflictele sunt necesare intr-o societate, ci o buna convietuire si respectul reciproc. Acelasi elev s-a oferit sa aduca dupa sarbatorile traditionale musulmane dulciuri specifice si sa isi serveasca in clasa colegii, atunci si ceilalti au inteles ca pot deveni mai buni oferind si ei bunatati traditionale, demonstrand ca romanul mai este inca membrul unui popor ospitalier, tot la fel ca etniile cu care convietuieste. 

    chei dobrogea

    sursa foto: sas-richard.blogspot.com

    Bibliografie: 

    Tasin Gemil, Romanii si otomanii in secolele XIV-XVI-lea Editia a 2-a, revizuita, Editura Ovidius University Press, Constanta, 2008 

    Ekrem, Mehmed Ali, Din istoria turcilor dobrogeni, Bucuresti, 1994 

    A. Radulescu, I .Bitoleanu, Dobrogea. Istoria romanilor dintre Dunare si mare, Bucuresti, 1979 

    Mehmed Mustafa Ali, Istoria turcilor, Bucuresti, 1978 

    Nicoara Teodor, Istoria si traditiile minoritatilor din Romania 2005, editie on line www.aliantacivilizatiilor.ro
    www.ziarelive.ro

  • Platon – viața și opera – scurte considerații

    A considera opera lui Platon doar o speculatie, doar o pura creatie ideatica, fara valoare practica sau doar o forma a gandirii umane fara suport material, fara aplicatii practice, o simpla incercare de teoretizare si atat, reprezinta o falsa cunoastere a acestei opere. 

    In cadrul istoriei psihologiei, momentul Platon este deosebit de important prin faptul ca acest autor antic, redand conceptia mentorului sau spiritual, Socrate, pregatea de fapt opera urmasului sau, elevului sau, Aristotel, cel care poate fi socotit pe drept cuvant parintele psihologiei, in contextul in care predecesorii sai erau inca tributarii unei gandiri mitice, el ridicandu-se la un grad superior de intelegere si interpretare a vietii psihice, a lumii in general. Fiind pasionata de foarte mult timp de conceptia despre dragoste a lui Platon, ilustrata in celebrul dialog Banchetul si gasind preocupari la psihologi contemporani in aceasta directie, am elaborat acest referat pentru a-mi lamuri mie si altora daca exista sau nu dragostea perfecta, ilustrarea androginului antic. Am gasit deasemenea numeroase intuitii de geniu ale marelui filosof, referitoare la psihanaliza, ceea ce reconfirma, daca mai era cazul, faptul ca vechii greci aveau o gandire foarte elevata pentru epoca in care traiau. Opera lui Platon se cuvine a fi incadrata in istoria psihologiei si pentru modul in care vechii ganditori ai Eladei explicau natura sufletului omenesc, intr-un mod original si poetic. 

    Consideratii privind corelatia dintre evenimentele vietii lui Platon si gandirea sa psihologica 
    In cadrul filosofiei clasice grecesti, personalitatea lui Platon reprezinta un moment de referinta, fiind considerat cel mai mare ganditor idealist al acestei perioade. Epoca in care a trait, respectiv anii 427-347 i.Hr., corespunde unei etape din istoria Greciei antice foarte framantate cand, dupa regimul cel mai democrat al vremii, cel al strategului Pericle [443-429 i.Hr.], in cetatea-polis Atena, in timpul razboiului peloponesiac, toate valorile recunoscute anterior se modifica, tot asa cum si viata lui Platon insusi. Provenind dintr-o familie de aristocrati, dupa mama coborator din legendarul rege legiuitor Solon, conform traditiei ateniene, Platon a studiat la varsta tineretii filosofia, acea conceptie integratoare a tuturor cunostintelor epocii in care traia. Deoarece Socrate era cel mai respectat filosof al vremii, pe care Platon se pare ca l-a cunoscut de copil, sau dupa altii la 20 de ani, el si-a insusit intocmai ideile novatoare ale acestuia, idei care coborau filosofia din cerurile zeilor pe pamant, printre oameni, propunandu-le sa se autocunoasca, sa caute adevarul in ei insisi. Descoperirea lui se putea face prin metoda maieuticii, a mositului, din aproape in aproape. Aceasta metoda se spune ca i-a fost inspirata lui Socrate de mama sa, care era moasa, ceea ce ne face sa presupunem ca gandirea grecilor vechi era profund intuitiva, gandire de poeti ce se mirau naivi in fata naturii, neavand suficiente cunostinte date de cercetarea rationala, precum avem noi, cei de azi. In educatia ateniana scopul final al acestei pregatiri era, pentru fiii celor bogati, mod de a deveni buni oameni politici, buni oratori, capabili sa convinga auditoriul, de aceea retorica era la mare cinste; aflata la inceputurile ei, filosofia era de multe ori doar o indeletnicire orala, astfel ca maestrul lui Platon, Socrate, nu a lasat nimic scris; tot ce se stie despre opera lui se datoreaza discipolilor, cel mai de seama fiind Platon. 

    Socrate a trait intre anii 469-399 i.Hr., deci moartea i-a survenit la varsta senectutii, el fiind o personalitate emblematica si datorita acestui aspect al longevitatii sale; si azi avem tendinta fireasca sa ne respectam batranii intelepti, comparandu-i cu prea multii batrani deprimati, bolnavi, rapusi de viata, debusolati, mult mai numerosi decat cei senini si cu adevarat intelepti. Si in plus, Socrate venea sa repuna in drepturi legea pe care multi din contemporanii sai o socoteau inutila; respectat, ascultat, Socrate sfarsea prin a fi condamnat tocmai de cei pe care filosoful ii aparase, de conducatorii cetatii nemultumiti de popularitatea ganditorului care parea ca indeamna la revolta impotriva lor, cei ce incalcau legile naturii umane, inchinandu-se unor zei care uitau adevarata menire a omului: cea de a cauta binele si adevarul. Socotit instigator social, Socrate era condamnat, iar discipolul sau cel mai devotat, aflat la varsta de 28 de ani, urma sa fie marcat pentru toata viata de acest sacrilegiu, de aceasta incalcare flagranta a legilor tocmai de cei care erau cei mai indreptatiti sa le respecte.. 

