Ceasca de cultura

Autor: omdecultură

  • Secretul Laurei Vasiliu: „Eu pot sa fac fata la muuulta fericire”

    Secretul Laurei Vasiliu: „Eu pot sa fac fata la muuulta fericire”

    Pe actrita Laura Vasiliu ati vazut-o in 4 luni, 3 saptamani si 2 zile. In filme e cautata pentru personaje fragile si sensibile. In teatru e libera sa joace orice. Acum o luna am asistat -singur spectator- la repetitiile pentru Misterioasa Parizianca (piesa montata la Teatrul de Arta din Deva, in regia lui Petre Nicolae, dupa un text de J.C. Carriere).

    Proaspat renovat si proaspat inaugurat, teatrul devean stralucea ca o bijuterie. Mai putin scena pe care urmau sa repete actorii. Era murdara, din cine stie ce scapare. Am auzit-o pe Laura spunand catre cineva din personalul teatrului: "E murdara scena. Nu putem repeta asa. Aveti un mop? O curat eu." Pe moment am crezut ca e ironica. Apoi a repetat cererea cu vocea blanda si seriozitatea-i caracteristica. Pare neverosimil ca o actrita care, cu putini ani in urma, si-a purtat rochia (in doi ani consecutiv) pe covorul rosu de la Cannes sa se puna acum pe sters podeaua unei sali din, stati putin, Deva (?!). Dupa ce o cunosti, iti dai seama ca asa e ea. Chiar daca se misca zilnic printre stele, Laura Vasiliu a ramas cu picioarele pe pamant. O profesionista constienta de talentul sau, dar fara sa ti-l fluture prin fata ca pe niste margele lucioase. Pentru ea actoria inseamna in primul rand munca. Talentul e un dar de sus, pe care se simte obligata sa-l imparta cu ceilalti.

    A fost greu pentru o tanara din Piatra-Neamt sa ajunga cunoscuta si dincolo de hotarele tarii sau e o chestiune de sansa?

    Eu cred ca totul este ordonat si randuit de Dumnezeu in functie de ce ne dorim si noi si de cat de mult muncim pentru un lucru. In ce ma priveste, intotdeauna am simtit ca mi se va intampla ceva important in cariera la un moment dat si ca eu trebuie sa fiu pregatita ca sa nu imi ratez sansa. Mi-am dorit si m-am rugat macar un film sa fac in intreaga mea cariera, dar acel film sa ramana; recunosc, am jinduit si dupa marele premiu la Cannes. Iar ca sa raspund totusi la intrebare: da, este o chestiune de consecventa, de munca si de sansa; de tot.


    Cand erai mica visai sa ajungi actrita in America. Care au fost preferatele tale de la Hollywood atunci? Care-i modelul tau de actor acum?

    Eram in comunism pe vremea copilariei mele si faptul ca visam sa ajung actrita in America imbina 2 dorinte: una a fetei rebele si excentrice care refuza conformismul (actoria) iar cealalta – dorinta copilului de a scapa din griul care ne inconjura. Dintre cele doua, cel mai tare imi doream America. Actrita mea preferata era Vivien Leigh si chiar mi-am compus un nume de scena imprumutand din numele ei de familie. Acum nu am un actor preferat pentru ca imi plac foarte multi si nu ma pot stabiliza. Fara sa am un model, inclin spre actorii cu suflet (calzi), care au ceva de spus, ei insisi, dincolo de personaj.

    Dintre actorii cu care ai jucat de la cine ai invatat mai mult?

    Am invatat de la profesoara mea, minunata Olga Tudorache, de la domnul Papaiani (cu care am jucat in "Domnisoara Nastasia"), de la Rodica Mandache, pentru care am o mare admiratie. Nu stiu daca "invatat" e cuvantul potrivit, pentru ca nu e vorba de un mecanism. Eu mai degraba ii admiram. Vedeam oameni vii, liberi, frumosi, care isi spuneau replicile ca o prelungire a unor povesti atat de intime si personale incat mi-era frica sa nu tulbur cu ceva limpezimea si taina gandului lor. Da, exista si astfel de actori si in galagia enorma care se face uneori pe scena, se desprinde cate unul capabil sa duca durerea ca pe o cruce.

    Ai jucat multi ani la teatrul din Targoviste. Te-ai intors acolo chiar si dupa ce ai ajuns la Cannes (a doua oara cu Il resto della notte, de Francesco Munzi), iar acum joci la Deva. Cum de preferi locurile acestea, mai putin "centrale"?

    Eu prefer simplitatea si un oras de provincie imi da linistea de care am nevoie sa imi fac meseria.

    Rolul din 432 te-a scos din anonimat si te-a aruncat brusc sub cele mai glamuroase reflectoare din lumea filmului. Cum ai facut fata acestei experiente coplesitoare? In ce fel te-a schimbat?

    M-am bucurat de tot ce mi s-a intamplat. Dar faptul ca ii aveam pe Vlad Ivanov, Anamaria (Marinca, n.n.), pe Mungiu si intreaga echipa tot timpul in preajma m-a facut sa ma simt in siguranta si mai ales am avut cu cine sa impart fericirea. Iti mai spun un secret: eu pot sa fac fata la muuulta fericire. Probabil ca m-a schimbat acest premiu, nu stiu inca, dar eu il consider un dar de la Dumnezeu. El s-a gandit sa ne faca asa cadou frumos si Ii multumesc!


    Pentru o formatie rock exista sindromul "primului album" de succes. Da-mi voie sa fac aceasta comparatie cu primul tau mare rol (Gabita), desi ai mai jucat film si inainte si dupa. Ai simtit o presiune dupa 432? Asteptari ale celor din jur?

    Asteptarile au fost atunci, in primul moment, pe urma s-au plictisit oamenii si nu au mai sperat mare lucru. Ceea ce e perfect. Presiuni au fost mai ales din partea presei, dar n-au gasit in mine persoana publica pe care o cautau. Efectul cel mai important al unui astfel de premiu este acela ca ai vizibilitate si oamenii capata incredere in tine. Ma refer la film. Practic nu mai exista granite, poti lucra oriunde, cu mari actori si primesti oferte de peste tot, ceea ce este esential pentru noi, actorii.

    S-a tot vorbit despre actori romani mari care joaca in telenovele proaste pe bani frumosi. Sigur, salariile in teatrele de stat sunt mici, actorul “trebuie si el sa traiasca”, dar nu e un fel de pact cu diavolul?

    LV: Da, colaborarea la telenovele e sigur un compromis. Exista actori mari care isi permit sa o faca in sensul ca sunt buni profesionisti si nu se pot strica din punctul asta de vedere. Dar pot fi foarte slabi. Ritmul de filmare e unul alert iar scenariul e superficial. E ca un fast food: colorat si cancerigen. Nu condamn pe nimeni care joaca in telenovele pentru ca asta e oferta si noi ca actori trebuie sa ne facem meseria cum putem. Apoi suntem platiti bine si lucrul asta ne intereseaza. Eu personal nu fac fata la ritmul de la telenovele pentru ca am nevoie de un anumit timp sa dau randament.

    Regreti vreun rol in care simti ca nu trebuia sa te fii bagat? De exemplu, Second Hand nu mi se pare o reusita; ma refer la film, in ciuda numelui regizorului.

    Nu, nu regret ca am jucat, dar de catva timp imi pun problema impactului anumitor scene asupra sufletelor spectatorilor. Si pot sa spun ca as fi evitat unele situatii care ar putea sa sminteasca oamenii. Eu in Second Hand am avut un rol foarte mic, nici nu stiu daca ma vad, pentru ca pe vremea aia purtam aparat dentar si Dan Pita, pe care il pretuiesc mult, a vrut totusi sa imi ofere ceva.

    In piesa Misterioasa Parizianca, Susanne e o zurlie ingenua in genul lui Amelie Poulain. Candoare avea si Gabita, in ciuda situatiei sale deloc confortabile. Sensibilitatea, o anume fragilitate, discretia par a fi trasaturile omului Laura Vasiliu. Crezi ca de aceea esti cautata pentru astfel de roluri? Ai putea, la fel de usor sa joci o vampa sau un "Bond girl"?

    Multumesc pentru asemanarea cu Amelie Poulain. Am visat mereu sa ma apropii ca gen de personajul asta si de altele asemanatoare. Eu cred ca imi lipseste o anumita stranietate si bunatatea, daca e sa facem o comparatie. Stii, in teatru sunt cautata pentru ceva, iar in film pentru altceva. In film trebuie sa ma aseman mult ca fire cu personajul, dar in teatru nu. Chiar e de dorit sa fiu total altceva. Acest altceva imi da libertate si pofta de joc. Asa ca eu cred ca as putea incerca si o vampa, dar in teatru. Am si jucat, m-am amuzat si mi-a iesit foarte bine. In film doar marii actori gen De Niro, Meryl Streep pot sa incerce compozitii si sa fie credibili. Pentru ca aici se lucreaza in filigran si orice ingrosare strica tot.

    Daca mai visezi sa joci vreodata in America, in ce gen de filme ti-ar placea sa joci? Sub ce regie? Cu ce parteneri?

    In America visez eu sa ajung, dar nu stiu cum, pentru ca am frica de avion. Am fost invitata si la New York de mai multe ori cu 432, dar am preferat sa fac drumuri mai scurte. Asa ca am o mare problema. Sunt atat de multi actori buni si m-as bucura sa joc cu toti. Ca regizor mi-ar placea sa lucrez cu Lars von Trier, dar ma fac asa, ca nu exista ultimul lui film.

    La repetitiile de la Deva am remarcat ca regizorul, o spun cu tot respectul pentru domnul Nicolae, era uneori invaziv in indicatiile sale. Mi s-a parut o provocare pentru un actor sa mentina un nivel inalt de concentrare, in asa stil. Tu cum reuseai?

    Domnul Petre Nicolae e un mare actor si un prieten drag si noi impreuna am lucrat la mai multe spectacole. El stie problemele mele si inhibitiile si de aceea isi da seama ca uneori e necesar sa fie si "invaziv". Nu e nici o problema, noi lucram cu stari si suntem de multe ori victimele lor. Pentru cineva din afara poate parea ciudat, dar e absolut normal.

    Si daca tot suntem la capitolul concentrare, cum te pregatesti pentru un rol? Mai ai timp pentru "munca de atelier", pentru cercetare?

    Munca de atelier in ce ma priveste este obligatorie. Fara ea nu avansez ci ma cantonez intr-o zona comoda, la prima mana. Ceea ce facem si descoperim pe scena nu e decat rodul gandului de acasa si a lucrului pe text.

    Te-am vazut la lucru si se vede de la un kilometru cat esti de dedicata. Ai timp/ iti faci timp pentru o viata normala in afara meseriei? Cum le echilibrezi?

    Sigur, am destul de mult timp liber si pot sa ma ocup si de viata mea. Un proiect dureaza o luna, doua si atunci intr-adevar nu ai timp de nimic, dar dupa aceea nu mai sunt probleme. Noi, actorii, in general vrem sa lucram cat mai mult pentru ca e o meserie frumoasa si extrem de variata, dar ne putem organiza sa avem timp pentru toate.

    Daca de maine nu ai mai juca, ce altceva ai face cu egala pasiune?

    As face orice cu pasiune, cred ca si calcule. Daca nu pot sa fac un lucru bine, prefer sa ma retrag. Nu sunt foarte indemanatica si cred ca as avea probleme in zona muncilor fizice, dar totul se deprinde.

    Ai un impresar care te reprezinta sau cum iti gasesti contractele?

