Ceasca de cultura

Autor: omdecultură

  • Nicolae Iorga – omul politic

    Constanta Motto:”Daca vei avea aur in sufletul tau, in licariri de aur va straluci tot ce porneste de la tine.’’ N. Iorga ”Cugetari’’ 

    Summary Political activity of the great scientist was subordinated to his ideas that spoke loudly great value in oratorical speeches. Nicolae Iorga had an intense political activity since the age of 36 years, though his party has not entered parliament, as a politician Iorga held the following positions: Member of Parliament, President of the Democratic Nationalist Party, President of the Assembly of Deputies, Senator , President of the Senate, President of the Council of Ministers, Minister of Interior, Minister of Public Instruction, religions and arts, Minister of State, Royal Advisor. Iata cum era caracterizat marele savant de cel care i-a fost secretar, apoi biograf si bibliograf, primul dealtfel, cel care i-a dedicat o monografie ampla, pe masura geniului sau, Barbu Teodorescu: ,,Nicolae Iorga era privit ca un urias al culturii nationale si universale. Chiar si statura sa era uriasa, fiind inalt, dupa cum s-a remarcat, mult mai înalt decat contemporanii sai. Natura avusese grija sa-l inzestreze si statuar; in plus avea o frunte larga, impresionant de larga, ca si ochii impresionant de sclipitori, fulgeratori, prinzand in pupilele lor lumina zilelor de sarbatoare si intelepciunea zeilor atenieni. Toata framantarea interioara a geniului isi facuse lacasul in blandetea scaparatoare a privirilor, acumuland rigiditatea stiintei si puterea tuturor pasiunilor, infranat de disciplina launtrica a idealului ce-l calauzeste. Fata lui alba era incadrata de o mareata barba carunta de profet intinerit. Era frumos, era mandru, era puternic. Aureola-i de savant te indemna sa-l vezi ca pe un zeu coborator din Olimp, statuar si marmoreean. Si totusi era uman, modest, gata de vorba cu oricine, respectand si cea mai umila fiinta, pe toti oamenii in mijlocul carora traia si a ale caror interese le apara’’ 

    Pentru contemporani Iorga era un colos, o somitate, o capacitate intelectuala de neatins, o forta a gandirii si a creatiei rar intalnita. ,,Nu exista niciun fel de jena in fata anumitor creatori, a unor oameni care si-au facut, cel putin la o anumita varsta, dovada capacitatii lor. Poti stii cat de multe lucruri, poti descoperi cat de multe adevaruri, poti ajunge cat de sus in stima elitelor, nimeni nu reactioneaza, totusi, cand esti terfelit, esti anulat sau calomniat. Cine a fost mai mult calomniat in tara romaneasca decat profesorul Iorga? Nimic din cate a facut N. Iorga pentru noi, nici munca lui, nici profetismul lui, nici geniul lui-nimic nu l-a putut inalta deasupra noroiului, nu l-a putut imuniza contra atacurilor si calomniilor. Ma intreb cateodata ce trebuie sa faci in Romania ca sa iti poti convinge semeniii ca ai facut intr-adevar ceva. Si ca ar fi o infamie sa fii atacat si murdarit. Cred ca orice ai face, e inutil. Acelasi noroi te asteapta, ca si pe cel din urma dintre talhari.’’’ Astfel scria in 1934 marele istoric al religiilor Mircea Eliade intr-un articol publicat in ziarul ,,Vremea’’ si destinat prezentului pe care il traia, articolul insa se dorea a fi parte integranta a unui volum ce va fi tiparit postum cu titlul ,,Profetism romanesc. Romania in eternitate’’. 

    Este de datoria fiecarui roman de azi sa cunoasca in amanuntime propria sa istorie, asa cum a fost ea, cu oamenii ei mari si oamenii ei mici, cu faptele acestora, si sa analizeze obiectiv contributia fiecaruia la inscrierea tarii sale in eternitate, pentru ca acelasi mare istoric din care citam mai sus, afirma in 1935: ,,Cei mai gloriosi < nationalisti > nu sunt eroii, nici sefii politici, care nu fac decat sa conduca destinele istorice ale neamului lor. Cei mai gloriosi < nationalisti > sunt creatorii care cuceresc de-a dreptul eternitatea.’’ Aceste ganduri definesc personalitatea marelui nostru Nicolae Iorga, despre care si azi unii afirma ca a fost ca si om politic un diletant, fara a tine cont de cadrul politic intern si extren, de perioada istorica in care Iorga a activat ca om politic, ci doar facand bilantul activitatii sale ca sef de guvern, activitate destul de scurta, comparativ cu perioada de activism politic a marelui savant. 

    ”Inca din perioada interbelica circula ideea conform careia amestecul lui Nicolae Iorga in viata politica a avut rezultate dezastruoase atat pentru tara, cat si pentru marele istoric, distragandu-l de la activitatea stiintifica si intunecandu-i imaginea in randul populatiei.’’ A fi om politic nu inseamna doar a detine o functie importanta in stat, ci si a organiza un partid politic si a scrie, mai ales a scrie despre directiile de dezvoltare necesare pentru tara ta, pentru lumea in care tara ta este parte integranta. Si aceste aspecte putem sa le exemplificam deosebit de mult in biografia celui mai mare istoric al romanilor, a celui mai prolific cercetator al arhivelor, a celui mai mare poligraf din cultura romana. ”N. Iorga a scris o lucrare speciala – cunoscuta, de catre specialisti, Histoire des Roumains de la Péninsule des Balcans (Albanie, Macédonie, Épire, Thessalie etc.), aparuta la Bucuresti, in 1919 (64 p. – în acelasi an este tradusa si in limba romana" din indemnul si cu cheltuiala d-lui Matei Gherassy"); ea venea sa ofere opinia cea mai avizata asupra intinderii geografice si a rosturilor national-culturale si politice al tulpinilor neamului romanesc, intr-o perioada cand – la finele Primului Razboi Mondial – geopolitica regionala reclama apararea intereselor fiecarui popor din arealul sud-est european: "Exista o chestiune latina in Peninsula Balcanica, si Occidentul latin nu poate sa o uite in momentul când, pe socoteala otomanismului murind, sustine revendicarile foarte firesti ale elenismului in Europa si chiar si pe batranul pamant al Asiei.". 