    Studiind viata marelui filosof antic, Platon, ii putem intelege si mecanismele gandirii sale care au dus la elaborarea unui sistem filosofic aparent rupt de realitate, un sistem in care lumea are la baza Ideea. Aparea pentru prima data desprinderea de materie, de intelegere a unitatii lumii printr-un element care sa ii dea unitate, lumea putand sa se nasca din ea insasi, din Ideea pura. Era oare o incercare de delimitare a lumii reale de cea a ideilor, o rupere a filosofului de viata reala, o lume plina de minciuna, imposibil de schimbat, sau era o detasare superioara, usor aroganta, a inteleptului care atinsese esenta lumii, dar care devansa cu mult epoca in care traia? Se pare ca de-a lungul existentei sale, Platon nu a fost un invins, el nu s-a izolat de problemele cetatii. In toate peregrinarile sale in Egipt, in Megara, in Cirene, in Siracuza, el a cautat sa influenteze benefic conducatorii, de multe ori tirani, de aceea si ideea din Republica, opera sa cea mai cunoscuta, de a infaptui un stat in care filosoful sa ii fie regelui sfatuitor, sfetnic, mentor spiritual. Si visul i-a fost implinit tocmai de elevul sau pe care l-a format in celebra scoala de la Atena, Academia, acesta nefiind altul decat Aristotel, cel mai mare filosof antic, profesorul celui mai mare rege al antichitatii, atat sub aspect politico-militar, cat mai ales ca deschizator de noi orizonturi culturale, Alexandru Macedon. 

    In sudul Italiei, la Siracuza, Platon a intrat in contact cu filosofii pitagoreici, si ei tributari unei conceptii abstracte, aproape idealiste asupra lumii, cea in care numarul este elementul fundamental, temelia pe care se sprijina intreg edificiul existentei, El a imbinat doctrinele lui. Heraclit, ale pitagoreicilor si ale lui Socrate. Cu privire la lucrurile sensibile, el este de acord cu Heraclit, in doctrina realitatilor inteligibile cu Pitagora, iar in filosofia politica cu Socrate.

    Drama vietii lui Platon, data de moartea nemeritata a mentorului sau, dar si propria sa formatie intelectuala in mod sigur, gandirea sa mitica, i-au permis realizarea unei opere cu pronuntate valente literare, ceea ce ii confera originalitate si maretie. Cele mai cunoscute mituri se refera la dreptate si nedreptate – mitul lui Gyges, la adevar – mitul pesterii, la dragoste – mitul androginului. Aceasta modalitate de scriere a filosofiei sub forma miturilor, a pildelor am zice, cat si forma pe care o imbraca, cea a dialogurilor, face ca opera lui Platon sa fie foarte apreciata in epoca si poate de aceea si bine pastrata peste timp. Dialogul ca forma de exprimare a discursului filosofic se pare ca este creat pentru prima data de Platon, cel care se numea in realitate Aristocles, ca si bunicul sau, Platon fiind un soi de porecla ce simbolizainaltimea fruntii sale sau abundenta stilului sau.
    Dialogul filosofic nu este un schimb de informatii, ci constructia unei idei din alta idee, dialogul filosofic nu rezolva probleme ci problematizeaza, maestrul dintr-un dialog filosofic nu stie raspunsurile ci conduce gandirea spre intrebari din ce in ce mai adanci. In disputele filosofice partenerul de dialog nu este un inamic, ci acela care are o alta parere, crescuta din dialogul insusi, intr-un dialog filosofic toti invata, nimeni nu este atoatestiutor, toti se asculta si se respecta. Dialogurile, capodopere ale prozei clasice grecesti, cuprind numeroase lucrari: Apologia lui Socrate, Criton, Gorgias, Fedon, Banchetul, Republica, Sofistul, Timaios. Din ele rezida, in ciuda prezentei aproape continue a lui Socrate, ideea de baza a filosofiei lui Platon, aceea ca adevarata realitate o constituie Ideile, cea de frumos, de bine, de adevar, esente suprasensibile, imuabile, aflate intr-o lume in afara timpului si spatiului, dominate de un principiu suprem, cel al unitatii in diversitate. 

    Viata lui Platon, ca si a mentorului sau, nu a fost una scurta, ceea ce semnifica in mod sigur faptul ca activitatea aceasta de ganditori, de mentori pentru cei tineri le asigura tuturor o longevitate si o vivacitate peste medie. Poate ca intr-un alt spirit mai putin elevat, drama de tinerete a lui Platon ar fi facut adevarate ravagii, ajungand la patologic. La Platon s-a transformat intr-o conceptie atat de armonioasa, de adanca impacare cu un destin aproape implacabil, destinul celui care crede in principii, insa asa cum ne explica marele filosof, dezordinea intr-un stat are trei cauze: legile rele, nerespectarea legilor si lipsa lor. Tot ce exista este rau, bun sau neutru. Pentru Platon virtutea reprezinta cumintenie, dreptate, curaj, cumpatare. De aceea conform acestor principii el si-a organizat continuu propria viata, o viata in slujba Ideii. 