    Da, acum am fost nevoita sa apelez la un impresar pentru ca nu stiu toate amanuntele si altfel vorbeste un agent pentru tine. In decursul timpului m-au abordat mai multi agenti mai ales de la Londra, dar trebuia cumva sa merg acolo si eu am asteptat sa imi vina un proiect important ca sa ma deplasez. E vorba si de bani, bineinteles. Probe sunt mereu, sa stii. Numai sa am disponibilitate si sa ma pot duce in alte tari.

    Te mai vedem la cinema curand?

    Am filmat asta vara pentru un lung metraj in regia Cristinei Nichitus si urmeaza sa apara. Ar mai fi un proiect in strainatate (in Irlanda, n.n.) dar astept intai sa se concretizeze.

    Dar tu cand ai fost ultima oara la cinema?

    La cinema am fost toata saptamana asta zilnic, daca poti sa crezi, pentru ca trebuie sa votez pentru premiile Gopo si nu am vazut toate filmele din competitie. Mai am inca multe de vazut asa ca si saptamana viitoare voi merge la Institutul Francez pentru vizionari.

    In mod normal, cat de des vezi filme si la ce te uiti?

    Nu vad prea des filme, recunosc, si ma uit la carti, adica citesc mai mult. E mai sanatos.

    Cunosti senzatia de duminica ploioasa si cenusie, cand vrei sa te bagi in pat si doar sa te uiti la un film, un film care te face sa te simti bine. Care ar fi acela?

    Imi plac filmele cu Meg Ryan, pentru duminica seara.


    sursa foto: www.lauravasiliu.ro

  • Coincidențe cu Anca Doczi

    O seara de vineri, cativa colegi si un spectacol. Stateam cu totii si asteptam in fata teatrului Puck sa vedem „Femeia ca un camp de lupta”, de Matei Visniec, in regia Monei Marian, si despre care auzisem numai critici pozitive.
    Am intrat, am vazut o doctorita incercand sa se elibereze pe sine odata cu Dora, femeia bosniaca, am trait ca spectator emotii contradictorii, si am iesit fara sa comentez nimic, caci orice cuvant era slab in fata teatrului. Vazusem ceva frumos pe scena, vazusem teatru cum demult nu mai credeam ca am sa mai vad.
    Dupa acea seara, am invatat sa admir din nou. Ajungand acasa am inceput sa caut cat mai multe date despre cea care jucase rolul doctoritei Kate, si… coincidente: proveneam din acelasi oras, terminasem amandoua la acelasi liceu si amandoua aveam legatura cu teatrul, ea performa, eu de abia incepeam.
    Si mai pot spune cred, o a patra coicidenta, dupa acel spectacol, ideea de teatru social-politic. Dupa o prima intalnire la o cafea, am realizat ca am dat de o persoana extraordinara, un „cal breaz” dupa cum se autointituleaza, in lupta culturala pe care a deschis nenumarate fronturi, o actrita fara nazuri si epoleti, un om simplu dar curajos in aceeasi masura. A fost de acord sa impartaseasca cu mine, coincidentele vietii ei si iata ce a iesit.

    39567_107296276004135_100001712891086_61225_6396408_n

    Eterna intrebare "de ce de la Constanta la Cluj"? Acolo a fost sa fie intalnirea ta cu teatrul sau s-a petrecut la Cluj ? 
    De ce eterna? A, toata lumea ne intreaba de ce ne-am mutat din Constanta aici… Iti vine sa crezi ca acest oras e inca un fel de „mit”? Am venit la Cluj impreuna cu familia mea cand aveam 18 ani si intram in ultimul an de liceu. Tatal meu este de aici, din Cluj, iar eu veneam la bunici in fiecare vara. 15 iunie era intodeauna data in care aveam rezervat un bilet de avion spre Cluj. Ai mei ma duceau la avion, si bunicii ma asteptau pe aeroportul din Cluj. Ma intorceam toamna la Constanta cu plansete si vaicareli. Sa spunem ca ne-am intors acasa… Clujul pentru mine a fost mereu un fel de „Oras Interzis”, micul meu imperiu…  
    Prima ta rascruce cu teatrul? Cand ai stiut ca vrei sa joci si cum ai reusit sa-i convingi pe cei din jurul tau de drumul tau?  
    Rascruce? Nu! Intalnire? Da… Cred ca mai degraba ca au incercat sa ma convinga ei pe mine… Am stiut ca vreau sa joc mai in ultima vreme… cu ceva timp dupa ce am inceput sa joc. Ca la unele intalniri, uneori te duci nepregatit… uneori ai intalniri oarbe… si mai fugi de la acestea. Dar cele mai multe au fost intalniri minunate si de neuitat. 
    Care sunt oamenii carora le datorezi "actrita" de azi din tine? 
    Cu intrebarea asta ai cam incurcat-o… Pentru ca o sa ai mult de notat! Cum iti spuneam, am fost educata sa inteleg teatrul ca pe o intalnire. Si fiecare dintre ele mi-a scurt-circuitat viitorul intr-un fel. O sa o iau de la inceput… Apropo de coincidente. Stii cum il chema pe profesorul meu de engleza din liceu care m-a indemnat sa dau la teatru si datorita caruia m-am prezentat la examenul de admitere? Domnul Beckett… Gasesti ceva absurd in asta? Bun, apoi au urmat profesorii mei de la facultate. L-as mentiona aici pe domnul Arian Roman, regizor – pe atunci asistent la facultate, care mi-a pus prima piedica cand am incercat sa fug mancand pamantul. Dupa un an mai ciudat de studentie teatrala, am dat examen din nou… Si atunci am cunoscut-o pe cea mai importanta «intalnire» teatrala din viata mea: Prof. dr. Miriam Cuibus. Iar alaturi de dansa trebuie sa ii mentionez pe fostii mei colegi de clasa pentru ca vezi tu, munca in echipa, cu toate momentele ei, te formeaza in spiritul acelei echipe si cred ca evolutia fiecarui individ se datoreaza si celorlalti din acel grup… Apoi, urmeaza coordonatorul meu de masterat, Hathazi Andras, ale carui cursuri mi-au limpezit gandirea teatrala. Tot in aceiasi ordine de idei trebuie sa ii mentionez pe profesorii de la cursurile teoretice, de la care am invatat enorm – nu numai la clasa, ci din toate intalnirile cu dansii, mai mult sau mai putin formale: Prof. Dr. Laura Pavel pe care o admir extrem, domnii profesori dr. Anca si Mihai Maniutiu, regretatul profesor si dramaturg Constantin Buricea si prof. dr. Miruna Runcan. Bun si acum vine partea de «practica» a meseriei. Regizoarei Mona Marian ii datorez ore si zile intregi de munca extraordinara, inspiratie si descoperiri. Actrita pe care o admir cel mai mult, prietena mea de suflet si omul cu care lucrez cel mai bine este Dana Bontidean. De la ea am invatat enorm. Iar forta ei creatoare te nauceste, nu-ti da pace si te forteaza sa fii si tu la inaltime. Iar la final, dar nu in ultimul rand, omul caruia ii datorez devenirea mea de azi si unele dintre cele mai importante lectii de teatru (nu de actorie) este regizorul Cristian Luchian, un partener in creatie si cercetare de nepretuit.   
    Putem spune si carei papusi ii datoram faptul ca azi te putem vedea la Puck, jucand si bucurandu-i pe cei mari si pe cei mici? Te-ai gandit vreodata ca vei ajunge sa joci si sa te joci cu ele? 
    Ma vedeti la Puck datorita rolului Katia din «Istoria Comunismului povestita pentru bolnavii mintal», de Matei Visniec, regia Mona Marian, piesa conceputa initial la Teatrul de Papusi Puck, sectia Nocturne. Cat despre papusi… e putin mai complicat. Stii ca la orice teatru, mai intai «duci tava». Ei, eu am dus tot felul de animalute sau obiecte… ca abia dupa un an sa am un rol intreg… cu tot cu maini si cu picioare, si asta a fost o inlocuire. (Uneori se intampla sa trebuiasca sa joci doar picioare…) Iar dupa inca sase luni, am putut sa-mi asum creatia unui personaj. Cel mai mult imi plac soriceii…
    Cum iti pare acest teatru, acest joc cu papusile in comparatie cu cel «cu oameni»? Unde te regasesti mai mult?
    Asta nu e teatru cu oameni? E tot cu oameni, doar transmisia e diferita. Masca arata altfel si este aratata prin alte tehnici. De cele mai multe ori lumea, si chiar profesionistii din lumea teatrului – sau poate mai ales ei, considera teatrul de animatie un gen minor. Il numesc teatru de animatie, pentru ca tehnicile folosite nu se reduc doar la papusi. Ca efect, nu exista cronica de teatru de animatie, iar actorii papusari nu sunt vedete… nici macar locale. Ma rog, asta e o situatie romaneasca… Sa stii ca meseria de actor papusar este foarte grea. Consumul de energie psihica si fizica este mult mai mare decat in teatrul de drama. Uneori ajungi sa stai ore in sir intr-o pozitie foarte incomoda si totusi trebuie sa-ti folosesti corpul la maxim. Animatia nu sta intr-o mana si o voce, sta in multe alte resurse. Dar despre asta trebuie sa vorbesti cu colegii mei care au mai multa experienta. Ma regasesc in spectacolele frumoase si inteligente, indiferent de forma lor de transmisie. Dar am invatat un lucru extraordinar din teatrul de animatie… sa stau cuminte in spatele mastii, pentru ca masca sa poata prinde viata. 
    Stiu ca impreuna cu Mona Marian ati initiat sectia de Nocturne la Teatrul Puck, teatrul social-politic? Cum a fost primit de catre public la inceput?
    Teatrul Puck nu are un birou de promovare specializat pentru spectacole de adulti. Asa ca sectia Nocturne e o «Cenusareasa» a teatrului… Dar publicul pe care il avem si l-am avut pana acum a fost incantat. Poate la intrebarea asta imi raspunzi tu. Chiar mi-ar place sa stiu in mod real cum e privita sectia Nocturne. Avem un site foarte frumos, creat de Cristian Luchian: http://www.nocturne.ro. Site-ul este un manifest al felului in care am gandit aceasta sectie. 
    Pot spune ca ma inscriu si eu in categoria spectatorului incantat si chiar fericit ca vede in sfirsit un mesaj adresat direct publicului, axat pe probleme reale din viata de zi cu zi. Ma bucur sa vad si teatru care inca mai ridica «oglinda» in fata societatii.
    Mi-ai vorbit cu drag despre colaborarea ta cu Dana Bontidean. Cum s-a nascut ea, care v-a fost coincidenta drumului ce avea sa devina o foarte frumoasa colaborare? V-am vazut jucand impreuna in "Femeia ca un Camp de lupta", cum a fost sa joci un rol de psiholog care la un moment dat devine inamic pentru Dora, femeia bosniaca, personajul ei?
    Cu Dana e o poveste foarte frumoasa! Noi am conceput spectacolul «Istoria Comunismului…»  prima data in limba engleza. Urma sa plecam cu el in Arizona, Statele Unite. Dana nu se descurca foarte bine cu textul in limba engleza, iar eu nu pusesem niciodata mana pe o papusa… sau in papusa… Trebuiau manevrate trei papusi, dar una dintre ele avea un ritm nebunesc… e femeia care vorbeste cu Stalin si care se da de ceasul mortii, ridica teatrino-ul pe sus, ameninta cu pistolul… Ei, asa ne-am hotarat noi sa incercam ca eu sa fac vocea si ea manuirea. In mod normal e o sarcina dificila… ca dublarea la film, gura poate merge intr-un fel si vocea altfel. Dar in cazul nostru s-a intamplat ceva miraculos… Totul a mers ca uns de la inceput, am construit impreuna momentul ca si cum am fi fost un singur om, ne-am simtit perfect… Asta ne-a unit. 
    Cat priveste psihologul nu este un inamic… Dar in fine, noi nu ne confundam cu personajele noastre si cu relatiile lor. 
    Ai scris intr-un articol publicat in Studia Dramatica de experienta actorilor si a publicului, si mai ales culoarea celui din urma. Dupa reprezentatia "Femeia ca un Camp de lupta", ce culoare a avut publicul pentru tine si ce culoare crezi ca i-ai daruit tu lui in acea seara?
    Cred ca e o intrebare tocmai care poate crea confuzii daca cel care citeste acest interviu nu stie la ce ma refeream. Dar hai sa ne jucam putin: Publicul e foarte diferit in fiecare seara. Asa ca orice spectacol, «Femeia ca un camp de lupta» sau oricare altul se ascunde sub un curcubeu…  «Femeia ca un camp de lupta» e un spectacol foarte emotionant, si m-am bucutat sa remarc ca spectatorii nu au ramas indiferenti, nu doar referitor la emotii, cat si la subiectul piesei. Sunt cateva femei care au venit la aproape toate reprezentatiile. Ce-ti poti dori mai mult?
    In prezent lucrezi la doua proiecte foarte interesante; care ar fi acestea si ce impact crezi ca or sa aiba ele pentru publicul roman si strain?
    Nu vrei sa imi pui acum aceasta intrebare… Crezi ca ai timp sa vorbim despre asta? Poate cu alta ocazie. O sa spun doar atat. Proiectele se refera la constructia de pace prin teatru, tehnici dramatice si arta in general. Scopul proiectului mare – RECONSTRUCTION, EXPLORAREA IDENTITATII ROMANESTI, pe care l-am lansat abia de curand cu PATRIR (Institutul Roman pentru Actiune si Cercetare in domneiul Pacii), este de a contribui la crearea unei imagini pozitive pentru Romania, folosindu-ne de teatrul participativ – Teatru Forum, si de Arta prin initiativa CONTEMPORARY ART TRANZIT (despre care veti auzi in curand). Cautati Reconstruction pe facebook si spuneti-mi parerile voastre.
    De unde v-a venit ideea implementarii unui proiect ca Reconstruction in Romania? Crezi ca se va  schimba ceva in relatia Romania-Strainatate dupa o mediere teatrala ca aceea propusa de voi?
    Ideea vine dintr-o nevoie personala si din multe accidente. Vine dintr-o saturatie a «problemei romanesti» . M-am saturat ca «romanismul» sa fie o problema… Daca se va schimba ceva…? Asta sper… Si mai sper sa se implice multa alta lume. Tu ai face-o?
    Da, personal cred ca se poate schimba ceva daca ai o echipa grozava de oameni increzatori si curajosi.
    Dar sa revenim la omul Anca Doczi, care are o energie si un entuziasm creator teribil, de unde atata energie si lupta culturala? Stiu ca esti si voluntar Artemis,  de unde vin  curajul si increderea in arta ca mijloc de mediere a unor probleme sociale? Care e "motorul" tau secret?
    O iau de la urma… ”Motorul” meu secret, care nu mai este tocmai un secret, este chiar teatrul si viata traita printre oameni ai scenei. Am fost voluntar Artemis, acum sunt voluntar PATRIR. Energie si curaj cred ca are orice actor, e doar o problema de alegere cum investesti acea energie. Dar nu as vrea sa folosesti cuvinte prea mari, pe care eu sa nu mi le pot asuma… ca de exemplu “lupta culturala”. Nu cred ca pot vorbi inca de o lupta culturala. Deocamdata sunt niste actiuni… Cine stie mai incolo…?
    Ai o multime de "povesti" (daca-mi permiti sa le spunem asa proiectelor tale), teatrul Puck, voluntariat, articole, teatrul social-politic, Forum Theater, Reconstruction, doctorat, te regasesti in toate aceste povesti, lectii de viata, esti tu in toate acestea? 
    O, da! Incerc sa raman personajul principal in toate povestile mele de viata… Dar sa stii ca lucrurile sunt destul de legate si dependente unele de altele. Par ele separate, dar daca tragi linia vezi ca ele merg impreuna, se sustin, completeaza… Si mai am inca multe alte povesti… 
    Daca cineva ti-ar fi spus atunci cand ai mers pentru prima oara la teatru ca vei ajunge sa fii tu omul aplaudat de ceilalti, ce i-ai fi raspuns?  Cum e sa fii actor, omul de pe scena si din spatele mastii, sau din spatele papusii? 
    In clasa a VI-a eu si prietena mea cea mai buna, Georgiana, ne-am pus la cale viitoarele cariere: eu urmam sa ma fac jurnalist si ea actrita. A iesit taman invers. Si s-a potrivit foarte bine, pentru ca amandoua suntem fericite de alegerile facute si nu ne putem imagina facand altceva. Cum e sa fi omul de pe scena? (Joc si teatru de drama si mai ales Performance, nu numai in spatele papusii) Pai, la aplauze esti fericit, eliberat. Si putin cu constiinta incarcata ca doar tu esti acolo, cand ceilalti creatori – autorul, regizorul, scenograful, compozitorul, etc sau echipa tehnica fara de care nu poti face fata nu sunt pe scena pentru a-si lua si ei laurii… Cat despre mine… inca am un trac imens. Trebuie sa ma arunci cu forta in scena… De obicei, caut prima iesire, caut motive sa se anuleze spectacolul… Mi-e o frica… La final e cel mai bine. Dar te intrebi: ce-i cu nebunia asta? De ce te intorci din nou pe scena? Magie…
    Cine a fost "omul de pe scena" care te-a marcat, te-a facut sa crezi in teatru ca destin al tau?
    E foarte buna intrebarea pusa asa. Profesoara mea de actorie: Prof. dr. Miriam Cuibus (actrita a Teatrului National, Cluj Napoca). Dansa m-a invatat ca teatrul e un destin…
    Daca ar fi sa incheiem intr-o nota coloristica, pornind invers de la o culoare care schimba lumi, oameni, mentalitati, ce culoare crezi ca ar trebui sa-i dam lumii ca sa devina mai blanda?
    Albastru! Clar! E culoarea pacii…
    Multumesc mult!
    Eu iti multumesc pentru intrebari si  pentru intalnire!
    La putine zile dupa «coincidenta» noastra, am revazut-o pe Anca intr-un sublim si trist spectacol, ce atingea multe teme, politico-sociale, de te facea un pic sa te cutremuri cu gandul unui deja-vu teatral de acum 30-40 de ani, „Fotografi si clovni invizibili”, dupa textul lui Vali Butnaru, in regia si scenografia lui Cristian Luchian. Clovnul nostru trist avea o replica cat un interviu, ca sa parafrazez, ”Da-mi inima ta, sa ma pot sprijini de ea!”
    wpad702dd6_05_06
    Daca v-am facut curiosi, va invit s-o auziti pe actrita Anca Doczi dimineata, prin vocea unei papusi si seara, la teatrul Puck, in spectacolele de Nocturne, pentru a va darui dileme, sau raspunsuri la ele.