    Activitatea politica a marelui savant a fost subinscrisa ideilor sale pe care le rostea raspicat in discursuri de o mare valoare oratorica, cele mai vehemente si mai celebre fiind create cu ocazia unor evenimente tragice ale neamului romanesc: rascoala taraneasca din 1907, participarea Romaniei la primul razboi mondial, Marea Unire. ”Infatisate posteritatii cu o serie de antonimii, mai ales atunci cand se incearca o punere in balanta a rezultatelor cercetarii cu cliseele sentimentale atat de bine sedimentate in constiinta generatiilor, ideile politice ale lui Nicolae Iorga transmise si prin intermediul discursurilor parlamentare nu trebuie analizate in afara contextului istoric care le-a generat. Reconstructia nationala in interiorul noilor granite de la inceputul sec. al XX-lea a oferit posibilitatea unei „re-inventari” nationale, generand in acelasi timp o serie de crize sociale si politice. Multe din ideile care au animat activitatea nationalistilor culturali de la sfarsitul sec. al XIX-lea si inceputul sec. al XX-lea au avut adanci nuante conservatoare, discursurile politice ale lui Iorga situandu-se si ele in aria deconstructiei miturilor modernizatoare si progresive. 

    Intr-o anumita masura, lupta nationalista a lui Iorga vine in sustinerea sfatului dat de Clausewitz care considera ca cel care castiga batalia principala, castiga si razboiul, Iorga considerand ca istoria oricarei natiuni nu poate fi inteleasa decat in cadrul istoriei universale. Conceptele sale asupra istoriei au generat ideea ca un nationalist trebuie sa fie constient de faptul ca natiunea sa este un produs al istoriei si ca istoria are caracteristici permanente si manifestari organice.’’ 

    Nicolae Iorga a avut o intensa activitate politica inca de la varsta de 36 de ani, desi partidul sau nu a intrat in Parlament, ca om politic Iorga a detinut urmatoarele functii, in ordine cronologica: –Deputat in Parlament 1907-1938 (la alegerile parlamentare din 1907 este ales deputat de Iasi, singurul deputat independent din Parlament la acea data) – Presedintele Partidului Nationalist-Democrat (Partidul Nationalist al Poporului in perioada mai 1924 – 8 martie 1925 si Partidul National intre 28 septembrie 1926 – septembrie 1932) Iorga a indeplinit aceasta functie din 23 aprilie 1910 pana in 8 martie 1925 si din 28 septembrie 1926 pana in 27 noiembrie 1940; 

    Nationalist moderat si aparator al traditionalismului rural, Nicolae Iorga a considerat ca trebuie sa se implice activ in viata sociala si politica a Romaniei. Pe 23 aprilie 1910, impreuna cu Alexandru C. Cuza, a fondat Partidul Nationalist-Democrat. Acesta nu a avut o baza electorala de masa. Era perceput ca o formatiune personala a mentorului sau, la care au aderat „invatacei” ai sai. Iorga insusi nu a fost preocupat sa dea partidului sau o extindere deosebita. Intrebat ce reprezinta formatiunea sa politica, savantul a raspuns: „Paltonul, palaria si bastonul meu sunt partidul”! PND reprezenta interesele unei parti ale intelectualitatii cu convingeri democratice, precum si a unor categorii ale micii burghezii rurale si urbane. Un accent deosebit se punea pe culturalizarea maselor si pe factorul moral, considerat de Nicolae Iorga ca decisiv pentru evolutia Romaniei. In programul partidului erau inscrise deziderate caexproprierea tuturor mosiilor mai mari de 100 de hectare, impozit progresiv pe venit, descentralizarea administrativa, largirea dreptului de vot si asupra femeilor. Iorga a fost deasemenea: – Presedintele Adunarii Deputatilor in perioada 9 decembrie 1919 – 26 martie 1920; – Senator in 1939; – Presedintele Senatului in perioada 9 iunie 1939 – 13 iunie 1939; – Presedintele Consiliului de Ministri in perioada 18 aprilie 1931 – 31 mai 1932; – Ministru de Interne in perioada 18 aprilie 1931 – 27 aprilie 1931 (ad-interim); – Ministrul Cultelor si Instructiunii Publice in perioada 18 aprilie 1931 – 31 mai 1932; – Ministru de stat in perioada 10 februarie 1938 – 30 martie 1938; – Consilier regal in perioada 30 martie 1938 – 5 septembrie 1940. 

    ”Nu calcule de oportunist l-au determinat pe Iorga sa-l sustina pe Carol al II-lea. De altfel, in momentul abdicarii acestuia din urma, istoricul nu s-a alaturat corului de negatori (multi dintre ei metamorfozandu-se subit in adversari ai regelui), ci a recomandat opiniei publice romanesti mai putina ingratitudine fata de fostul suveran al Romaniei. El credea sincer in virtutile monarhiei constitutionale in genere si in capacitatea lui Carol al II-lea de a fi un rege valoros. A apreciat tendintele monarhului de a utiliza guverne de ,,tehnicieni”, de coalitie, vazand in aceasta o garantie pentru o mai buna coordonare a intereselor superioare ale statului roman. Fara a fi un adept al autoritarismului cu orice pret, Nicolae Iorga nu a inteles niciodata zbaterile partidelor politice pentru preeminenta pe esichierul parlamentar din Romania. El credea ca democratia ar fi fost obturata de naravuri neobalcanice denumite inspirat de catre istoric ,,fripturism”. Cresterea rolului institutiei monarhice ar fi coincis (din punctul sau de vedere) cu o revolutie a mentalitatii nationale..’’ 

    Perioada istorica in care savantul a indeplinit cele mai inalte functii in stat a coincis cu marea criza economica, precum si cu ascensiunea fascismului si hitlerismului in Europa, iar pe plan intern cu recrudescenta activitatii miscarii legionare, apoi a Garzii de Fier. Cu toate acestea ,,Viata familiei Iorga a ramas la fel de curata ca intotdeauna.[…] Familia Iorga a continuat sa doneze mari sume de bani pentru opere de binefacere, dar foarte discret, acestea putand fi gasite doar in corespondenta lui Iorga.’’ Desi avea o casa destul de grea, cu multi copii, ca si taranii pe care ii iubea si ii venera, avea puterea si generozitatea sa faca danii, sa ctitoreasca o biserica in Ipotestiul lui Eminescu, sa ajute veteranii din primul razboi mondial, tinerele invatatoare de la tara, pe toti cei care ii cereau sprijinul. Ca ministru al cultelor, ca promotor al ideilor nationalist-democrate si samanatoriste Iorga s-a implicat continuu in viata culturala si politica a tarii. El a creat Scoala Romana din Paris ”Fontenay-aux-Roses”, organizatia ”Cercetasii Romaniei’’, Scoala de vara de la Valenii de Munte, a contribuit la fondarea Institutului de Studii Sud-Est Europene, aInstitutului de Studii Bizantine, a Institutului de Istorie Universala, a editat si a condus numeroase ziare si reviste (“Neamul romanesc”, “Revista istorica”, “Revue Historique du Sud-Est-Européen”, “Floarea darurilor”,“Samanatorul” etc.). 