    Opera lui Platon – conceptia sa psihologica 
    Celebrele Dialoguri reprezinta aplicarea metodei dialectice de gandire, inteleasa in sensul ei originar de discutie din grecescul dialectiktike, de aceea pare ca Platon se contrazice pe sine sau pe interlocutorii sai, ori nu are clara o conceptie asupra lumii; este posibil ca aceasta conceptie sa se fi schimbat in cursul vietii sale sub influenta nenumaratelor evenimente in care a fost implicat, sub influenta celor pe care i-a cunoscut, dar este posibil de asemenea ca aceste aparente contraziceri sa fie chiar gandirea sa in continua interogare, cautare, negare si revalorizare. 

    Personajele Dialogurilor sunt de cele mai multe ori reale, fie alti filosofi ai epocii, fie aproape omniprezentul sau mentor, Socrate, fie unele imaginare. S-a spus ca ceea ce Platon pune pe seama lui Socrate nu ar fi fost niciodata rostit de acesta, dar spiritul lui se simte continuu, fostul elev omagiindu-l prin opera sa. Conceptia despre suflet a lui Platon era ca si la pitagoreici aceea ca sufletul e nemuritor, el transmigrand in mai multe corpuri. Oare aceasta credinta mistico – religioasa in fapt nu o imprumutasera grecii de la indieni, de la budisti? De ce sa fi fost imposibil ca aceste civilizatii sa se fi aflat la un moment dat in contact? Principiul sufletului este la Platon numeric, pe cand cel al corpului este geometric. Sufletul este suflul vital, raspandit in toate directiile, el se misca de la sine si e tripartit: partea lui rationala isi are sediul in cap, cea a pasiunilor in inima, iar cea care produce poftele in zona buricului si a ficatului.

    Partea rationala a sufletului este cauza reflectiei, a deliberarii, a intelegerii; partea senzuala a sufletului este cauza poftei de a manca, a satisfactiei sexuale, iar partea pasionala este cauza curajului, a placerii a durerii, a supararii. Pornind de la centru, sufletul cuprinde corpul din toate partile, in cerc, el e compus din elemente si e impartit in intervale armonioase, formeaza doua cercuri legate intre ele, dintre care cel interior formeaza cele sapte cercuri, cercul interior este cel al identitatii, iar cel de-al doilea este al alteritatii.’’ 
    Din miscarea cercului alteritatii se naste opinia, iar din miscarea regulata a cercului identitatii apare stiinta, ceea ce inseamna ca la baza tuturor lucrurilor sunt doua principii: divinitatea si materia. Prima e ratiune si cauza, cea de-a doua nu are nici forma, nici limita, ea are initial o miscare dezordonata, insa divinitatea, preferand ordinea dezordinii, a strans-o intr-un singur loc. Astfel substanta, materia, a fost transformata in cele patru elemente prezente si la primii filosofi ionieni, dar si in cultura chineza veche: apa, aerul, pamantul si focul. Din aceste elemente s-a nascut lumea si tot ce exista in ea. Aceste elemente sunt in continua schimbare, cu exceptia pamantului care, fiind constituit din figuri geometrice, subinscrise unui cub, nu se poate schimba; celelalte au ca elemente definitorii astfel: focul o piramida, aerul un octagon, iar apa un icosaedru. Divinitatea este cauza intregii creatii, considera Platon, deoarece binele este facator de bine, prin insasi natura sa, universul este cel mai frumos lucru pentru ca seamana cu divinitatea. Universul e o fiinta insufletita, creat dupa asemanarea fiintei inteligibile, dar ca sa fie perfect, a fost creata si faptura celorlalte animale. Divinitatile sunt de natura focului ca si sufletul, ele nu au corporalitate, iar vietuitoarele sunt, dupa mediul in care traiesc, zburatoare [aer], acvatice [apa], terestre [pamant], inzestrate cu corporalitate si suflet in acelasi timp. Ceea ce trebuie sa faca orice fiinta este sa se identifice cu divinitatea, pentru aceasta fiind necesare virtutea, forta, sanatatea, simturi bune, bogatia, neamul ales si buna reputatie. A fi bun implica si a fi frumos, acel kalokagatos specific gandirii grecilor. Universul este unic, creat perfect si perceptibil simturilor, nelimitat, sferic, ca si cel care l-a creat, nepieritor ca si divinitatea. Universul contine totalitatea corpurilor care exista, puse intr-o ordine perfecta, care ne da posibilitatea de a le cunoaste. Unicitatea, acel element fundamental al pitagoreicilor, se multiplica; totodata el considera ca si Heraclit ca totul curge continuu, fiind deci in schimbare. Nu poate sa admita insa, trecerea unei idei in contrariul ei, tot asa cum nu poate concepe ca doua propozitii contrarii pot fi adevarate in acelasi timp. Separarea lucrurilor sensibile, vizibile de cea a ideilor, lumea inteligibila nu inseamna ca exista doua lumi, ci una numita kosmos. Lumea ideala este modelul [paradeigma] acestei lumi unice, care e imaginea, copia ei. Ideile nu sunt perceptibile sensorial, sunt incolore, intangibile, fara contur, dar au fiinta autentica doar lucrurile sensibile nu sunt, exista fara sa fie. Ideile la Platon nu par a fi in suflet, in ganduri cum le va aseza firesc Aristotel, ele exista formalist-idealist.
    Maretia filosofiei lui Platon este data de faptul ca a reusit sa distinga fiinta de existenta, limitele filosofiei sale constand in faptul ca le-a separat. Daca nu ar fi folosit miturile, dialogul, spun unii ganditori, ar fi elaborat o logica mai complexa, ca disciplina a cunoasterii, decat cea aristotelica. Abia in zilele noastre stiintele au devenit capabile sa transforme efectiv existenta naturala sa sociala, s-o faca pe masura intentiilor, ideilor umane. Dar inca nu s-a renuntat la realitatea ideala morala, politica, estetica, perfectiunea fiind si azi, in sens mai mult sau mai putin figurat un atribut al divinitatii. 