  • Fratia coifurilor regilor geti

    Langa Copuzu de astazi, in urma cu peste doua milenii, regele getilor, Dromichete, si-a facut capitala si l-a adus in lanturi pe generalul macedonean Lisimah, mana dreapta a lui Alexandru cel Mare, dupa ce i-a infrant ostile. Si astazi se mai gasesc in pamant urme ale acelor timpuri, scormonite de localnici si de arheologi. Despre tracii pagani s-a scris ca (…) se fereau de carne si imbucau doar miere, lapte si branza, straduindu-se sa vietuiasca in pace cu vecinii, drept pentru care Strabon i-a numit capnobati (…), traind numai cu aerul pe care-l trag pe nari. Altii staruiau intr-o evlavie si mai fara de seaman, lipsindu-se de femei, ktistii, adica "cei care indreapta legile" strambate de cei nevolnici, o stirpe de slaviti mulgatori de iepe, mancatori de lapte si cei mai drepti dintre oameni, asa cum au fost descrisi tracii de Homer si de Herodot. In Piscul Crasanilor, in punctele Delus, Platou si Lutarie, s-au gasit urmele de dimensiuni impresionante ale unei cetati getice, despre care Vasile Parvan a afirmat ca este Hellis, Cetatea Soarelui, resedinta lui Dromichete. Tot aici, inscriptiile tracice plaseaza locul nasterii si copilariei GEMENILOR CERESTI (APOLLO SI ARTEMIS). Acest  loc sacru s a numit NETIN DAVA -"Cetatea Nasterii"si se afla pe malul apusean al lacului Saratuica, in stanga Ialomitei. Si tot aici, pe teritoriul satului PIERSICA (Ialomita) se afla si locul unde se afla si OCHII GETILOR, la 10 km de Copuzu.

     COIFUL GETIC DE LA COTOFENESTI-OBSERVATI ULUIOAREA ASEMANARE CU IMAGINEA DE MAI SUS

    Legenda spune ca atunci, la inceputurile istoriei, regii traci, stapanitorii Lanii de Aur din cantecele orbului Homer, domnitori si peste lumea dunareana, erau uniti intre ei de un juramant tainic. O lege a tacerii invelea acest juramant pentru ca dusmanii sa nu stie ca ei isi aparau impreuna pamanturile si comorile. Vorbele vechi spun ca, de fapt, triburile tracice de pe teritoriul Romaniei erau intr-un fel unite prin infratirea regala a conducatorilor, cu mult inainte de marele Burebista. Cei alesi, initiati in «Taina Juramantului» Tracii purtau ca semn de recunoastere coifuri de aur sau de argint gravate cu semne anume, numai de ei intelese si stiute. Dar asta ar insemna o rasturnare aproape totala a ceea ce se cunoaste! Sa fi fost spatiul romanesc leaganul unei culturi extraordinare, si asta cu 3.000 de ani inainte de Hristos? O civilizatie avansata, uluitoare, despre care nu se stie inca nimic? Marii regi traci, cu nume uitate prin locurile in care s-a nascut istoria, sa fi fost uniti si prin legaturi de sange? Sa fi existat, poate, o dinastie tracogeta al carei mister nu s-a gandit inca nimeni sa-l dezlege? Iar coifurile din aur sa fi fost intr-adevar semnul primei regalitati din arcul carpatodanubiano-pontic? Cat e legenda aici si cat e adevar? Sa existe oare, ca si in cazul uluitoarei povesti a Troiei lui Schillemann, un sambure de adevar? Am enumerat doar cateva dintre teoriile si intrebarile care nu exista in niciun manual de istorie. Putini stiu insa ca, in Romania, au fost aduse la lumina cateva tezaure ce ar putea contine un raspuns. Au fost descoperite, pe rand, nu mai putin de cinci coifuri tracice, lucrate integral din aur sau argint, care contin, absolut straniu, aceleasi motive si au aproape aceleasi insemne incrustate pe ele. Coifurile din aur au fost gasite la sute de kilometri distanta unul de altul, in locuri diferite, dar toate dateaza din aceeasi epoca predacica si au asemanari uluitoare. Primul, cel mai cunoscut dintre ele, coiful de la Peretu, apoi cel din mormantul de la Cotofenesti, inca unul descoperit la Cucuteni, langa Iasi, cel de la Agighiol, dezgropat tot dintr-un mormant regal si ultimul, cel mai enigmatic dintre toate, coiful gasit nu se stie exact cum, pe malul Dunarii, langa Portile de Fier. Acesta a si disparut in mod misterios din tara, pentru a reaparea tocmai peste Ocean, intr-unul dintre cele mai mari muzee ale lumii. Cinci coifuri din metal nobil care seamana ca si cum ar fi fost faurite de aceeasi mana, desi acest lucru este imposibil. Sa fie ele semne ale legaturilor unei civilizatii uluitoare si asupra careia nimeni nu s-a straduit sa se aplece cu destul de multa osardie, exact cum par sa fie si misterioasele cranii din cristal descoperite in sapte parti ale Terrei?