    ”Iorga a considerat ca forta motrice a dezvoltarii societatii o constituie, in ultima instanta, constiinta sociala, intemeiata in principal pe educatie si instruire, pe ridicarea nivelului cultural’’ 

    Forta marelui istoric si om politic roman il inscrie in galeria geniilor, a acelor oameni care fac epoca, ramanand in constiinta generatiilor viitoare ca un vulcan, ca un erou, ca un model demn de urmat, dar greu, aproape imposibil de atins. 

    ”Activitatea politica a lui Iorga nu era conceputa ca parte complementara a activitatii stiintifice, ci ca o obligatie permanenta a istoricului. Implicarea in viata politica l-a facut un participant activ la dezbaterile asupra viitorului Romaniei mai ales incepand cu anul 1907. Discursurile sale parlamentare vorbesc foarte mult si despre experienta sa ca individ integrat unei comunitati nationale, actiunile sale politice fiind acelea ale unui om cu o puternica identitate spirituala si cu un crez etic caracterizat mai degraba printr-un simt practic, aplicat unei realitati prin care intelege atat trecutul cat si prezentul, decat printr-o filozofie speculativa si abstracta care penduleaza intre pesimism si optimism’’ 

    Iorga caracteriza foarte bine aspectul privind atitudinea politicienilor fata de mase, iar ceeea ce este paradoxal, citindu-l parca vezi o radiografie politica a zilelor noastre, incat iti vine sa exclami ”Nimic nou sub soare!’’: „Ideile conducatoare au darul sfant de a apropia si infrati pe oameni, mai presus de orice deosebiri de fire, de situatie, de bogatie, de varsta: ele se poate zice ca fac parte din viata religioasa a popoarelor, si sunt adica acea religie ce are de preoti pe cei mai mari, mai buni si mai luminati oameni din fiecare generatie. Pe cand, dimpotriva, interesul e pizmaret si galcevitor: el desparte un popor in clase care se vrajmasesc si in aceste clase chiar, dintre care nu e om care sa nu urmareasca mai multa putere si placere decat ceilalti, egoismul cel rau, iubirea patimasa de sine si numai de sine scapa din lanturile cuviintei si datinilor bune si se repede salbatic asupra bunurilor lumii. In acest fel, societatea se face vijelioasa, vesnic tulburata, nelinistita la lucrul ei, lipsita de siguranta in pastrarea roadelor lui si impiedicata in cugetarea mai inalta. Oamenii se simt tot mai departe unul de altul, legaturile ce sunt siliti sa incheie nu mai sunt decat false si trecatoare. La urma, un popor bine intemeiat, incalzit de iubirea intre ai sai, disciplinat(;) sfarma lesne pe cel care ajunsese lipsit de idei conducatoare, il robeste si-i ia locul în rostul lumii. In maturitatea lor sanatoasa insa, toate popoarele isi au ideile conducatoare, cu atat mai datatoare de izbanda si fericire, cu cat patrund mai adanc si cuprind pe mai multi dintre fratii de neam si de tara. Le-am avut si noi, ca si popoarele celelalte ce s-au impartasit de cultura. Le putem urmari din cele mai vechi timpuri asupra carora ni s-au pastrat stiri, pana astazi. Le-am primit de la parinti ca luminoase pietre scumpe imbracate in aurul curat al jertfelor si suntem datori a le lasa urmasilor fara lipsa si neacoperite de ceata neingrijirii.” 

    Mare in toate, in scrieri, in ganduri, in suflet, in fapte, Iorga a avut parte de o moarte nemeritata, acuzat pe nedrept de condamnarea lui Cornelui Zelea Codreanu si ucis miseleste de oameni cu pregatire, asa-zis intelectuali infierbantati si doritori de sange. Comparat cu Miron Costin, cu Socrate, cu marii eroi ai neamului sau ori ai lumii, Iorga este un simbol al demnitatii si smereniei. Modestia sa era proverbiala, de aceea nu este de mirare ca afirma in ale sale aforisme: ”Cel care merge cu ochii in pamant se vede pe sine mai bine decat acela care se potriveste in oglinda.’’ 

    Vom incheia cu o alta maxima care ii apartine si care consideram ca trebuie sa ne fie indemn: ,,Simtul de datorie e cea mai luminoasa dovada de sanatate a unui suflet." 

    Bibliografie 

    1)Eliade, Mircea, ,,Profetism romanesc’’, vol II, ,,Rominia in eternitate’’, Editura ,,Roza Vinturilor’’, Bucuresti, 1990;

    2)http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Nicolae_Iorga#1919._Blocul_Parlamentar; 3)http://www.coltulcolectionarului.ro/blog/wordpress/discursuri-parlamentare-de-nicolae-iorga; 

    4)Iorga, Nicolae ”Cugetari’’, Editura Tineretului, Bucuresti, 1985 

    5)Iorga, Nicolae ”Istoria romanilor in chipuri si icoane’’, Editura Humanitas, Bucuresti, 1992; 

    6)Nagy-Talavera, Nicholas ”Nicolae Iorga – O biografie’’, Editura Institutul European, Bucuresti, 1999; 

    7)Nedelea, Marin, ”Istoria romanilor, compendiu de personalitati politice’’, vol II, Editura Niculescu, Bucuresti, 1996; 

    8)Stoica Lascu – Nicolae Iorga si aromanii’’ (I) in revista ,,Tomis’’ Serie noua septembrie 2001, Nr. 9(373), anul VI (36) 

    9)Teodorescu, Barbu, ”Nicolae Iorga’’, Editura Tineretului, Bucuresti, 1968; 

    10)Turlea Petre, ”Nicolae Iorga intre dictatura regala si dictatura legionara’’, Editura Enciclopedica, Bucuresti, 2001.