    Iubire platonica sau iubire perfecta? 

    Cel mai tulburator mit ramane cel al androginului, insotind gandirea multor umanisti preocupati in mod firesc sa defineasca iubirea. Mitul acesta apare in dialogul Banchetul, relatand o petrecere unde se discuta despre Eros, acea fiinta-idee creata de zei pentru a face lumea mai buna, pentru a asigura legatura intre oameni si zei. Astfel Platon relateaza mitul fiintei perfecte, barbat si femeie in acelasi timp, cu patru brate, patru picioare, cu doua capete; pe acea fiinta si zeii o invidiau, de aceea au separate-o, facandu-i pe cei doi care au rezultat sa se caute continuu pana se gasesc; aceasta fiinta se numea androgin. Insa in urma discutiilor dintre personajele lui Platon se ajunge la idei contradictorii: pe de o parte se glorifica aceasta iubire pura, in care se obtine cea mai inalta perfectiune, pe de alta parte se neaga implicarea trupeasca, de unde expresia iubire platonica in sens de iubire ideala, neimplinita fizic. Apare si o alta idee, chiar scandaloasa dupa unii, prezenta in Republica, aceea a stapanirii in comun a femeilor de catre cei bogati, alaturi de pamanturi, de sclavi; dar oare uitam ca Platon ramanea tributar totusi timpului in care traia, mentalitatilor epocii? 

    Pornind de la acest mit, al androginului, am incercat sa identific posibilitatile practice de a gasi marea iubire, iubirea perfecta. Daca totusi consideram ca perfectiunea ramane atributul divinitatii, ca oamenii nu sunt perfecti ci perfectibili, este totusi demn de retinut ce considera azi hotarator in realizarea acestui mit doi mari psihologi romani: Corneliu Mircea, in lucrarea Intercomunicarea, si Mielu Zlate, intr-un manual destinat elevilor de clasa a X-a, preocupati in mod sigur de cunoasterea acestei probleme un manual de psihologie. Mai intai voi prezenta conceptia lui Corneliu Mircea, psihoterapeut roman, care isi subintitula amintita lucrare Eseu de antropologie psihologica. Sintetizand conceptii ale unor mari psihologi, conchide urmatoarele: Erosul este puterea informanta cea mai pura si mai adanca a umanitatii, redescoperita mereu si mereu reactualizata de miscarea devenirii nivelice [care dezvaluie taramuri limpezi si nestiute odata cu si prin fiecare noua dimensiune nivelica]’’. 