    FRATIA REGILOR GETI

    COIFUL GETIC DE LA PERETU

    Fixate pe harta, locurile in care au fost descoperite coifurile din aur formeaza exact un arc de cerc intre Carpati si Dunare, care incepe din capatul sud-estic, de la Iasi, trece prin Tulcea, prin Prahova, apoi Mehedinti si se inchide in coltul sud-vestic al tarii, langa punctul de intrare a Dunarii in Romania, la Cazane. “Existenta unei legaturi stranse intre conducatorii triburilor tracice aflate la nord de Dunare sau chiar si cu cei de pe malul sudic, din Bulgaria de azi, ar putea parea, la prima vedere, speculativa, explica marele arheolog roman, profesorul Vasile Boroneant, cel care a dezgropat tezaurul din aur de la Hinova si al carui elev, Emil Moscalu, supranumit “aventurierul arheologiei romanestii a adus la lumina coifurile din mormintele de la Peretu si Agighiol si a urmarit primul “teoria Juramantului Traci. “Eu cred ca civilizatia traco-getica din zona dunareana existenta aici in urma cu 3.000 de ani era nebanuit de dezvoltata. Atinsese o amplitudine deosebita de ritual specific, religios si razboinic, era stratificata chiar institutional, sunt dovezi uimitoare ca aveau sisteme de comunicare paleoalfabetice, nedescifrate inca, si puteau fara discutie sa fabrice propriile obiecte de podoaba necesare acestor ritualuri. Chiar obiecte absolut deosebite, unicat, cum sunt coifurile si chiar marele tezaur, despre care eu cred ca era de productie autohtona, fiind pradat ulterior de populatiile migratoare care au trecut pe aici, si nu fabricat de acestia, asa cum se crede acum. Dovada complexitatii nebanuite a lumii tracice este existenta obiectelor uimitor de importante si de complexe descoperite in necropolele din acea perioada, cum sunt chiar coifurile din aur si alte piese de tezaur mari, dar si marea asemanare stilistica a motivelor de pe coifuri, mai cu seama ca ele se regasesc intr-un spatiu atat de intins, din Moldova pana in Banatul de azi, pe toata curbura arcului carpatic. Lumea traca avea fara indoiala legaturi cu lumea exterioara, dar existau si legaturi intre conducatorii triburilor, legaturi de ajutor reciproc si de aparare. Uluitorul coif dezgropat la Peretu este inconfundabil. Imaginea lui o cunosc si copiii de scoala. Aproape 800 de grame de argint aurit masiv, impodobite cu motive ciudate. Simboluri de animale gravate pe aparatorile obrajilor si pe partea din spate, iar fruntea lata, prelungita de doi ochi mari, fascinanti, si incruntati a neinduplecare. Simboluri a caror semnificatie nu a putut fi inca descifrata. Dar, straniu, aceeasi privire hipnotica data de ochii supradimensionati se repeta identic pe coiful de la Cotofenesti, din Prahova. Un kilogram de aur pur de 24 de karate, parca lucrat de aceeasi mana si folosind aceleasi simboluri. Al treilea coif este tot din aur si are, ca si celelalte, taieturi identice in zona urechilor, aceleasi reprezentari de animale fantastice si, cu toate ca-i lipseste partea din fata, se ghiceste acolo inceputul ochilor uriasi, fabulosi. Acesta a fost dezgropat aproape de capatul nordic al tarii, la Cucuteni. 

     COIFUL DE LA COTOFENESTI

     COIFUL DE LA CUCUTENI-BAICENI

    Din intamplare sau dinadins, marile descoperiri arheologice din Romania sunt tinute in umbra, dosite, minimalizate sau tratate cu indiferenta, desi existenta lor vorbeste despre o civilizatie precrestina uluitoare, care ar face mandria oricarei tari. Avem nevoie de recunoastere internationala? Istoria ne-o ofera din plin. 
    Cavalerii purtatori de coifuri de aur au trait si au locuit chiar aici, pe locurile unde noi astazi mergem in viteza cu masina sau trenul, unde construim blocuri si sosele, pe unde ne atintim privirea in gol, fara sa vedem nimic altceva decat camp, dealuri sau iarba. Apoi, cineva baga din intamplare plugul mai adanc in pamant si deodata ies la iveala comori, campurile se umplu de vechi sate tracice, dealurile de cetati si iarba e roasa de animale fantastice cu pene si solzi. Trei dintre cele cinci coifuri au fost descoperite intamplator de tarani: Iasi, Prahova si Teleorman. Despre cel de la Tulcea, descoperit in 1930, se stie ca era intr-un mormant asemanator celui din Teleorman, in care capetenia a avut alaturi nu doar caii si carul, dar si sotia. Cel mai putin se stie despre descoperirea coifului de la Portile de Fier: a aparut pur si simplu, prin 1913. Coiful din argint aurit este aproape necunoscut in Romania, fotografia lui fiind publicata, pentru prima data, abia in 1963. In 1969, el va fi incadrat de marele istoric si arheolog Dumitru Berciu, in celebrul sau studiu despre arta traco-getica. Ce se stie cu siguranta este ca imediat ce a fost descoperit a fost scos din tara. Asa a ajuns in Colectia Trau din Viena, si de acolo in America. Acum se afla la Metropolitan Museum din New York… 

     COIF GETIC DE LA PORTILE DE FIER                                                           FORMULA AS

  • În lumea lui Anish Kapoor

    Indian prin nastere, dintr-o mama evreica din Bagdad si un tata dintr-o familie punjabi, sosit de cateva decenii la Londra. Este un sculptor influent si aclamat. Creeaza imagini foarte puternice, precum imi spunea o prietena, care mi l-a descoperit. A facut 15 ani de psihanaliza (iar acum cred ca se apropie sau a depasit 20 de ani), precum marturiseste – de pilda in conversatia cu scriitorul Hanif Kureishi, el insusi psihanalizat (si cam tot atat). E dureroasa experienta analizei? Bineinteles! Cum altfel? Dar si lui Kapoor, si lui Kureishi li se pare ca seamana foarte mult cu experientele lor artistice. Cu ce fac – unul in sculptura, celalalt in scris. Si, oricum, fara psihanaliza nu ar fi putut rezista, spune Anish Kapoor.

    Blood Relations, 2006

    Dark Brother, 2006

    To Divide, 2006

    Wound, 2005

    Past Present Future, 2006

    Widow, 2004

    Origine du Monde, 2004

    Memory, 2008

    Wave, 2004

    Tunul lui Kapoor

  • Palatul Bethlen de la Sânmiclăuș

    Palatul Bethlen de la Sanmiclaus este o constructie unica in genul ei: aflata la limita dintre Renastere si Baroc, cladirea a fost ridicata de Miklos Bethlen (1642-1716) dupa planurile pe care el insusi le-a realizat.

    Miklos Bethlen facea parte din importanta familie nobiliara Bethlen de Bethlen. Tatal sau, Janos Bethlen, om de incredere al principilor Gheorghe Rakoczi I si Gheorghe Rakoczi II, devine, sub Mihai Apaffi I, cancelar al Transilvaniei. Intr-o perioada in care Transilvania se afla intr-o pozitie delicata, prinsa la mijloc intre cele doua mari imperii, Otoman si Habsburgic, fiind in plus tulburata de conflictele religioase dintre catolici si protestanti, Janos Bethlen si apoi Miklos Bethlen, au jucat un rol determinant in viata Principatului, luptand pentru pastrarea independentei Transilvaniei si drepturile protestantilor din Principat.

    Tanarul Miklos Bethlen urmeaza intai colegiile de la Alba-Iulia si Cluj, apoi, la 19 ani pleaca sa isi continue studiile in principalele centre de cultura ale lumii protestante europene, la Heidelberg (in 1661), Utrecht si Leyden (in 1663). De asemenea, intreprinde calatorii prin Europa, familiarizandu-se cu mediile sociale, culturale si politice din Franta, Germania, Olanda, Anglia si catolica Italie. La intoarcerea in tara, se indeletniceste cu scrisul, tiparind texte (“Austriacae austeritatis continuatio”,” Apologia ministrorum”,”Moribunda Transylvania”) menite sa informeze publicul european asupra abuzurilor Contra-Reformei in Ungaria (aflata sub stapanire Habsburgica).

    Pe plan politic, Miklos Bethlen se implica in actiunile conspirative ale maghiarilor din Imperiulul Habsburgic impotriva austriecilor si militeaza pentru pastrarea independentei Transilvaniei, intretinand relatii diplomatice cu Franta si argumentand in fata lui Mihai Apaffi I necesitatea de a incheia aliante cu rivalii Imperiului Habsburgic din Europa Occidentala.

    In 1676, Mihai Apafi da ordin ca Miklos Bethlen, impreuna cu Beldi Pal, sa fie inchisi in cetatea Fagarasului, suspectati fiind ca incearca sa creeze o miscare dizidenta in cadrul principatului, prin exploatarea nemultumirilor sasilor si secuilor. Un an mai tarziu, sunt eliberati amandoi.

    In ultimii ani ai secolului XVII, cand Transilvania intra totusi sub dominatie habsburgica, Miklos Bethlen merge la Viena pentru a negocia statutul Transilvaniei in cadrul Imperiului si reuseste sa obtina in 1690 semnarea Diplomei Leopoldine, prin care Transilvania e declarata provincie autonoma a Imperiului, primind astfel libertati administrative, religioase, fiscale si militare insemnate. Un an mai târziu, Miklos Bethlen pierde alegerile pentru functia de guvernator al Transilvaniei, la numai 6 voturi diferenta de György Banffy. Miklos Bethlen devine cancelar, iar in 1696 este innobilat conte si primeste 40.000 de forinti de rhin.

    In 1704, persecutiilor austriecilor impotriva protestantilor din Transilvania il determina pe Miklos Bethlen sa scrie un pamflet, pe care incearca sa il trimita ambasadorilor Olandei si Angliei la Viena. Manuscrisul este insa interceptat, iar Miklos Bethlen este acuzat de tradare. Incepand cu acest moment si pana in 1716, Miklos Bethlen isi petrece viata in captivitate. In 1708 este transporat la Viena pentru a fi judecat, dar procesul intarzie. Intre timp, Miklos Bethlen isi scrie memoriile, “Sudores et cruces Nicolai comitis de Bethlen”, act istoric si literar fundamental pentru intelegerea gandirii lui Miklos Bethlen si a epocii sale.

    Din punct de vedere “domestic”, Miklos Bethlen construieste in perioada 1668-1683 un palat la mosia de la Sanmiclaus (magh. Bethlenszentmiklos), mosie aflata in posesia familiei inca din secolul XIV. Familiarizat cu arhitectura din anii de studii la Utrecht si Leyden, pasionat de arhitectura in masura in care traduce, la intoarcerea in tara, un tratat german de arhitectura (niciodata publicat), Miklos Bethlen isi face singur planurile palatului. Pentru o persoana altfel aliniata la gusturile si modele vest-europene, Miklos Bethlen face prin palatul de la Sanmilaus dovada unor inclinatii marcate puternic de traditia locala: intr-o Europa baroca, palatul de la Sanmiclaus pastreaza un aspect de Renastere tarzie.