  • De ce fotografii ar trebui să citească?

    povestea infinita
    Am citit candva o poveste care semana foarte bine cu Seherezada. Un tip ajunge intr-o puscarie alaturi de niste brute care ii chinuie zilnic pe detinuti. Intr-o seara ceva mai pasnica, omul nostru se apuca timid sa le povesteasca ceva. Era vorba de un conte bogat inchis pe nedrept intr-un fort undeva departe, pe mare. Treptat, brutele se trag mai aproape, ciulesc urechile si, cu ochii mariti, cad in mreaja povestii. Dar, aflata intr-un punct culminant, istoria se intrerupe brusc, cu promisiunea ca va continua in seara urmatoare. Si tot asa, seara de seara. Cu vremea, dintr-un asuprit omul nostru devine eroul celulei. Brutele ii aduc mancarea la pat si incearca pe furis sa afle urmarea faptelor nemaivazute ale curajosului conte, ce a reusit in cele din urma sa evadeze si acum pune metodic la cale o crunta razbunare.
    Cu masura, stil si pasiune omul nostru transforma un loc al terorii intr-un spatiu din care, cel putin pentru o vreme, evadeaza cu totii alaturi de contele, ati ghicit, de Monte Cristo. Singurul capital e povestea, iar viata detinutului-povestitor depinde de lungimea si farmecul ei, intocmai ca in Seherezada. Si cand sa se apropie de finalul inevitabil si fericit, povestitorului ii vine o idee geniala. Iar contele, acum razbunat si cu comorile regasite, intr-o seara de vara la un bal o intalneste pe Ana, o frumoasa printesa rusoaica al carei nume de familie era, da, iar ati ghicit, Karenina. Si totul se termina fericit, insa doar pentru a reincepe ad infinitum. Iata o pledoarie despre puterea povestilor, despre carti care, in situatii limita, te pot chiar salva de la moarte.
    moartea cartii?
    De cand cu aparitia unor instrumente alternative de lectura precum e-book, kindle, audiobook etc, se vorbeste iarasi despre moartea cartii de hartie. Imi vine sa rad. E ca si cum ai vorbi despre moartea rotii, a scaunului sau a lingurii, inventii finale, care nu mai suporta dezvoltari ulterioare pentru simplul fapt ca sunt suficiente, perfecte. Cartea e cel mai la indemana mijloc de transmitere a informatiilor, nu depinde de nici o alta sursa de energie in afara de lumina, fie ea naturala sau artificiala. O deschizi si gata, ai zburat din cotidian, ai evadat intr-o alta dimensiune. Cu doua conditii: daca povestea continuta intr-insa e buna si daca cel ce o spune stie meserie. Daca nu, cartea trebuie pusa, fara regrete, deoparte. La fel ca acest articol. Daca nu te-a prins deja de maneca si nu promite nimic interesant, poate fi ucis din fasa, pe data, printr-un click. Pe internet suntem cu totii doar niste insecte tafnoase care polenizam cu iuteala numai paginile care ne convin si ne luam zborul imediat ce o alta promite mai mult. Instantul si Mai-multul – iata cele doua antenute ce ne mana-n lupta virtuala.
    inspiratie / documentare / smerenie
    De ce cred ca fotografii ar trebui sa citeasca? Fiindca mi se pare greu de crezut faptul ca cineva poate fi o persoana eminamente vizuala. Cred in schimb, ca fiecare dintre noi, fotografiind, ne exprimam vizual folosind un intreg arsenal nevazut de cunostinte, experiente personale si de ce nu, lecturi. Suntem fiecare suma unui parcurs complicat si invizibil care se proiecteaza in afara atunci cand decidem sa aratam cuiva o fotografie de-a noastra. Pentru ca orice fotografie inseamna o tradare ce contine o dubla articulare: spune ceva despre ceea ce se vede, dar spune ceva si despre cel ce vede. Din pricina acestor doua lucruri, forumurile de discutii si dezbaterile intre fotografi se vor auto-alimenta etern, devenind chiar mai certe decat impozitele pe venit si virozele din sezonul rece.
    Ca fotografi, gasim in carti o benefica sursa de inspiratie. Cartea este o mediere, un limbaj alternativ care ma imbogateste, ma ajuta, imi da mai mult curaj sa apas declansatorul. Fotografia nu poate fi rupta de contextul in care a fost creata, dar vine lectura si imi largeste acest context. Si deodata furnicile negre de pe foaia alba se transforma in ceva vizual, precis, articulat. E un dialog pe care il gasesc foarte sanatos. De exemplu, fotografia cu Che Guevara mort in Bolivia nu e decat aparent ceea ce se vede, ea reprezinta de fapt suma tuturor eroilor morti pe nedrept, descrisi in cartile despre razboi incepand cu Iliada si terminand cu Sven Hassel, e punerea in mormant a lui Hristos din capitolul 23 al Evangheliei dupa Luca. Si mai poate fi Lectia de anatomie a lui Rembrandt sau picturile renascentiste ale lui Mantegna,Holbein, etc. Cu alte cuvinte, odata cu largirea perspectivei, un simplu ceva devine un altceva, mai complex, mai cuprinzator.
    Cartea inseamna si documentare. Zice bine David Hurn: „Exista aceasta prejudecata ca un fotograf trage poze incontinuu. Ma tem ca imi petrec trei sferturi din timp documentandu-ma, citind si gandindu-ma la un proiect inainte de a-l fotografia si apoi analizand copiile contact dupa ce l-am fotografiat". Nu poti fotografia cum trebuie ceva ce nu cunosti, nu poti cunoaste fara sa cercetezi. Lectura pentru un fotograf e un fel de scurtatura care merge pe ocolite. In volute largi, cu respiratie ampla ea te trimite drept spre miezul lucrurilor, care inseamna intelegerea unui loc, a unui subiect, a unei idei. Cand iti propui sa creezi o poveste vizuala despre ceva, vizualul uneori nu ajunge. Ai nevoie de intelegere. Tacute, cuminti, non-agresive, cartile asteapta pe raft ca cineva sa le deschida. Cineva care doreste sa inteleaga mai bine ceva.
    Cartea mai inseamna si smerenie. In lume exista doua feluri de carti. Cele care tac si cele care vorbesc. Cele care tac, tac pentru ca nu au mare lucru de spus. Cele care vorbesc merita atentie. Merita fise de lectura. Acest efort de a copia pasajele dintr-o carte vorbitoare e deopotriva un omagiu adus cartii si o aducere aminte, ce te trimite inapoi in timp, drept catre inima ei. Doua-trei pasaje nimerite iti vor aduce inainte cartea intreaga, cu tot ce ai uitat („cam 80% din tot ceea ce citim se uita intr-o saptamana", ar spune sobrii cercetatori britanici). Cartile vorbitoare sunt destul de rare. In prezenta lor e bine sa faci liniste. Ele iti reamintesc, cu blandete, cat de putine lucruri stii de fapt. Acest fapt ar trebui sa ne smereasca si macar uneori, sa ne coboare cu picioarele pe pamant.
    studii de caz
    Doua sunt cartile care m-au determinat sa scriu acest material: Ilf si Petrov„America fara etaje" Polirom 2010 si John Steinbeck (cu Robert Capa) „Jurnal rusesc", RAO 2010. Ambele mi s-au parut fascinante, pentru ca, desi unii ar putea foarte bine spune ca „am pierdut vremea" citind mai bine de 700 de pagini, timp in care evident n-am facut nici poze, nici altceva, am inteles din nou cat de importante pot fi lecturile pentru cineva care pe alocuri, se pretinde fotograf, fie el si de ocazie.
    Exista o seama de similitudini interesante intre aceste doua carti ce se prezinta aidoma feliilor de paine care formeaza un sendvis. Ambele sunt jurnale de calatorie ce au ca reper marele razboi. Cartea rusilor e scrisa inainte de inceperea lui (1937) si daca in ea se simte linistea tulburatoare de dinaintea furtunii, cea a americanilor (1947) descrie efortul de a reconstrui o tara dupa ce uraganul a trecut, lasand in urma lui un dezastru greu de inchipuit in urma cu doar 10 ani. Intre cele doua felii ale sendvisului – nebunia unei lumi in fierbere, tavalugul german, Ziua Z, peste 6 milioane de morti si o noua grafica a hartii Europei despartita de o cortina de fier.
    N-o sa ma apuc nici sa povestesc cartile, nici sa dezvolt o recenzie clasica, ci incerc in schimb sa punctez doar cateva pricini pentru care cred ca acestea ar trebui citite. Ambele carti sunt foarte vizuale, si asta nu doar prin text, ci la modul propriu. Adica au si poze, fratilor! Nu multe, nu spectaculoase sau frumos tiparite, dar au, ceea ce e un motiv in plus pentru ca sa deschidem ochii si sa ciulim urechile. Ilia Ilf e evident un fotograf amator fata de marele Capa, cel care a documentat totul, inclusiv debarcarea din Normandia. Cu toate acestea, nu de putine ori, lejeritatea lui Ilf bate in imagini frustrarea lui Capa in materie de absenta a subiectelor cu adevarat tari, cu care este obisnuit.
    Ambele carti pornesc de la o intentia de a aprofunda o lume straina si anume cea e unui dusman istoric. Sunt subtile invazii pe taramul inamic, sub masca joviala a calatoriei de placere, a turismului de observatie. Ambele tradeaza perspectivele diferite asupra lumii ale autorilor, au un umor specific, descriu intalniri mirabile, documenteaza onest ceea ce vad si mai ales, tradeaza o curiozitate profunda, copilareasca, molipsitoare. Gasesc ca toate aceste ingrediente ne pot folosi prea bine si noua, celor care incercam sa luam fotografia in serios. Le luam asadar pe rand:
    America rusilor