    Aceasta devenire nivelica este explicata de autor prin insusi modul de organizare a psihicului uman, inteles dupa modelul lui Freud, acel aparat psihic compartimentat, format din constient, inconstient si subconstient, ca si dupa modelul trebuintelor lui Abraham Maslow, cel al piramidei care include pe treapta superioara realizarea treptei inferioare cu necesitate. Acest mod de abordare a devenirii finite umane implica transformarea prin intermediul comunicarii, a cuvantului rostit sau scris, dar si prin acele forme primare de comunicare, prima treapta fiind a corporalitatii, comunicarea gestuala, cea mai primitive modalitate informationala, specifica si lumii animale; de la acest prim nivel, al instinctualitatii, se trece apoi spre cel de-al doilea, al afectivitatii, incluzandu-l armonios pe primul, apoi spre al treilea, al imaginarului, spre cel de-al patrulea, al ratiunii si in final, incorporandu-le pe toate, la ultimul nivel, cel al cunoasterii paroxistice de sine.
    Eul ia fiinta prin sferele psihice descrise, spune autorul amintit si fiinteaza devenind de la un nivel psihologic la celalalt. Recunoastem aici sferele sufletului lui Platon si trebuie sa conchidem ca intuitia grecilor era foarte buna. Fiecare nivel se deschide spre celalalt, spre adevarul mereu mai clar si mai expresiv sinelui. Instinctualitatea se deschide spre afectivitate si se preschimba in afecctivitatea care amplifica dimensiunea eului, inscaunand-o in inima alteralitatii, la randul ei afectivitatea deschide imaginarul care o cuprinde si in care se preschimba, luand acum infatisarea celuilalt, [..] imaginarul se deschide spre ratiune, care il absoarbe si il transforma[…] iar gandirea adanceste in sine si se inalta [..] pana la momentul cunoasterii extatice de sine.
    Comunicarea inter-nivelica este satisfacuta prin realizarea unor motive de diferite ranguri, sinele se oglindeste si se defineste astfel prin altul. Sinele se deschide spre altul nivelic, cautandu-si oglinda si definitia nivelica, iar fiinta celuilalt reflecta sau nu chipul sinelui cautator. Cand oglinda celuilalt deformeaza sinele nivelic apare respingerea, cand reflectarea este identica sinelui oglindit, apare atractia. In toate relatiile de intercomunicare ne cautam propriul sine, oglindit in celalalt, retusati, remodelati prin tatonare continua; cand insa diferentele nivelice sunt foarte mari, intervine repulsia, respingerea, indepartarea nivelica. Cuplul interpersonal se naste si se sudeaza in timp, prin acomodare reciproca, prin compensatia nivelica a celuilalt cand deosebirile nu sunt fundamentale, in opozitie, sau cand structurile caracteriale permit flexibilitatea, acomodarea. Firile chei universale, acomodabile la orice tip de personalitate, isi gasesc mai rapid partenerul, in timp ce firile mai rigide, chei singulare, mai anevoios. Forma pura si absoluta a comunicarii, Erosul, nu admite decat celula arhaica a cuplului dual. Eul isi oglindeste si isi implineste fiinta prin Altul care trebuie sa fie, in cele din urma, un alt eu insumi. 
    Totusi se ajunge destul de greu si de rar la formula perfecta a cuplului dual, in care fiecare partener se recunoaste integral pe sine in si prin altul, cel mai adesea cuplurile sunt imperfecte, eul pasind cu o parte a sa spre alte individualitati, spre alte persoane, in speranta definirii si regasirii depline. Totusi Barbatul va cauta totdeauna Femeia, adica fiinta unica pentru o alta fiinta unica. Aceasta cautare pote sa fie sortita succesului, dar tot atat de bine si esecului, cautand fara incetare, eul se regasestefaramitat, fragmentat in altii. O viata cauta si chiar daca gaseste, de multe ori e posibil sa nu poata mentine constanta aceasta formula perfecta. In lucrarea mai sus amintita a lui Mielu Zlate, manualul de Psihologie pentru clasa a X-a, editat in 2005, referitor la acest subiect, se face referire la modelul triunghiular al dragostei, propus de psihologul englez R. Sternberg; acesta apare reprezentat astfel: Astfel se considera ca intimitatea reprezinta apropierea dintre parteneri, sudura sufleteasca, intelegerea reciproca, masura in care unul il valorizeaza pe celalalt, conteaza pe el; angajarea reprezinta decizia de a ramane implicat in relatie; pasiunea reprezinta atractia fizica/sexuala si psihica dintre parteneri. Dragostea simpatetica se manifesta sub forma apropierii, caldurii, dorintei de a ajuta, preocuparii fata de bunastarea si fericirea partenerului si angajarea pe termen lung. Dragostea oarba, pasionala este un amestec de dorinte si atractie sexuala, exaltare si durere, anxietate si destindere, altruism si gelozie, ea aparand repede si disparand la fel de repede, un foc de paie. Cel de-al treilea tip de dragoste, cea rationala presupune angajare, decizie rationala, este un fel de contract intre parteneri, stand la baza casatoriilor din interes. Celelalte tipuri de dragoste, cea parteneriat, cea romantica sau cea prosteasca sunt combinatii intre doua dimensiuni: intimidate = angajare duce la parteneriat, angajare + pasiuneduce la dragoste prosteasca, intimidate + pasiune duce la romantism. Ca sa reziste si sa fie perfecta, e nevoie de imbinarea celor trei colturi ale triunghiului echilateral: intimitate, angajare si pasiune. Relatiile interpersonale care duc la dragoste perfecta sunt deci o imbinare a acestor tipuri de dragoste, putand sa se mentina mai mult sau mai putin in timp, in functie de inteligenta celor doi parteneri de cuplu, in functie de cei din jurul lor si de rolul pe care cei doi il atribuie acestora, in fond ei trebuind sa reconstituie continuu androginul platonician, cuplul primordial biblic, tinand seama mereu de ideea de devenire in si prin propria fiinta, oglindita in fiinta celuilalt. Daca in relatiile generale interumane intervin cooperarea, competitia si/sau conflictul, in relatiile care presupun actiunea mutuala apar etapele: cea a acomodarii, cand partenerii se obisnuiesc, se ajusteaza unul cu altul, cea a asimilarii, cand se realizeaza un transfer reciproc de gusturi si mentalitati, partenerii gandind si comportandu-se aproximativ identic, cea a stratificarii, cand partenerii se ierarhizeaza in functie de statutele detinute de ei, cea a alienarii, echivalenta cu fuga, indepartarea de celalalt, ruperea relatiilor. Pentru ca sa nu se ajunga la aceasta alternativa, pentru ca sa se mentina prietenia sau chiar dragostea este nevoie de o continua mentinere a acestor prime tipuri de relatii : cooperare, competitie constructiva, acomodare si asimilare. 

    Concluzii 

    Filosofia idealist – obiectiva a lui Platon, in care Ideea–Forma reprezinta forta gandirii sale a constituit si mai constituie si astazi subiectul unor indelungi si aprige discutii. Faptul ca mai este si azi de actualitate dupa atatea secole o atare conceptie se datoreaza modului pur speculativ al formularii teoriilor platoniciene. Gandirea sa psihologica este o incercare de revalorizare a ideilor inaintasilor sai, conforma epocii in care a trait, in spiritul gandirii mitice a grecilor, este o conceptie conservatoare, utopica si psihologizanta. La Platon sufletul are functia de a fi apetit, motivatie organica, ratiunea are functia intelegerii inteligente si a stabilirii adevarului, iar energia sau vointa sunt sinteza primelor doua functii. In ceea ce priveste raporturile interumane, asa cum am aratat, multe din ideile sale se regasesc inca in conceptia unor psihologi contemporani, avand clar delimitate nivelele psihicului, desi ca numar nu coincid cu cele pe care le semnala Platon; acest fapt este explicat tot prin misticismul anticilor, prin ideea ca cifra sapte are o semnificatie deosebita. Pentru epoca in care a trait se poate spune ca din punctual de vedere al dezvoltarii conceptiei despre suflet, momentul Platon a fost o stagnare dupa cel al lui Socrate pe care il putem compara cu introspectionismul modern, in timp ce urmasul sau, Aristotel, ramane neindoielnic precursorul multor stiinte, printre care, desigur si psihologia. 