    Planul palatului, un patrat fara curte interioara, cu colturile marcate de volume asemanatore unor turnuri, aminteste de planurile de factura renascentista ale castelelor de la Cetatea de Balta si Ozd. Modificarile aduse de Bethlen acestui tip de plan includ diminuarea dimensiunilor a doua dintre ”turnuri” si introducerea, intre ele, a unei spectaculoase logii pe doua etaje, deschise spre Mures. Spatiul interior al palatului este organizat cartezian, fiind impartit in noua zone identice ca dimensiuni. Camerele sunt acoperite cu bolti renascentiste, acoperite la randul lor cu stucaturi colorate. Usile si ferestrele pastreaza ancadramente de piatra sculptate in maniera renascentista.







    Palatului i se adauga în 1686-1689 o fortificatie constînd în ziduri de aparare, cinci bastioane si un sant de apa, dar din fortificatie nu se mai pastreaza astazi nimic.

    Mentionat in sursele online ca „arhitect”, Miklos Bethlen a fost un nobil de secol XVII cu o educatie aleasa si orizonturi largi, dar nu un architect in sensul in care intelegem noi termenul astazi. De altfel, configuratia planului, organizarea fatadelor si detaliile decorative ale palatului tradeaza o doza de amatorism care contribuie pitorescul cladirii.

    În 1765 palatul este modificat în stil baroc de Franz Schweininger.

    In 1856 domeniul trece din posesia familiei Bethlen in posesia familiei Bruckenthal, care renoveaza palatul si il transforma in scoala agricola. Blazonul familiei este inca vizibil.

    In 1918 domeniul intra in posesia statului, iar in timpul regimului comunist palatul devine parte a IAS-ului Jidvei.

    Astazi palatul este in proprietate privata, dar neutilizat.









    Update: Imagini de arhiva.


    Localizare:
    Adresa: Str. Principala 68, sat SANMICLAUS; jud. Alba
    Coord. GPS: Lat. 46°14’44.22"N / Long. 24° 3’48.06"E
    Localitati invecinate: Blaj (15 km); Alba Iulia (37 km); Medias (26 km); Cetatea de Balta (6 km) – Castelul Bethlen Haller.

    Proiectul moNUmenteUITATE isi propune documentarea resedintelor nobiliare extraurbane din Transilvania, Banat, Crisana si Maramures, intocmirea unei arhive si aducerea lor în atentia opiniei publice, un prim pas ce poate duce la salvarea lor.

  • Constantin și Elena

    Un regizor roman isi pune cu mana lui filmul pe Youtube. Uite ce spune:
    "Duminica trecuta am petrecut cateva ore cu bunicii mei din film, Constantin si Elena. Timp de vreo 2 ore, cu povesti si argumente din experienta lor, au incercat sa ma convinga sa-mi gasesc o fata "frumoasa la suflet si gospodina", sa nu (mai) umblu dupa fete frumoase de la oras sau de prin alte tari. Cat timp a durat discutia, am retrait aceleasi sentimente care m-au determinat sa fac un film documentar cu acesti doi oameni simpli, normali si minunati in acelasi timp. Am simtit ca vreau ca mai multa lume sa-i cunoasca, sa-si aduca aminte de viata adevarata, de iubirea dezinteresata, de speranta unei vieti implinite spiritual… Constantin si Elena nu sunt niste oameni iesiti din comun, sunt niste oameni normali, cu mintea la cap, o normalitate pe care noi, la oras, am uitat-o cu desavarsire.
    "Filmul cu bunici" a avut succes in festivaluri din toata lumea si am auzit de la spectatori fraza "Imi aduc aminte de bunicii mei" din Argentina pana-n Coreea de Sud. Viata de festivaluri a trecut, iar filmul nu are un distribuitor international, putand fi gasit doar in Romania, pe dvd, in reteaua Carturesti. Duminica trecuta am simtit, din nou, ca vreau ca mai multa lume sa-i cunoasca, sa simta o particica din ceea ce simt eu cand stau cu ei. Asa ca m-am hotarat sa postez intreg filmul pe YouTube! Ieri, 9 ianuarie, Constantin si Elena au implinit 60 de ani de la casatorie.
    Vizionare placuta!"
    Dupa ce-l vedeti nu uitati sa il votati pe imdb: http://www.imdb.com/title/tt1506953/

  • Constantin Flondor: Înainte ca pânza să fie un copac, o mare şi aşa mai departe, este o armătura de linii care spiritualizează şi stabileşte traseele în cadrul suprafeţei.

    Nu cu multa vreme in urma a avut loc expozitia „Pictori de azi la Balcic”. Multi artisti sunt deja veterani ai taberei organizate acolo in fiecare an insa pentru dumneavoastra a fost o premiera. Povestiti-mi despre aceasta experienta.
     
    Da, eu am fost pionier, cel mai tanar din echipa care tot s-a dus la Balcic. Sigur ca-mi doream sa ajung, de fapt este o nazuinta a fiecaruia dintre noi, cei de aici, din acest spatiu sa vedem acele locuri care mai pot aminti din ceea ce a insemnat odata, in fond, Romania sub un regat. Intalnirea cu Balcicul a fost si o bucurie, dar au existat si dezamagiri. Multe lucruri se simt ca se pierd, am inteles si de la ceilalti colegi ca de la an la an dispar. De exemplu, palatul doamnei Cecilia Cutescu Stork nu stiu daca mai are multi ani de supravietuire in cazul in care nu se intampla ceva, daca statul roman nu este capabil sa il cumpere, sa il restaureze, ceea ce inseamna totusi un efort substantial. Bucurie a fost sa vad gradinile reginei, un spatiu miraculos, un labirint pe doua-trei nivele, urci, cobori, descoperi cate o cladire, cate un palat. In rest, faleza, spatiul spre Marea Neagra. Desigur, acum sunt restaurante, merg masinile, merg turistii, hotelurile inca mai au un parfum comunist, insa locul este formidabil si relieful foarte dinamic. Se vede ca a fost un loc mirific, mai e si acum, dar trebuie sa cauti. A fost un vis, insa asistam cu tristete ca usor usor se degradeaza, se transforma, devine altceva.
    Mai inseamna ceva Balcicul pentru romani?
    Ar mai insemna un model daca iar ne referim la cele cateva lucruri, dar cere o punere in atentie. Si la noi in tara sunt biserici care se darama, sunt spatii vechi uitate care sunt si acum extraordinare si te miri ca mai si exista, dar carora totusi trebuie sa le dam atentie. Chiar si in Bucuresti sunt asemenea locuri, cum ar fi Lipscaniul plin de  restaurante. Este mult de facut si cu cat trece timpul cu atat va fi mai greu de reparat, restauratia in timp devine mai dificila, mai costisitoare si cred ca si mentalitatea noastra probabil ca s-a mutat genetic, nu ne mai pasa foarte mult. Se construieste superinalt, ca in cazul bisericii Sf. Iosif, arhitectura aceasta noua nu prea mai tine cont de nicio lege a sistematizarii, nu mai respecta vechiul Bucuresti. Dar, incetul cu incetul, ca la Balcic, trebuie sa stii pe unde sa umbli, pe ce strazi si in ce locuri ca sa descoperi farmecul de altadata al Bucurestiului.
    In picturile expuse nu am putut sa nu remarc o anumita predilectie. Intr-un articol publicat in Arta din 1990, vorbeati de „prezenta unui continuu referent: natura.” De unde aceasta dragoste pentru natura?
    Este o dragoste fireasca pentru fiecare dintre noi care ne nastem pe aceasta lume. Poate unii cu predilectie pentru fantezie au ajuns la convingeri diferite de ale mele. Eu insa cred ca arta trebuie sa fie o natura secunda, unde creatorul nu mai este Dumnezeu ci sunt eu, pictorul, si unde este creata o lume paralela cu lumea data. Mai exista oameni de arta care au aceasta fascinatie, aceasta admiratie, aceasta realitate care ne este data si care se afla in natura, in lumea care ne inconjoara si care este suficienta ca sa ne hraneasca creativitatea  pe care o avem. Si atunci cum se manifesta sa zicem imaginatia, fantezia si creativitatea mea cand stau in fata unei naturi, in fata marii, in fata cerului, in fata unui pom?  Atunci cand intervin problemele de limbaj si faptul ca natura e atat de complexa incat niciodata nu poate fi cuprinsa; intotdeauna exista zone din care inca mai poti invata ca pictor, din care inca te mai poti hrani. In pictura descoperi lucruri ce inca mai sunt vechi si rare chiar si la 70 de ani. Ca sa il parafrazez pe Brancusi, atunci cand nu vom mai fi elevi in fata unei naturi sau a unei picturi inseamna ca am murit demult, ca am disparut. Atunci incepi sa te repeti, incepe un manierism, incep altele lucruri de care trebuie sa ne ferim.
    O dragoste ce a fost intregita de pasiunea pentru matematica, nu?
    Ah, da. (rade) Desigur, inainte eram mai direct legat de matematica iar rezultatele erau tot felul de constructii geometrice fie in plan, fie in spatiu. Ca sa ne referim la o perioada care strabate anii ’70, cel putin zece ani buni, din 1970 pana in 1980.
    Cat de departe pot merge impreuna cele doua, pictura si matematica?
    Nici nu stiu daca am ajuns eu atat de departe pe cat ar putea sa se intample. Eu mai mult am balansat intre matematica si pictura, cand am parasit-o pe una in favoarea celeilalte, cand, intrand foarte mult in matematica, mai paraseam pictura. Aici as parafaza pe George Braque, care in prima tinerete avea o pledoarie mai mare pentru geometrie si rational si spunea: imi place ratiunea care corecteaza intuitia. Dupa aceea, intr-o alta faza, intrand intr-o pictura mai libera si  despartindu-se de Picasso, de cubism, de toate lucrurile acelea o spune exact invers: imi place intuitia care corecteaza ratiunea – o paralela buna cu ce s-a intamplat la mine Totusi, inainte ca panza de a fi un copac, o mare si asa mai departe, este o armatura de linii care spiritualizeaza si stabileste traseele in cadrul suprafetei. La mine lucrurile se petrec intuitiv, eu judec dreapta, stanga, sus, jos, dar sunt putin mai baroc. 
    Iar daca nu ati fi ales calea picturii incotro ati fi luat-o?
    In tinerete imi placea muzica, am luat lectii de pian, am si compus cand eram indragostit la 13-14 ani niste tangouri, niste valsuri. Muzica mi-a placut, am facut teme si cu studentii legate de relatia aceasta muzica-pictura. 
    Ati simtit vreodata ca traiti prin lucrarile studentilor?
    Da, as putea sa spun ca am simtit si aceasta. Acum nu stiu daca este un lucru bun, unii au si criticat-o desi nu mi se pare ca exista o prea mare apropiere mai ales in faza de ucenicie a studentului fata de felul meu de a fi si a gandi. Mi se pare ca este o falsa problema, neesentiala. Fiecare in faza lui de formare poate avea un model care nu trebuie neaparat sa fie profesor, pot sa fie si alte modele din cadrul istoriei artelor deoarece cu timpul de la sine isi va forma propriul drum. 
    Dupa mai multe etape in cele din urma ati revenit la pictura de sevalet inainte de constituirea grupului Prolog. De ce ati simtit nevoia acestei reintoarceri?
    Exista un text al lui Erwin Kessler in care spune ca Paul Gherasim, care a construit si a generat gruparea Prolog, acum il citez direct pe Kessler: „l-a absorbit pe Flondor din grupul Sigma”. Despartirea mea amicala cu grupul Sigma de fapt a avut loc inainte de a intra in gruparea Prolog. Se intampla prin anii ’80, cel putin cu cinci ani inainte ma intorceam la pictura, poate ca eram fascinat de Bernea, de ce se mai intampla in pictura de la noi dar si in lume. Experienta aceasta de zece ani cu 111 si Sigma a fost ca o calatorie in diferitele probleme ale universului formal, al limbajului plastic si m-am intors la pictura ca dupa o excursie frumoasa prin lume. 
    Asa cum ati amintit, inainte de Prolog a existat 111 si Sigma. De ce mult timp alaturi de alti artisti si nu pe cont propriu?
    Asa mi-a fost dat sa fiu. Nevoia de solidaritate, de a fi impreuna cu altii poate fi o explicatie. Mi se pare ca a fi intr-o grupare nu e o treaba chiar atat de simpla si nu tine de usurarea felului tau de a fi ca artist, ci este o scoala pe care trebuie sa o ai. Sunt multi care nu pot exista intr-o grupare din cauza ca trebuie sa se daruiasca, trebuie sa isi potoleasca orgoliul. Din starea de artist individual trebuie sa se transforme intr-o persoana capabila de a iubi rezultatele amicului de langa. Aici nu este o lectie usoara de obtinut si trebuie sa fii bun prieten, cum suntem si noi de altfel, ca gruparea sa reziste, altfel se darama tot. 
    La final, va invit la un scurt exercitiu, interesant as zice. Caracterizati in cateva cuvinte urmatoarele persoane: Horea Pastina.
    Ardelean, bland dar indarjit, voce moale dar tarie de caracter, si ascultator dar si incapatanat.
    Mihai Sarbulescu.
    Mobil, foarte prietenos, pictura lui are si acum o vivacitate.
    Paul Gherasim.
    Patriarhul gruparii noastre, un intelept, este de asemenea un indarjit dar care te ia cu blandete, te ia atat de bland dar te duce pe un drum important de la care nu te poti abate. 
    Si ultimul, dar nu cel din urma: Constantin Flondor.
    Pai ce sa spun despre mine (rade)? Ma simt foarte paradoxal, am si lucruri bune, si toate cele rele ale lumii si atunci m-e foarte greu sa imi dau o definitie, sa vad ce cumpaneste, ce este primordial. Fratern si deschis, cam acestea ar fi.
    Lucrari ale artistului realizate in cadrul proiectului „Pictori de azi la Balcic”, editia septembrie 2012, sunt expuse la ELITE ART GALLERY din strada Academiei, nr. 15 si pot fi vazute in fiecare zi de luni pana vineri, intre orele 11:00 si 19:00, iar sambata intre orele 10:00 si 14:00.
    ELITE ART GALLERY este un proiect al Asociatiei ELITE ART Club UNESCO, initiat in 2008 in urma dezvoltarii proiectului PICTORI DE AZI LA BALCIC si se doreste a fi o modalitate moderna, atractiva si interactiva de a pune la dispozitie servicii care tin de domeniul artei: expozitii si vernisaje, consultanta, impresariat artistic.