    coperta1

    Ilf si Petrov sunt ambii scriitori si sunt foarte buni. Textele lor se amesteca la fel de bine ca praful de cacao in lapte dimineata dand nastere unei ciocolate dense si fierbinti, unde cu nici un chip nu mai poti desparti vreodata laptele de cacao. Tot asa, oricat ai incerca, nu poti ghici care e vocea lui Ilf si care a lui Petrov. Ei vin sa vada, sa constate si sa traga concluzii. America lor inghetata in mai bine de 450 de pagini e cea de dinaintea corectitudinii politice, e cea de pe vremea cand negrii erau simplu negri, cowboii cowboi si bastinasii, piei rosii. Iar ei nu pica la New York dandu-si timizi palariile pe ceafa ca niste tarani veniti la oras, ci sunt niste intelectuali rafinati ce vin tocmai de la Moscova, un solid reper geografic si existential. Se mira deci cu masura, fara efuziuni exagerate. Nu se abtin in schimb sa compare ceea ce vad cu ce stiu de acasa. Descrierile lor sunt precise, vizuale, savuroase si incarcate electrostatic cu o ironie subtila, inconfundabila. Iar jurnalul lor de calatorie pastreaza pe alocuri tonul din romanele lor (Douasprezece scaune, Vitelul de aur), unde umorul se naste tocmai din observatia ironica. Iar tinta preferata e ghidul lor, Mr. Adams al carui laitmotiv de-a lungul intregii carti va fi: „nu intelegeti, domnilor, pur si simplu nu puteti intelege".
    road movie
    Ajunsi deci la New York plini de scrisori de recomandare, se dezmeticesc si pun la cale un plan. Cumpara o masina, gasesc doi insotitori si pornesc la drum, decisi sa acopere toata America, daca se poate de la un cap la altul si de sus in jos. Si cartea se transforma intr-un veritabil road movie, in care spatiul vast ce te absoarbe si te imbata seamana cu aerul din romanele lui Faulkner sau Capote. America devine, ca in fotografiile lui Robert Frank, un spatiu al tuturor posibilitatilor si surprizelor, un loc unde ‚dai peste’ o sumedenie de subiecte ce merita atentie, cum ar fi semnele de pe drum, reclamele si inscriptiile din hoteluri de genul: ‚interzis a se culca intr-un pat mai mult de sase persoane‘. Cei doi au o foame insatiabila de informatie si de comunicare. intreaba, problematizeaza, se implica. Fac eforturi substantiale sa inteleaga si totusi sa ramana impartiali. Si cata vreme nu aluneca in ideologie, le iese.
    America lui Ilf si Petrov e zugravita ca o mare fresca plina de detalii, ce seamana cu picturile lui Bruegel, dar sugubeti cum sunt, nu se pot abtine sa nu se insereze si pe ei insisi in tablou. Si nu doar pe ei ca personaje, ci si perspectiva lor asupra lumii. Nu se pot abtine sa nu ideologizeze si sa traga concluzii ferme, subliniate apasat. Da, America e o tara frumoasa in care totul e mare, are bune si rele, in general nu are etaje si mai ales, e tara scrisorilor de recomandare. E buna de cercetat, dar nu de trait in ea pentru ca se afla intr-o deriva economica, democratica si capitalista, spre deosebire de Uniunea Sovietica, posesoarea unei directii precise, trasata frumos de partidul comunist, ce a pregatit un viitor luminos, bazat pe binele comun. Chiar daca nu o spun pe sleau, e clar ca baietii cred in revolutie si idei nastrusnice precum cea de colhoz. Vor trebui sa treaca doar 50 de ani pentru ca adevarul despre utopia sistemului comunist sa iasa la iveala in toata splendoarea ei. Cu istoria nu te joci si e bine sa-i lasi pe specialistii in predictii, gen Nostradamus, sa-si faca meseria.
    Rusia americanilor