    Note 
    Diogene Laertios, Despre vietile si doctrinele filosoflor Polirom, Iasi, [1997], p. 129 2 – idem, p. 131 3- ibidem, p.134 4 – ibidem, p. 135 5- ibidem, p. 140 

    Platon, Opere, vol. VI, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1989, p. 31 7- idem, p. 32 

    Corneliu Mircea, Inter-comunicarea, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1979, p.101 9-idem, p. 109 

    Psihologie, manual pentru clasa a X-a, coordinator Mielu Zlate, Editura Aramis, Bucuresti, 2005, p. 143 

    Bibliografie 

    Diogene Laertios, [1997] Despre vietile si doctrinele filosofilor, Editura Polirom, Iasi 

    Platon, Opere, vol. VI, [1999] Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti 

    Corneliu Mircea, [1979] Inter-comunicarea, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti 

    Psihologie [2005], manual pentru clasa a X-a, coordonator Mielu Zlate, Editura Aramis, Bucuresti 

    Vladimir Soloviov, [1997] Drama vietii lui Platon, Editura Amarcord, Timisoara 

    Dictionar de filosofie, [1978], Editura Politica, Bucuresti

  • Note de lectură – I. L. Caragiale

    Nenea Iancu Caragiale obisnuia sa se intalneasca deseori cu amicii sai, care nu erau putini, la cunoscuta cafenea din Calea Victoriei, vizavi de Capsa, numita "Cafe de la Paix", dupa celebra ei omonima din Paris. Bineinteles, ca era o palida imitatie a marii sale surori, fiind, totusi, unul din localurile de lux ale Capitalei. 
    Era primavara, cald, placut, si patronul "Cafe"-ului scosese mesele fara, pe trotuarul din fata pravaliei. Fericita inspiratie, caci toate au fost ocupate cat ai clipi din ochi de plimbaretii obositi de atata "du-te-vino" pe asflatul proaspat stropit cu apa in opturi, cum se obisnuia pe-atunci. Inauntru nu se mai inghesuia nimeni, decat la mare ananghie, cu toate ca clicele din tavanul incaperii isi incepusera activitatea de racorire. Acolo era bine in zilele ploioase de toamna tarziu si iarna, in orice zi, dar mai ales cand vicolea. 
    Dar iata ca la una din mesele asezate inauntru, langa fereastra mare, se asezara doi barbati impozanti, cu chipurile placute, frumoase chiar. Unul era mai voinic, cu infatisare atletica; celalalt mai fin. Si-ndata dupa ei mai sosira doi care se plasara la aceeasi masa. Amici, dupa vorba favorita a lui nenea Iancu, care era unul din acesti patru musterii. 
    -Mai, ai dracului! spuse destul de tare, ca sa fie auzit de cei de pe trotuar, cel mai aratos dintre ei, Dumitru Teleor, edecii s-au si plasat. Poftim de mai stai la aer curat. 
    -Lasa, Tato, nu te importa, ii raspunse cel cu care venise, ca nu era nici o scofala sa stam pe strada si sa se zgaiasca la noi toti nepricopsitii. Si p-orma, de aer o fi aer, nu zic ba, dar curat nu e. Mai ales cand trece cate-un musacl in goana bidiviilor si starneste praful! Vorba e – ce luati? Sa nu pierdem vremea! Tu, Tato? Canta! Tot u turceasca aromata cu Jamaica?
    -A, nu, Iancule, de asta data, schimb. A venit primavara… s-a facut cald. nbu face sa-mi mai tabacesc gatlejul cu bauturi fierbinti. Eu iau o "cafe frapee" la pahar inalt, cu frisca si paiul respectiv!
    -Dar ce-ar fi sa iei numai ultimul articol, tato? rase nenea Iancu. 
    -Ala sa-l dai celor de pe trotuar, Iancule, nu mie, cel mai bun amic al tau!
    -Dar voi ce luati, ipochimenilor? ii intreba Caragiale pe ceilalti doi.
    -Noi, doua marghilomane!
    -Phi! Urat mi-a fost de betivi si de betivi am avut parte. Bine! Chemati chelnerul si comandati doua frapeuri si doua arghilomane. Hai! 
    Comanda fu executata in cateva minute si cei patru amici isi incepura delectarea cu cele patru preparate din deliciosul fruct oriental, cel mai raspandit pe intreg globul pamantesc sub diferite forme, care de care mai subtile si mai imbietoare. 
    Cel care-si degusta, eu mai mult rafinament, cafeaua de la ghiata era simpaticul Teleor; sorbea tacticos, plescaindu-si limba la fiecare pauza, lingandu-si buzele si stergandu-si, cu gratie de berbant, cu o batista alba de olanda, mustatile stufoase si mari ca vrabia de toamna! Privea in aparenta la trecatorii ce se vanturau pe calea Victoriei, dar il framanta un gand caruia-i dete grai:
    -Iancule, tu care le stii pe toate, ca ai fost si dascal la viata ta, lamureste-ma si pe mine, rogu-te, de ce si-au botezat astia pravalia de aci "Cafe de la Paix", in frantuzeste? Nu puteau sa-i spuna colo, limpede, curat, neaos, romaneste: "Cafeneaua Pacii", ai?
    -Ei, si tu, Tato, de ce? De moftangii! Ca si aia de la "Au bon gout", de la "Hotel de Franec", de la "Vie parisienne"! de la… ca sa se fasoleasca si ei! Sa-si impresioneze clientela, de! 
    -Mmddda! mormai Tata. Da’ o fi vreo asemanare, ceva, intre cafeneaua asta si aia de la Paris?