  • Baroane

    Ce semet erai odinioara, dragul meu, de n-ai mai fi fost. Si ce mojic! ce mitocan! Ce badaran! Nu te mai recunosc. Parca in hainele tale a intrat alt om si parca celalalt a plecat in pielea goala, pe undeva, prin ceruri ori iad.
    Botul nu-ti mai e asa gros, falcile ti-s mai putin dolofane si ai inceput, Doamne!, sa si surazi cu buzele alea groase, sterse de unsoare. Ceafa ti s-a mai tras, gusa s-a mai moderat, burta cauta un relief mai aproape de spinare. Nici partile de dindarat nu mai sunt atat de expresiv dominante, dedesuptul croielii scurte.
    Cred ca nu mai iei dimineata patru cafele cu lapte, o halca de sunca si opt prajituri, cu care ti-ai pus din nou in functiune intestinul gros, anemiat de rabdari prajite. Te umplusesi bine, pana la ragaiala. Ti-aduci aminte ce sfrijit erai pe cand erai sarac si cum ne palmuia cautatura ta atatata dupa ce te-ai procopsit. Indopat cu bunurile mele, nu-ti mai dam de nas si ti s-a parut ca eram pus pe lume ca sa slujesc madularele tale, burtii, gusii, sacului si dasagilor tai: asta era rostul meu, a trebuit sa-l aflu de la tine, flamandule, roscovanule, bobosatule, umflatule.
    Mi-ai imputit salteaua pe care te-am culcat, mi-ai murdarit apa din care ai baut si cu care te-ai spalat. Picioarele tale se scaldau in Olt, si mirosea pana la Calafat, nobila spurcaciune!
    I-auzi! Vrea sa-mi fie stapan si sa slugaresc la matele lui, eu care nu m-am bagat randas nici la boierul meu. Vrea trei parti si din vazduhul meu, ca sa rasufle in racoarea mea numai el. Lasa-ma sa-mi aleg stapanul care-l vreau eu, daca trebuie sa ma robesc, nu sa ma ia la jug si bici, infascat de ceafa, cine pofteste.
    Uita-te, ma, la mine! Baroane! Sa ne desfacem hartiile amandoi, eu zapisul si hrisoavele mele, scrise pe cojoc, si tu zdrentele tale. Scrie pe ale tale Radu? Nu scrie!… Scrie Stefan? ? Nu scrie!… Scrie Mihai, scrie Vlad, scrie Matei? Nu! Pai ce scrie pe carpele tale? Degete sterse de sange?
    Mi-a iesit o floare-n gradina, ca o pasare rosie rotata, cu miezul de aur. Ai prihanit-o. Ti-ai pus labele pe ea si s-a uscat. Mi-a dat spicul in tarina cat hulubul si mi l-ai rupt. Mi-ai luat poamele din livada cu carul si te-ai dus cu el. Ti-ai pus pliscul cu zece mii de nari pe stanca izvoarelor mele, si le-ai sorbit din adanc si le-ai secat. Mocirla si bale raman dupa tine in munti si seceta galbena pustie in ses. Si din toate pasarile cu graiuri cantatoare, imi lasi cardurile de ciori.
    Incepi sa tremuri acum, cazatura. Asa s-a intamplat cu toti cati au umblat sa-mi fure binele ce mi l-a dat Dumnezeu. Te-ai cam subtiat si invinetit. Obrazul ti-a intrat in gura, gulerul ti-a cazut pe gat ca un cerc de putina uscata. Daca te mai usuci nitel, o sa-ti adune doagele de pe jos. Ce floaca plouata-n capul tau! Ce mustata pleostita! Ce ochi flescaiti! Parca esti un soarece, scos din apa, fiarta, de coada, Baroane…
    Publicat in Informatia zilei, 30 septembrie 1943,
    face parte din volumul Pamflete, Editura Minerva, 1979.

  • Vladimir Găitan: “Cartea și teatrul rămân salvările noastre”

    Ziua de marti, 15 mai 2012, a insufletit Ateneul Tatarasi. Cu fiecare privire, cu fiecare intentie de a pasi, de a inainta pasind, mai intai cu gandul emotiei curate si a bucuriei licurinde din suflet stiind ca, din moment in moment, vei cunoaste doua fiinte a caror inima pulseaza de placerea de a crea personaje daruindu-se, cu seriozitate, credinta si profunzime teatrului, emotia devenea o locuinta neincapatoare a intalnirii dintre oameni.

    Serile Filmului Romanesc, alaturi de cinefili, echipa organizatoare a Asociatiei Studentilor Jurnalisti, reflectoarele trosnind a joc de culoare, scaunele inmuiate-n albastrul calimarii au prins viata la Iasi, in cea de-a doua zi de proiectii, multumita prezentei celor doi maestri ai vietii filmului romanesc: Sergiu Nicolaescu si Vladimir Gaitan. Marturisiri despre amintiri, prietenii reorchestrate sub semnul admiratiei, o descoperire a identitatii printr-o permanenta raportare la traditiile ortodoxe.Toate acestea impregnate de simtul istoriei apasatoare, unde “Tot ce aveai in spate te urmarea ca un blestem.” In acest cadru, aflam ca sentimentul libertatii exista datorita muzicii cu substanta ascultate, care era singura evadare pentru maestrul Vladimir Gaitan.