    jurnal-rusesc_1_fullsize

    John Steinbeck nu e oricine. Daca era, nu lua Premiul Nobel in 1962. Si daca vreti sa va indragostiti iremediabil de scrisul lui, va rog incepeti cu „Cartierul Tortilla", RAO 2004. Va garantez ca nu-i veti mai privi niciodata pe betivi si boschetari cu aceiasi ochi, ci cu simpatie si chiar tandrete. Nu e deci de mirare ca un vrajitor de cuvinte precum Steinbeck isi ia ca partener de calatorie in URSS un fotograf de calibrul lui Capa. Totul pleaca dintr-un bar unde Willy prepara cel mai bun cocktail Suissesse. Steinbeck e deprimat fiindca i s-a ales praful de o piesa de teatru rescrisa de patru ori, iar Capa e plictisit pana peste cap de pacea generala si de (cateva luni!) de jucat poker. Ambii sunt furiosi pentru ca jurnalismul nu e ce ar trebui sa fie, ci doar interpretarea unor ‚destepti‘, care de fapt mai mult dezinformeaza si manipuleaza. Din aceasta pricina americanii de rand, intoxicati de prejudecati fata de rusi, incep sa-i bombardeze pe cei doi cu amenintari de genul: ‚veti disparea cum veti trece granita‘ sau ‚ ‚va vor tortura, asa le fac la toti’. Suparati foc, Steinbeck si Capa se hotarasc deci sa puna la loc lumea iesita din balamale. Vor merge in Rusia si vor arata ce au vazut si ce au auzit. Vor afla deci ‚cu ce se imbraca oamenii acolo, despre ce discuta, ce mananca la cina, cum fac dragoste si cum mor etc’. Zis si facut. Dupa o vreme, se intorc vii cu cateva sute de pagini pline de notite si peste 4000 de negative. Apoi se pun pe povestit.
    votca si icre negre
    Si povestea celor doi e absolut savuroasa. Daca odiseea rusilor pe teritoriul american seamana cu o expeditie trepidanta, obositoare si usor austera, cea a americanilor pe taramul inamicului e o inlantuire de chiolhanuri, buna dispozitie si mistocareala reciproca. Cei doi merg pe cai oficiale, avand o traiectorie supravegheata discret de autoritati. Fie ca se afla la Moscova, la Stalingrad, la Tbilisi, la Kiev sau in anonime sate ucrainiene sau caucaziene scenariul pantagruelic se repeta cu o asemenea precizie incat, spre final, cei doi, abia respirand, cu curelele descheiate la nadragi si ochii injectati de prea multe bucate, incep sa creada ca arma favorita a rusilor pentru a anihila inamicul este mancarea. Asa cum America chiar aflata in cea mai profunda criza economica nu lasa ca acest lucru sa transpara in afara, la fel Rusia distrusa de razboi si obosita de efortul de reconstructie nu se lasa cand vine vorba de a pune ceva pe masa. Oriunde poposesc, apare o Mamuska grasa si odata cu ea rasar ca din pamant supe de gaina, muraturi, curcani, carnati, icre negre, peste de Nipru in sosuri ametitoare, votca (servita in pahare de apa!), insotita de toasturi de genul: ‚sa-i facem fericiti pe cei de-acasa!‘ si vinuri grase si vesele, cam ca in descrierile lui Sadoveanu. Decadenti, joviali si mancai dedicati, Steinbeck si Capa dovedesc o curiozitate culinara nestavilita si o sete de cunoastere ce nu are limite. Asta pana spre final cand, imbuibati si cu ficatul marit, o dau pe vinuri usoare si salate pentru a intregi starea de ‚virtute diafana‘ in care isi traiesc mirajul rusesc.
    Ca doi copii scapati in vacanta fara parinti cei doi isi fac de cap, isi vaneaza reciproc slabiciunile si intre timp, nu le scapa nimic din ce e in jurul lor. Asa ca traducatoarea Svetlana devine Sweet Lana, iar tinta favorita a mistourilor comune e ghidul lor, Smarski, un corespondent rus al bunului Mr. Adams. Descrierile lui Steinbeck sunt jurnalism pur, vizuale si nu contin devieri narative. Pe langa ca afli lucruri foarte multe si precise despre oameni, colhozuri, intreprinderi, teatru, scriitori, politica si normal, mancare il descoperi pe partenerul lui in niste ipostaze memorabile, relatate pe masura: ‚Capa a vazut o fetita frumoasa, cu bucle lungi si ochi imensi pe care a vrut sa o fotografieze, dar fetita s-a rusinat si a inceput sa planga de nu se mai oprea. Capa a fotografiat un baietel, care a inceput si el sa planga. Capa e prietenul copiilor‘. Sau, la plecare cand i se iau negativele la purecat Capa devine ‚un monument de nefericire‘, ‚il apuca pandaliile‘ sau mai rau, ‚arata ca o oaie lovita de dambla‘. Care cica, daca i se vor lua filmele, fie va organiza o contra-revolutie, fie se va auto-decapita in Piata Rosie.
    Dar nici Steinbeck nu scapa usor. Pe la mijlocul cartii se afla inserat un capitolas savuros, scris de Robert Capa insusi si intitulat ‚O reclamatie indreptatita‘. E o mostra de umor, autoironie si observatie fina, dar imbibata in acid. Din ea aflam despre starile diferite de agregare in care se prezinta Steinbeck: ba ganditor, ba ermetic, ba intelept, ba ‚dupa un striptease mental‘ un chefliu in toata legea, care se interpune mereu, gata de dans, intre Capa si orice tanara draguta. Reclamatia mai descrie in tuse precise si frustrarea unui ‚fotograf searbad‘ si a celor patru aparate ale sale ‚obisnuite cu razboaiele si revolutiile‘ in mijlocul unui popor de 190 de milioane de oameni care ‚nu petrece de mama focului la coltul strazii, nu practica amorul liber intr-un mod spectaculos, nu are nici un fel de look nou’, ci din contra: e prea muncitor, prea virtuos si prea moral. Cu alte cuvinte, e un non-subiect fotografic.
    deci, merita?
    Ca fotografi eu zic ca merita uneori sa luam o pauza, sa punem aparatele jos, sa tragem adanc aer in piept si sa deschidem carti. Avem sansa sa dam peste astfel de bijuterii, precum cele prezentate succint mai sus. Ca fotografi, indiferent de genul abordat, reactionam emotional si apasam un buton. Click-ul rezultat nu e decat reactia generata de o emotie intensa. La fel se intampla si cu aceste doua carti – sunt reactive. Sunt mici manuale de intrebuintare a lumii. Cineva vede ceva, reactioneaza si simte nevoia de a descrie altcuiva ce a vazut, de a transmite mai departe o emotie. In mod paradoxal, citind vezi imagini, intelegi oameni, iti vine sa mergi in anumite locuri, ti se face pofta de anumite mancaruri. Intr-un cuvant, iesi din letargie, te activezi. Ti se face un chef nebun sa fotografiezi, sa spui propriile tale povesti in imagini. Si chestia asta face toti banii.
    Voicu Bojan este editor, traducator si pe alocuri, fotograf freelancer. A publicat povesti in imagini sireportaje in mai multe publicatii, dintre care cele mai semnificative sunt National Geographic Romania, Esquire Romania si LensWork, US. Este editor asociat al Revistei Punctum si initiatorul proiectului Diafragma 9. Acesta din urma include seminarul de fotografie de la Rasinari, precum si o colectie de carte pe aceeasi tema, colectie ce debuteaza cu volumul Inot Sincron, scris impreuna cu Gicu Serban.