    -N-as crede, Tato! In orice caz, la aia n-ai sa poti bea o "turceasca" gingirlie cu coniac, asa cum bei la noi, asta e sigur!
    La aceste vorbe unul din ceilalti doi, dacu cu tristete din cap si spuse, oftand:
    -Ah,… ce fericit as fi, nene Inacule, sa beau o cafea, cum o fi, frappe sau la filtru, la adevarata "Cafe de la Paix"… la Paris! Atat sa stau si eu la o masa de la "cafe de la Paix", cat sa beau o cafea si p-orma sa plec, da’ sa stiu c-am facut treaba asta! N-as mai dori nimic altceva! 
    -Fugi, ma, d-aici, ca glumesti, nu stii ce spui, zise Caragiale malitios. 
    -Imi pare rau, coane Iancule, e asa cum iti spun! Sa beau o cafea, de care-o fi, la "Cafe de la Paix" de la Paris si sa plec… Ma declar satisfacut, multumit, nu-mi trebuie mai mult. Dar daca n-am posibilitatea… Cu ce bani?
    -Si eu zic la fel, coane Iancule, vorbi celalalt amic. 
    -Dar tu, Tato, ce zici? voi sa stie Caragiale, pironindu-si privirea in ochii lui Teleor. 
    -Eu nu zic nimic, Iancule, ca chiar daca as avea mijloace pentru-n caprit ca asta n-as putea merge, ca nu ma lasa slujba. 
    -Dar voi, ma, ati merge, daca v-as face eu cinste c-o cafea la adevarata "Cafe de la Paix" in conditiile-n care ati spus voi?
    -Ba, bine ca nu!
    -Mananci, calule, orz? rostira cei doi amici, amandoi deodata, cu ochii sclipind de neasteptata bucurie. 
    -Pai, voi n-aveti slujba, mai, papugiilor?
    -Ba avem, dar nu asa de insemnate ca Tata, ca sa nu ne-nvoim… !
    -Pentru o treaba ca asta, nene Iancule, ne luam din concediul de vara si tot mergem cu dumneata! 
    -Bine! Am sa va indeplinesc aceasta placere. Pregatiti-va atunci de plecare! 
    -Cum?! strigara cei doi preopinenti, nevenindu-le sa-si creada urechilor.
    -Cum ati auzit! 
    -Faci dumneata. nene Iancule, pentru noi, una ca asta?! 
    -De ce nu? Parca ce mare lucru e sa va tratez cu o cafea, oricum ar fi aia!
    -Bine, dar aci nu e vorba de o cafea, nene Iancule! replicara stupefiati amicii. 
    -Dar de ce mai e vorba?! le-o intoarse Caragiale, prefacandu-se sincer surprins. 
    -Pai, grosul e drumul… trenul Bucuresti-Paris dus-intors; chiar cu clasa a III-a si tot e scump al dracului! 
    -Ba, sa am pardon, ca un barbat ca mine nu voiajeaza cu clasa a III-a! Cu a II-a mai merge!
    -Ei, ma rog, cu a II-a, nu e destul? De un’sa scoatem noi atatia pitaci?
    Caragiale isi compuse o mina de adanca uimire si compatimire si rosti, strambandu-si buzele dispretuitor.
    -Dar cine v-a pomenit ceva, mai nepricopsitilor, de drum?! Cum puteti sa fiti asa de gagauti, ca sa va ganditi la una ca asta?! Cand va invita Caragiale la Paris sa beti o cafea preparata "a la francais" este de la sine inteles ca va plateste si drumul, nu numai cafeaua, nu? Mare e naivitatea omoneasca, asta ca sa va menajez! Ce conteaza la bugetul meu un drum cu trenul, dus-intors Bucuresti-Paris? Ati uitat, probabil, de mostenirea grasa care mi-a cazut pe cap, nu?
    -Asa, da! rasuflara cei doi, usurati si fericiti! in zambetul ironic al Tatei, care era obisnuit ca intorsaturile de… stil ale mareului sau prieten. 
    -Ce zi avem azi? intreba Caragiale. Marti, nu? Ei, bine, vineir plecal la Paris cu expresul. Ora precisa v-o comunic eu joi, seara!
    -Nene Iancule, sa nu ne faci cumva vreo farsa si sa ne lasi masca, in gara sau in tren, ca ne apuca istericalele, sa stii! se cainara amicii. 
    -Muscati-va limba! Cand am facut eu fagaduiala e sfanta, mai, chilipirgiilor! Hei, se vede ca nu ma cunoasteti! Apoi, batand in masa: Tal… Hai, ca mai avem si alte treburi! Copii, chiar acum ne deplasam putin mai incolo de cafenea, spre cheiul garlei, la "Prefectura Politiei", sa ne facem formele! Inainte mars!
    Bineinteles ca nenea Iancu s-a tinut intru totul de cuvant. Joi, pe inserat, dupa cum spusese, a luat o birja si le-a facut celor doi amici cate-o scurta vizita acasa, spre a le comunica sa-l astepte a doua zi la orele 7 si 15 minute, pe peronul Garii de Nord, la linia "Expresului de Paris".
    Si, ca sa nu mai lungim mult vorba, iata-i in tren, pe tustrei, cei doi ipochimeni fiind intr-o verva nemaipomenita.
    -Nene Iancule, ca sa-ti spunem drept, pana in ultima clipa… pana nu ne-am vazut, impreuna cu dumneata in tren, am fost convinsi ca ne faci o farsa!
    -Ce, sunteti copii?! Cu voi sa fac eu, farse! Daca-mi ardea de-asa ceva, faceam farse cu altii mai pricopsiti. Ce Dumnezeu, se poate? Aia, mai tarziu! 
    -Cum adica,mai tarziu, nene Iancule? se impacientara, totusi, amicii.
    -Ei, surase Caragiale mefistofelic, am aruncat si eu o vorba, acolo! 
    Dupa trei zile si trei nopti de trancaneala feroviara, iata-i in sfarsit pe cei trei crai de la Rasarit, la Paris. 