    Daca ar fi sa dati o definitie amintirii, aceasta ar fi… 
    A le da o definitie amintirilor mi se pare destul de complicat. Nu m-as hazarda in momentul acesta. Amintirile pot fi coplesitoare, pot fi placute si pot sa fie cumplite…Pentru mine, definitia amintirii e o definitie in care nu stii ce sa cuprinzi. Imagineaza-ti ca pot fi niste amintiri cumplite care nu se pot exprima, dar pot exista si amintiri foarte placute intr-o viata de om. Si-atunci, cum sa formulezi toata aceasta stare? (…) 
    Ce amintiri pretioase aveti din anii de liceu? 
    In primul rand, sfintele sarbatori care aveau o poezie si o bucurie extraordinare! Mirosurile care imbracau casa ca un brad de Craciun sau ca un cozonac de Paste… Spatiul in care casa parinteasca era asezata, cu biserica Mirauti la cativa metri – unde ma jucam si unde fusese miruit Petru Rares, cu o incarcatura de istorie si de cultura fantastica, cu Cetatea Sucevei, care era chiar in spatele gradinii noastre. Tin minte ca saream, cum se spune, parleazul si locul meu de joaca erau zidurile Cetatii Sucevei. Ce poate sa-si doreasca un copil mai frumos decat atat, un spatiu atat de generos? Am refuzat sa ma apropii de computer pentru a nu renunta la carte.
    Ce reprezinta cartile pentru dumneavoastra? 
    Enorm. Reprezinta un lucru de care nu ma pot desparti nici acum, in epoca aceasta moderna. Am refuzat sa ma apropii de computer pentru a nu renunta la carte. Si, crede-ma, ca sta plin de praf, abandonat de feciorul meu si nu ma apropii de el. Fiica mea mi-a facut o propunere: sa il donam unui copil necajit, si o sa o fac pentru ca, deocamdata, nu doresc sa ma apropii de el. Prefer sa citesc o carte. 
    O carte pe care nu ati lasa-o nicicand din mana… 
    Acum il citesc pe Djuvara, care ma incanta cu al lui condei si cu povestile lui extraordinare. 
    Cum si de cine era interpretata lectura adolescentei dumneavoastra?
    Era o literatura ruseasca, care era si obligatorie si care era, te rog sa ma crezi, si foarte bine facuta. Imi amintesc titluri ca: Timur si baietii lui (Arkadi Gaidar), Strada mezinului (Lev Kassil), Tanara garda (Alexandr Fedeev)… Era foarte multa literatura ruseasca. 
    Ce muzica asculta adolescentul Vladimir Gaitan? Intre timp s-au schimbat preferintele dumneavoastra muzicale? Care sunt acestea? 
    Ascultam Demis Roussos, dar aveam si cultul muzicii romanesti. Nu am fost rasfatat cu masinarii si aparate. Faceam si noi ceaiuri. Aveam un tes pe care il caram cu randul pentru ca era extraordinar de greu si, crede-ma ca aveam sentimentul ca suntem destul de liberi, chit ca, in jurul nostru, dictatura incepea sa-si faca treaba. Au existat si pentru noi foarte multe evadari, si ele, erau in zona aceasta a muzicii. Preferintele mele muzicale nu s-au schimbat, sunt tot potolite si linistite, se duc in zona unei muzici serioase. Imi place jazz-ul foarte mult, imi plac cantaretii seriosi, cu substanta. Nu pot sa inteleg muzica actuala, house, care bubuie neintrerupt si are o singura tonalitate. Imi fac probleme mari pentru cei ce o asculta. 
    Va mai amintiti de colegul/colega de banca din liceu? 
    Da. Am avut placerea si onoarea sa fiu coleg de banca cu Alex Stefanescu, marele critic literar, un om de cultura, un model, deci nu pe oricine (zambeste). 
    Ati marturisit, in repetate randuri, faptul ca tineti foarte mult la breasla medicilor.V-ati fi dorit sa fiti medic? A existat ideea de a face medicina? 
    Atunci nu. Iti marturisesc ca prima oara am dat la geologie. Am fost pasionat de ideea de munte, de cercetare si, in conditiile acestea, am si dat la geologie. Afland ca am cazut cu o medie foarte mare, am fost uimit si, cineva, a avut rabdarea sa-mi explice ca aveam un dosar foarte prost- tatal meu era detinut politic, iar geologia era un domeniu controlat de institutiile de stat si cei cu un dosar prost nu aveau acces la o asemenea informatie. Sora mea a trebuit sa plece la Cluj, unde era o deschidere mai mare. Am trait perioadele acelea cumplite. Tata fiind intelectual, absolvent de Drept, sora mea trebuia sa aiba o medie peste opt, in timp ce un copil de proletar putea sa aiba si 5 si 4.80 si intra. Ce am trait a fost cumplit! Tot ce aveai in spate te urmarea ca un blestem. De exemplu, intr-o zi, profesorul meu de sport a dat plasa de la volei mai jos si a jucat tenis si a fost la un pas sa fie dat afara din scoala, pentru ca tenisul era considerat un joc burghez. La Suceava era interzis, de altfel, in fiecare orasel era un zbir care iti spunea: Nu, tovarase! Tenisul e un joc burghez. Ideea de a face medicina nu a existat nici o secunda. Exista simpatia pentru breasla, de cand cu rolurile acestea multe de medic, cu care am reusit sa ma identific. Mi le-am insusit si vreau sa spun ca am avut placerea ca, la un moment dat, intr-un spital in care eram cu fiica mea, sa se opreasca un medic distins si sa-mi spuna: Domnule Gaitan, eu nu sunt fanul serialului in care joci. Nu te supara pe mine. Dar, fara sa vreau, am vazut cateva episoade si dumneata faci breslei mele un mare serviciu, cu personajul asta luminos si omenos pe care-l joci – profesorul Toma. Ne faci un serviciu tocmai acum – cand noi trecem printr-un moment foarte urat, in care presa si mai multa lume, din spagari nu ne scoate si vreau sa-ti spun, pentru toate acestea un sincer: Multumesc! Am avut un moment de satisfactie pentru ca sunt anumite lucruri pentru care esti rasplatit in acest fel. Noi, breasla mea, suntem un aluat, pe care foarte multi oameni il iau in mana si il framanta.
    Cine a fost persoana care v-a daruit cuvintele potrivite in momente potrivite, cine v-a calauzit pasii si v-a modelat continutul sufletului? Cine a fost mentorul dumneavoastra?
    Primul a fost, fara doar si poate, Petre Gheorghiu, care m-a pregatit pentru facultate. Noi, breasla mea, suntem un aluat, pe care foarte multi oameni il iau in mana si il framanta. Unul din acesti brutari cu mare talent, care m-au framantat, a fost si Lucian Pintilie, a fost si Sergiu Nicolaescu, a fost si Giurchescu, regizorul si directorul teatrului in care am fost angajat. Fiecaruia ii datorez o bucatica din nasterea mea ca actor. 
    Pe cine a admirat Vladimir Gaitan si inca mai admira? Ce conotatie va trezeste acest cuvant, admiratie? 
    (nostalgic, cu lacrimi in ochi): Imi trezeste o conotatie absolut speciala pentru ca ma gandesc la doua umbre – una este a lui Stefan Iordache si cealalta este a lui Gheorghe Dinica, care m-au onorat cu prietenia lor… a lui Emil Hossu, care mi-a fost un prieten apropiat. Odata cu varsta, intelegem ce colegi si ce prieteni extraordinari am avut langa noi si cat de mult ne lipsesc pe scena si in viata civila, cum spun eu. Oamenii acestia imi lipsesc foarte mult, foarte mult si mi-e dor de ei. Mi se face dor si de Amza… 

    Cand spuneti istorie, la ce va ganditi prima data? 
    La existenta noastra, in primul rand, la originea noastra, la identitatea noastra. Trebuie sa aflam, sa gasim istoria si sa o respectam. Generatia voastra are dreptul sa stie istoria reala. Generatia mea a fost indopata cu sloganuri si minciuni care n-au nicio legatura cu istoria romanilor. 
    Ce ar trebui sa retinem despre Suceava si oamenii acelor tinuturi? 
    Ar trebui sa retinem teoria mea. Si anume, o ocupatie straina, de calitate, are si bile albe. Si cand spun asta, ma gandesc la ocupatia austriaca, care a existat in Bucovina. Bucovina este vanduta de turci austriecilor si granita se face la Burdujeni. Austriecii ne iau foarte in serios si ne invata sa scoatem animalele din casa, sa le facem grajd separat, sa ne facem actele in ordine, sa dam Buna ziua!, sa fim curati, sa ne spalam, sa varuim casa in fiecare primavara. Si toate astea se vad in Bucovina, se vad si-acum. Este o educatie facuta, initial, prin constrangere, care se rasfrange si astazi asupra oamenilor si tinuturilor. Erau acele legi foarte dure care te obligau sa fii civilizat. Stau acum si ma intreb daca a fost rau. Eu zic ca n-a fost rau. 
    Faceti parte dintr-o familie ale carei origini contin atat elemente poloneze, evreiesti, cat si de factura romana. in care din acestea va regasiti, cu predilectie? 
    Ma regasesc, in toate, cate putin. Am facut si afaceri bune si partea asta as spune ca e cea evreiasca, cea de inginerie o regasesc in bunicul meu, care era un tip aprig si foarte gospodar, in blandete, ma recunosc in mama (mama era poloneza nobila, de origine nordica). Si toate astea fac, ca atunci cand observ anumite comportamente de-ale mele sa zic: aici a functionat polonezul, aici a functionat romanul, aici a functionat partea mea evreiasca. 
    Ce insemnau traditiile in familia dumneavoastra? 
    Enorm. Erau traditii ortodoxe. Eram langa biserica Mirauti. Sunt un om cu frica de Dumnezeu, respect aceste lucruri si cred ca fara ele n-am avea nicio identitate. Fara aceste simple lucruri. M-ai intrebat initial despre amintiri, respectul fata de traditii, frica de Dumnezeu, sunt lucuri care ne fac sa fim adevarati. Prefer bisericile astea simple… 
    Va amintiti cu placere de o amintire pe care ati conservat-o pe parcursul vietii de familie? 
    Sunt multe, pe cele mai frumoase din ele si acum le traiesc. Am luat-o pe fata mea si am dus-o de sarbatori la Vorodnicu de Sus, langa Putna, unde am niste prieteni si, inainte de-a ajunge la ei, am dus-o la cimitir si, acolo, fata mea, la 25 ani a descoperit niste nume. De exemplu, ea n-a stiut niciodata ca eu am mai avut o surioara, Oltea. E prima oara cand povestesc… care a murit din cauza unui soldat rus, betiv, care a tras cu mitraliera in timp ce mama o alapta si rafala aceea a trecut prin parul mamei si, din cauza spasmelor, a socului, in cateva saptamani, surioara mea s-a stins. Eu am convingerea ca este ingerasul meu pazitor si intotdeauna vorbesc cu ea. Si faptul ca s-a nascut in Oltenia cand mama era in refugiu, – cand venea valul de rusi, care erau odiosi, nevestele de ofiteri erau trimise in Oltenia, pentru a fi protejate… Si mama, care era nevasta de ofiter, a fost trimisa in Oltenia. Si acolo s-a nascut surioara mea, pe care mama a botezat-o Oltea, in semn de respect. Si asa, fiica mea a descoperit ca si mama a fost infiiata de o familie de nemti bogati care au divinizat-o si au maritat-o cu tata. Si numele acestea nemtesti erau toate trecute pe cruce. Eu nu am luat-o pe Gloria niciodata sa-i povestesc lucurile astea. A fost momentul in care a ramas uimita si m-a intrebat: Cine sunt oamenii astia?. I-am raspuns ca sunt neamurile noastre si a inceput sa planga, ea fiind foarte sensibila. Recent, am descoperit o biserica cu hramul Doamna Oltea, care mi-e foarte draga si are si ceva din Sf. Parascheva si acolo ma duc. E o biserica simpla, de cartier, foarte saraca. Prefer bisericile astea simple. Eram dispus la compromisuri din dorinta de a nu lipsi nimic familiei mele 
    Daca ar fi sa faceti o radiografie morala si lumeasca, deopotriva, a valorilor actuale si a culturii romanesti, cum ar arata aceasta? 
    Trebuie sa-ti mai fac o marturisire, pentru ca azi suntem la momentul marturisirilor. Eu nu sunt foarte mandru de tineretea si de viata mea. Am facut multe compromisuri. Am fost generatia compromisurilor. Eram dispus la compromisuri din dorinta de a nu lipsi nimic familiei mele. Eram decis sa fac orice ca sa fie bine acasa. Noi asa am trait, in frica si in dorinta ca voi, copiii, sa nu simtiti umilintele… Mi-aduc si acum aminte de cozile imense la unt. Cand am gasit o casa pe pamant, primul lucru pe care l-am facut au fost sobele, in zece zile, din dorinta de a-mi proteja familia. Am furat 100 de caramizi pentru ca nu se gaseau de vanzare. Am furat dintr-un santier socialist 100 de caramizi. Sunt lucruri pentru care eu ma intreb, de multe ori, daca am dreptul sa dau sfaturi de moralitate. Cum sa vin eu acum si sa tin lectii de morala? Ar fi total necinstit. Pentru ca pe toate astea le-am facut. Nu mai am timp sa mai spun povesti si minciuni. Nu vreau sa duc povara unei minciuni a la long ca ce… am fost un Fat-Frumos pe cal alb? Nu, am fost un om cu multe slabiciuni, cu multe pacate si defecte si imi asum, nu sunt mandru de ele, dar am singura consolare ca, acolo, unde am putut, am facut bine, nu am facut rau la nimeni. Ce am facut eu, au fost doar porniri egoiste si satisfactii personale, sper ca fara sa ranesc si sa fac rau si lucrul asta ma face sa ma accept asa cum sunt.
    In ce mod credeti ca sustine teatrul puterea valorilor contemporane?
    Este o salvare a voastra si vad in teatru salvarea noastra, a tuturor. Are o poveste. Trebuie sa va agatati de ea si sa n-o lasati sa dispara. Eu mi-am facut datoria si cu multe sacrificii. Am salvat spectacolul de teatru, am jucat in niste conditii ingrozitoare, pe un frig…! Ce frig era in teatre! Oamenii stateau cu paltoanele pe ei, cu fulare, cu caciuli, mainile erau inmanusate… aplauzele erau innabusite… sunau innabusit… Asta nu se uita. 
    Poate schimba teatrul oamenii? 
    Da! Sunt convins ca e o forma de intoarcere la cultura, absolut necesara. De cate ori reusesc eu, Vladimir Gaitan, sa ma duc la teatru la colegii mei, sa vad un spectacol, plec de-acolo alt om. Sunt mai bogat, sunt mai frumos, sunt mai drept… Parca s-a intamplat ceva, parca am facut o cura de seruri minunate. Cartea si teatrul raman salvarile noastre. 
    Despre filmul Ultimul corupt din Romania 
    Filmul Ultimul corupt din Romania este o ironie adusa societatii de astazi, o continuare a povestii din Poker, in regia lui Sergiu Nicolaescu, care surprinde protagonistii in momentele- cheie ale profesiei lor. Referindu-se la acest aspect, actorul Vladimir Gaitan precizeaza: Filmul lui Sergiu, comedia pe care ati vazut-o asta seara, s-a nascut dintr-un spectacol de teatru, pe care, culmea ironiei, il jucam, si acum, in Teatrul de Comedie, cu mare succes. Poker este la seria a II-a. Am schimat doar titlul, personajele sunt aceleasi, bineinteles ca sunt si unele personaje noi. in personajul meu, ca doctor estetician, imi doresc sa ajung Ministrul Sanatatii, si ajung Ministrul Sanatatii. Visul meu este sa hotarasc eu ce salvari comand si sa-mi cumpar un Ferrari pentru a ma deplasa. Acest film este, fara doar si poate, o operatie destul de dureroasa, pe viu, cu un bisturiu destul de bont, fara anestezie si este societatea noastra, in care regasim multe personaje – in toti ministrii si in toata lumea asta care se invarte in jurul nostru si pe care ii recunoastem. Ultimul corupt este o poveste care ne priveste pe toti. 
    Reporter: Stefania Argeanu