  • Istoria altfel…

    De ce nu-si spalau farfuriile stramosii nostri, de ce se credea ca rosiile sunt otravitoare, de unde vine expresia "It’s raining cats and dogs" ("Ploua cu pisici si caini") sau "Salvati de clopotel", de unde vine obiceiul priveghiului, de cate ori se spalau oamenii in Evul mediu?                                                 
    Raspunsurile le gasiti mai jos:                                        
                                                                         
    Igiena…     
                                                             
    Data viitoare cand va spalati pe maini si apa e un pic mai rece decat v-ati dori, comparati situatia cu modul in care se spalau englezii prin anul 1500.
    Nuntile aveau loc in general in luna iunie, pentru ca singura baie din an se facea in luna mai si in prima luna a verii viitorii soti  inca miroseau acceptabil. Oricum, corpul era deja imbibat de "miresmele" transpiratiei si ca sa mascheze cat de  cat mirosul neplacut, miresele purtau in brate un buchet de flori (de aici a ramas obiceiul buchetului purtat de  mireasa!);
    "Cada" era, de fapt, un butoi mare, plin cu apa calda. Stapanul casei avea privilegiul de a se imbaia primul, in apa curata. In aceeasi apa urmau la  spalat, rand pe rand, fiii si restul persoanelor de sex masculin din familie. Apoi venea randul femeilor si, la sfarsit, al copiilor, in ordinea descrescatoare a varstelor. In final, apa era atat de murdara, incat puteai pierde un bebelus prin ea. De atunci dateaza la britanici vorba "Nu arunca pruncul odata cu apa in care te-ai spalat". Regina Elisabeta I a Angliei a ramas celebra si prin urmatoarea  eclaratie, facuta cu mandrie: "Fie ca e nevoie sau nu, eu o data la trei luni ma spal!"                                      
    "Ploua cu pisici si caini"
                                            
    Casele erau acoperite cu snopi de paie sau coceni, fara scanduri dedesubt. Acoperisul casei era singurul loc in care animalele se puteau adaposti de frig. Drept pentru care cainii, pisicile si alte vietati mai mici (soareci, gandaci etc.) se cuibareau in paiele care acopereau casa. Cand ploua, paiele deveneau alunecoase si animalele cadeau uneori direct peste oameni. In acea perioada a aparut zicala "Ploua cu pisici si caini". Adapostirea animalelor in acoperis a fost si motivul pentru care s-a inventat baldachinul. Insecte sau diverse materii fecale puteau murdari asternutul la orice ora. Cineva a avut geniala idee de a intinde deasupra patului un cearsaf, pentru protectie…                                                    
                                                                        
    Pragul…        
                                                         
    Bogatasii isi faceau podeaua casei din dale de piatra, care deveneau alunecoase pe vreme umeda. Pentru o marire a aderentei in timpul mersului, se presara prin casa pleava. Reimprospatate succesiv, straturile de pleava amestecata cu apa atingeau uneori grosimi apreciabile. La deschiderea usii de la intrare, exista pericolul ca amestecul de pleava cu apa sa curga afara din casa. Problema a fost rezolvata prin inventarea pragului.                                                   
                                                                  
    Rosiile sunt otravitoare…
                                                  
    Pe vremea aceea, in fiecare bucatarie exista un cazan metalic mare, atarnat deasupra focului, pentru gatit. Carnea era destul de rara, asa ca oamenii mancau mai mult fiertura de legume. In zeama ce ramanea de seara se adaugau a doua zi apa si legumele si tot asa. Astfel, o parte din mancare ajungea sa fie veche de saptamani. Cei mai instariti mancau din vase realizate dintr-un aliaj care continea si plumb, pentru ca acesta putea fi prelucrat mai usor. Alimentele acide dizolvau plumbul, care ajungea in organism si provoca otravirea sau chiar moartea. Din aceasta cauza, rosiile au fost considerate in urmatorii 350 de ani ca fiind otravitoare.                                                           
    Farfurii din coaja de paine… 
                                                