    Drumul a fost o incantare atat vizuala (peisaje de neuitat), cat si auditiva (cuvinte de duh, anecdote necunoscute, toate spuse de unul din cei mai mari si autentici umoristi de talie mondiala, demne de tinut minte o viata-ntreaga).
    Cum iesira din "Gare de Lyon", poarta de intrare in "cetatea luminii", nenea Iancu ochi o trasura, se avanta spre ea si se aseaza repede in dreapta; ii facu loc unuia din amici in stanga lui, celalalt lua loc pe scaunelul din fata lor si vizitiul nu mai asteapta sa i se spuna, ca la Bucuresti: "mana birjar", ci se-ntoarse gratios, intreband politicos:
    -Messieurs, s-il vout plait, ou?
    -Je vous prie, au "Cafe de la Paix"! raspunse Caragiale.
    Trasura porni usor pe strazile proaspat stropite, bine maturate, si, dupa cateva ocoluri lungi care, insa, calatorilor li s-au parut prea scurte, ajunsera. 
    N-as mai putea sa descriu celebra cafenea pariziana… am vazut-o acum peste patruzeci de ani: tin minte atat ca m-a impresionat extraordinar, atat pravalia, cat si faptul ca fiecare consumatie: – cafea la filtru, cafe-frappe, citronada sau oranjada, vin, vermut, coniac, bere etc. – ti se aducea in paharul respectiv plus o farfurioara pe care se afla scris pretul bauturii. 
    Au fost comandate trei cafe-frappe pe care bucurestenii le-au baut cu incetinitorul, ca sa-si prelungeasca placerea. 
    Cand Caragiale a vazut ca pe fundul paharelor inalte nu mai era strop de cafea, a baut in masa si a strigat zambind: 
    -Garcon!
    Bucurosi de gestul marelui lor prieten, unul din cei doi il intreba zambitor:
    -Mai luam cate una, nene Iancule?
    -C-esti copil? se prefacu mirat Caragiale… Am chemat la plata!
    -Cum,…  nu mai stam?! ingaimara amicii stupefiati.
    -Pai la ce sa mai stam, ipochimenilor? Ati uitat ce dorinta v-ati exprimat la Bucuresti? Mie mi s-au intiparit in minte cu litere de foc spusele voastre si vi le reproduc intocmai… Corecteaza-ma, daca gresesc: "Atat sa stau si eu la o masa de la "Cafe de la Paix", din Paris, bineinteles, cat sa beau o cafea si p-orma sa plec, da’ sa stiu c-am facut treaba asta! N-as mai dori nimic altceva!" Este asa sau nu? ii replica taios marele dramaturg.
    -Este!
    -Pai atunci?… Dar tu mai tii minte ce ti-am raspuns?
    -Da! "Fugi, ma, d-aci, ca glumesti, nu stii ce spui!"
    -Pai, vezi?
    -Ei, si ce, nene Iancule, se face gaura-n cer, daca mai stam aci o ora-doua si mai luam ceva, acolo… un mis-mas… un coniac… un vermut cu lamaie…
    -Pe socoteala noastra! adauga celalalt, ca doar n-o fi foc! 
    -Aveti dreptate, bibinacilor, nici nu se face gaura-n cer si nici foc nu e, dar noi trebuie sa ne respectam cuvantul, asa socot eu ca-i frumos! Prin urmare…
    -Dar macar sa ne plimbam putin prin Paris cu o birja, ca sa vedem si noi… acolo…
    -Ca sa ne duca inapoi la gara? Asta, da! 
    -La gara! Asa de repede? Sa nu dam si noi o raita prin Paris, nene Iancule, ce naiba?! 
    -Nu sunteti oameni de cuvant si nu-mi place! 
    -Pe socoteala noastra! 
    -A, daca tineti mortis la asta, n-aveti de cat… Nu ma opun, insa imi veti da voie, cred, ca eu sa plec la Bucuresti de unul singur…!
    -Si noi cu ce sa plecam?
    -Cu ce-ati venit… cu trenul! Va duce el, sireacul, n-aveti grija. 
    -Glumesti, nene Iancule!
    -In viata mea n-am fost mai seriosca acum! Ei, mergeti sau ramaneti aici? Eu am plecat… Adio si n-am cuvinte!
    -Stai, nene, stai, ca mergem si noi, ca noua nu ne-a picat nici o pleasca de mostenire ca dumitale, ca sa facem pe tiranii cu cei mai buni amici! Of, ca ciudat om mai esti! Sanchiu, zau asa! Pesemne ca atunci cand l-ai ticluit pe "Canuta, om sucit", la dumneata te-ai gandit…! Adevarat ca mare si minunata e gradina lui Dumnezeu!
    -Asa-mi vorbiti acum… ca unui zaltat? Frumos va mai sade. N-am ce zice, bravos! V-ati facut cheful pe banii mei si-acum ma luati in spangi, nu? Aferim, copiii mei ingrati! Asa-mi trebuie daca mi-am pus mintea cu doi damblagii lipsiti de seriozitate! Mi-am respectat cuvantul dat sau nu, mai papugiilor… nepricopsitilor, mamaligarilor!? Hm! Ce deziluzie crasa! Si eu care-mi pusesem in gand, asa ca pentru un rezon de comparatie, sa va car dupa mine saptamana viitoare si la Berlin, ca sa vedeti cum e o berarie nemteasca… sa beti bere rece a la Pilsen din krigele cu capace de cositor si sa mancati crenvusti cu mustar si kaisere calde… Dar: v-ati lins pe bot de Berlin, nu mai pupati!
    Barfitorii ramasesera ca trasniti si se-ndulcira brusc:
    -Cand ne iei la Berlin, nene Iancule, zau asa… sa traiesti o mie de ani!
    -Ad calendas graecas!
    -Cand vine asta?
    -La pastele cailor, natantolilor! Hai la Bucuresti!

    sursa: Mici povestiri despre oameni mari – Grigore Bajenaru