  • Mihai Sârbulescu: Dacă iei, să zicem, de la Balcic pe Tonitza şi pe Ressu, vezi că sunt oameni foarte diferiţi. Ce îi leagă pe ei? Pictura. Ce îi deosebeşte? Tot pictura.

    Unul din cei mai importanti pictori romani contemporani, Mihai Sarbulescu isi trage sursele artei sale din insurgenta radicala a neoexpresionismului. Dincolo de “genul proxim”, in cazul lui Mihai Sarbulescu conteaza diferentele specificecare ii construiesc remarcabila originalitate. Dupa ce a atins cele mai acute note ale expresivitatii vizuale in anii ’80 si a formulat iconografiile cele mai conceptuale (Receptacolul, Clopotul) in anii ’90, pictorul s-a indreptat spre o solutie personala de impacare a paradigmelor radicale cu formele artistice ale plenitudinii. Rezultatul este un “clasicism” nou, original si postmodern, in care functia expresiva a imaginii poarta sensuri si atitudini de rezonanta etica si religioasa. Pictura lui Mihai Sarbulescu este una a frumusetii excentrice care isi marturiseste adevarurile ardent, prin forme si simboluri.

    Cele mai recente lucrari ale pictorului sunt realizate in cadrul taberei de pictura " Pictori de azi la Balcic" organizata de Elite Art Gallery si se afla pe simezele din strada Academiei nr.15 pana pe data de 29 noiembrie.

    Lucrarile expuse denotaun simt echilibrat pentru imagine si culori, o dragoste nesfarsita pentru peisaj, pentru  forta si vigoarea acestuia.

    In interviul acordat Elite Art Gallery, Mihai Sarbulescu marturiseste ca activitatea de documentare si pictura la Balcic desfasurata in cadrul proiectului "Pictori de azi la Balcic" editia lunii septembrie 2012 a dat rezultate inedite, aducand prin cei cinci pictori care au participat, Simion Craciun, Ioana Craciun Dobrescu, Constantin Flondor, Horea Pastina, Mihai Sarbulescu, o abordare artistica proaspata a temelor clasice ale Balcicului pictural.

    Ne aflam in plina expozitie Pictori de azi la Balcic, cand emotiile vernisajului au fost demult risipite, iar unele concluzii pot fi deja schitate. Vorbiti-ne putin despre aceasta experienta.

    A fost o echipa formata din prieteni, din colegi si prieteni de varste diferite, din generatii diferite, Flondor fiind seniorul. Ne-am simtit bine acolo si daca ne-am simtit bine acolo lucrand impreuna nu aveam cum sa nu ne simtim bine pe simeze tot impreuna. Expozitia am aranjat-o noi, eu cu Horea Pastina, si a iesit bine din punctul meu de vedere. Ce-i drept, nu avem experienta expozitionala pe care o are Paul Gherasim.

    Nu sunteti la prima participare in tabara de la Balcic.

    Am tot fost de-a lungul timpului, de vreo sapte ani. Am tot fost, mi-a placut si m-am legat de locurile acelea foarte mult. Balcicul vechi se duce de rapa chiar sub ochii mei. De cand merg se tot cladesc blocuri si asa mai departe. Insa ma atrage istoria lui, pictorii aceia grozavi care au fost acolo si, cu gandul la ei, merg cu dragoste, cu placere, cu bucurie. Am cautat,  pe cat se poate, locuri ce au ramas curate, care sunt precum niste plombe. Intr-o gura stricata plombele sunt pline de istorie.

    Ce anume ati luat acasa?

    Cate ceva am luat. Zidurile mi-au placut cel mai mult la Balcic, e piatra aceea alba din munti cu care se cladea si cu care se cladeste incontinuare. Se mai fac ziduri cu gradini, iar din ele curg seminte aduse de vant ce intra in piatra zidului si prin mai-iunie iese gura leului. Asta am dus cu mine si am reluat in atelier, teme de acest tip.

    La o prima vedere, exista o diferenta intre clopotele deja consacrate si peisajele de langa malul marii. Avem de-a face cu o continuitate dincolo de schimbarile tematice sau suntem martorii unei rupturi?

    Eu sunt in zodia Pestilor si Pestii sunt dubli asa incat nu stiu daca aceasta e ruptura sau legatura. Pot sa lucrez un clopot inchis, negru, simetric, abstract si dupa aceea sa fac o gradina cu flori. Pentru mine e acelasi lucru. Mie imi plac foarte mult deosebirile in pictura, deosebirile leaga. Daca iei, sa zicem, de la Balcic pe Tonitza si pe Ressu, vezi ca sunt oameni foarte diferiti. Ce ii leaga pe ei? Pictura. Ce ii deosebeste? Tot pictura. Asa si cu floarea sau clopotul care sunt diferite dar, in acelasi timp, legate prin aceeasi experienta.

    Nu atisimtit o presiune calcand pe urmele vechilor maestri?

    Presiune in niciun caz. Am simtit placere. Cand mergi la Paris te gandesti ca acolo au fost si Picasso si Braque si Matisse si este o bucurie sa stii ca au fost si ei acolo, e o sarbatoare. L-a intrebat cineva pe Horea Pastina, colegul meu, de ce mai picteaza irisi cand i-a pictat van Gogh atat de grozav. Pai, zice, tocmai pentru ca i-a pictat si van Gogh, de aceea ii pictez si eu. Istoria trebuie sa elibereze, nu sa impovareze. De ce ar fi o povara?

    Care ar fi ingredientele unei expozitii de succes?

    Acum depinde de succes, ca sunt multe succese pe lume. Vanzarea e un tip de succes, lauda din presa, un alt tip de succes. Dar eu alaturi de colegii mei gandim succesul, poate ca o sa sune pretentios, dar mai pe departe. Nu neaparat dupa moarte, dupa disparitie, ci in alt sens, succes la judecata de apoi.

    Putem vorbi de sansa in arta?

    Putem vorbi de sansa in arta in masura in care putem vorbi de sansa in orice tine de viata omului. Si atunci de ce nu? Daca poti avea noroc in dragoste, de ce nu ai putea avea noroc si in pictura care e tot dragoste. Depinde cum nimeresti. Uneori nimeresti bine, alteori mai putin bine.

    Exista diferente intre pictura izvorata in solitudinea atelierului si cea desfasurata alaturi de un colectiv?

    Exista mari diferente. intr-o echipa de pictori stai la sevalet, lucrezi, si la un moment dat te duci sa vezi ce face colegul Flondor de acolo. Alaturi il vezi pe Horia Pastina cu panzele lui. Pictura, desi se face cu pensula pe panza, e tot un fel de a sta de vorba alaturi de colegi. Radu Petrescu, in jurnal, are o vorba foarte frumoasa. Spune ca o carte nu se adreseaza cititorilor, o carte se adreseaza altei carti. Tot asa si cu picturile. Cand te duci si vezi pictura unui coleg observi ca aceasta se adreseaza picturii tale si invers. Se leaga intre ele, e mai greu de explicat, este un fel de pact.

    Ati vazut multe si ati trait multe, ati atras atat laude cat si reprosuri de-a lungul timpului, asa cum ii sta bine unui artist. Care este cel mai mare regret al dumneavoastra?

    Prin facultate si, mai tarziu, dupa ce am terminat facultatea, am regretat ca nu am facut muzica. Ca in loc sa fac muzica am facut pictura si m-am consolat cu faptul ca am facut pictura. Cu toate acestea am cumparat un pian dupa ce am absolvit Institutul nu ca sa cant la el, desi am inceput sa clampan o vreme, ci ca sa inteleg ce este compozitia muzicala asa cum intelesesem ce este compozitia in pictura. In muzica am reusit doar cu mintea, ceea ce nu este suficient.

    Iar cel mai mare prilej de bucurie?

    Bucurii au fost mai multe, insa cele mai mari raman cele sufletesti.

    Cu aceasta ocazie, jumatate din grupul Prolog si-a reunit fortele la malul Marii Negre. Este corect sa vorbim despre o amprenta a grupului asupra expozitiei?

    Nu exista o amprenta a grupului, nici nu cred ca a existat vreodata in grupul acesta vreo amprenta. M-a intrebat cineva daca mi-a impus vreodata Prolog anumite teme. Noi am luat unul de la altul din colegialitate asa cum si matematicienii iau formule.

    Intr-un interviu din 2003, Constantin Flondor declara: “Prologul este intamplator o grupare care nu are o ideologie, un program scris.” Acesta sa fie secretul longevitatii iesite din comun?

    Cand ai un program, daca esti capabil ajungi sa il epuizezi. Pointilistii pictau cu puncte, cubistii pictau cuburi, constructivistii pictau constructiv, fauvii pictau salbatic, insa un program devine epuizat in cele din urma. Noi nu am avut un program de tipul acesta. Totusi rezistam.

    Sa ne asteptam la o expozitie Prolog pentru anul urmator?

    Nu stiu, trebuie sa vorbim cu decanul de varsta, Paul Gherasim, care a implinit anul acesta 87 de ani.

    Expozitia poate fi vizitata in perioada 29 octombrie – 29 noiembrie, in fiecare zi de luni pana vineri, de la ora 11:00 la ora 19:00, iar sambata de la ora 10:00 la ora 14:00, la ELITE ART GALLERY din strada Academiei, nr.15.

    ELITE ART GALLERY este un proiect al Asociatiei ELITE ART Club UNESCO, initiat in 2008 in urma dezvoltarii proiectului PICTORI DE AZI LA BALCIC si se doreste a fi o modalitate moderna, atractiva si interactiva de a pune la dispozitie servicii care tin de domeniul artei: expozitii si vernisaje, consultanta, impresariat artistic.