    Saracii mancau din niste bucati de lemn scobite, care tineau loc de farfurii. Vasele se mai faceau si din paine foarte veche, din care se scotea miezul si care rezistau cateva mese bune. Ambele variante de "farfurii" nu erau spalate niciodata dupa folosire. De aceea, se intampla des ca vasele sa faca viermi… Painea se impartea intre membrii familiei, in functie de statutul fiecaruia. Cei care munceau capatau coaja inferioara, din partea de jos a painii, restul familiei – partea din mijloc, mai mult miez – iar oaspetii primeau coaja superioara.                                                            
    Priveghiul…   
                                                           
    Pentru baut rachiu sau whisky erau folosite cesti din plumb. Combinatia alcool-plumb fiind atat de toxica incat ii scotea pe multi din uz pentru cateva zile. Chefliii gasiti intinsi pe marginea drumului erau considerati morti si pregatiti pentru inmormintare. Inainte insa de a fi ingropati li se mai dadea o sansa – erau asezati pe masa din bucatarie timp de cateva zile. Asteptind ca "mortul" sa-si revina – ceea ce se intampla de multe ori – rudele si prietenii mancau si beau in jurul mesei. Asa a aparut obiceiul priveghiului.          
                                                             
    Salvat de clopotel…            
                                         
    Cei care din greseala erau ingropati de vii erau salvati de un clopotel. Teritoriul Angliei este locuit de multi, multi  ani, asa ca, la inceputul secolului al XVI-lea, a inceput sa fie criza de locuri de veci. Solutia a fost scoaterea sicrielor mai vechi, depunerea osemintelor in niste depozitesi refolosirea spatiului pentru un mort "proaspat". La deschiderea vechilor sicrie s-a constatat ca unul din 25 era zgariat de unghii pe interior. Dandu-si seama ca unii semeni de-ai lor au fost ingropati de vii, englezii au inventat un mecanism de salvare a celor ingropati de vii. De mana "mortului" era legata o sfoara, care, printr-o  gaura in sicriu, era legata la un clopotel, montat langa mormant. Patrulele din cimitir supravegheau clopoteii. De aici vine vorba "saved by the bell" ("salvat de clopotel")                                                          
    Sa mai zica cineva ca istoria e plictisitoare… 

  • Mai multe informaţii, mai puţine cunoştinţe

    Nu e o metafora poetica cand spunem ca „inteligenta artificiala“, aflata in slujba noastra, ne seduce si slabeste creierul care cu timpul devine dependent de instrumentele astea, ajungand in cele din urma sclavul lor.
    Nicholas Carr a studiat literatura la Dartmouth College si la Harvard si se vede treaba ca in tinerete a fost un devorator de carti bune. Ulterior, asa cum s-a intamplat cu toata generatia lui, a descoperit calculatorul, Internetul, minunile uriasei revolutii informatice a epocii noastre si nu numai ca le-a dedicat o buna parte din viata, folosind toate serviciile online si navigand zi si noapte in retea, dar a si devenit un profesionist si un expert in noile tehnologii ale comunicarii, despre care a scris pe larg in publicatii prestigioase din Statele Unite si din Anglia.
    Dar intr-o buna zi si-a dat seama ca nu mai era un cititor bun si aproape ca nu mai citea deloc. Dupa o pagina sau doua dintr-o carte nu se mai putea concentra, iar daca era o carte complexa, care cerea mai multa atentie si reflectie, se ivea in mintea lui ceva, un fel de tainic refuz de a mai continua acel efort intelectual. Iata ce spune autorul: „imi pierd calmul si firul povestii, si incep sa ma gandesc ce as putea sa fac. Ma simt de parca mi-as tari intruna creierul descentrat inapoi la text. Lectura profunda pe care o faceam in chip firesc a devenit un adevarat chin“.
    Ingrijorat, a luat o decizie radicala. La sfarsitul lui 2007, el si sotia lui si-au abandonat confortul ultramodern din Boston si s-au dus sa traiasca intr-o cabana din muntii Colorado, unde nu exista telefonie mobila, iar Internetul ajungea tarziu, prost sau deloc.
    Acolo a scris in doi ani cartea pole­mi­ca care l-a facut celebru. Cartea se numeste in engleza „The Shallows: What the Internet is Doing to Our Brains“, in traducere, „Superficiali: ce face Internetul cu mintile noastre?“ (Taurus, 2011). Tocmai am citit-o dintr-o rasuflare si pot spune ca aceasta carte m-a fascinat, dar m-a si speriat si intristat.
    Carr nu dispretuieste informatica, n-a devenit un conservator contemporan care vrea sa termine cu toate calculatoarele, nici vorba de asa ceva. In cartea lui recunoaste contributia extraordinara pe care servicii ca Google, Twitter, Face­book sau Skype le aduc informatiei si comunicarii: timpul economisit, usurinta cu care numerosi oameni isi pot impartasi experientele, beneficiile de care au parte firmele, cercetarea stiintifica si dezvoltarea economica a tarilor.
    Dar toate astea au un pret si, in ultima instanta, inseamna o transformare la fel de mare in viata noastra culturala si in functionarea creierului omenesc precum a fost si descoperirea tiparului de catre Johannes Gutenberg in secolul al XV-lea, tipar care a generalizat lectura cartilor, pana atunci accesibile doar unei minoritati nesemnificative de clerici, intelec­tuali si aristocrati.
    Cartea lui Carr se revendica din teoriile acum uitatului Marshall MacLuhan, pe care nimeni nu l-a bagat in seama cand, cu mai bine de jumatate de secol in urma, a afirmat ca mijloacele de comunicare nu vehiculeaza pur si simplu un continut, ci exercita si o influenta perversa asupra acestuia, iar pe termen lung ne schimba felul de a gandi si a actiona. MacLuhan se referea atunci mai ales la televiziune, dar argumentele lui Carr si numeroasele experimente si marturii citate in carte ne arata ca aceasta teza e de o extraordinara actualitate in lumea Internetului. Aparatorii recalcitranti ai software-ului sustin ca el e un instrument aflat in slujba celui care-l foloseste si, fireste, exista numeroase experimente ce par sa confirme acest lucru, iar beneficiile respectivei tehnologii sunt indiscutabile: cine ar putea tagadui ca e un progres aproape miraculos: acum, in cateva secunde, apasand pe mouse, un internaut capata o informatie pe care in urma cu cativa ani o obtinea consultand saptamani sau luni de zile bibliotecile si specialistii? Dar exista si dovezi concludente ca, atunci cand un om nu-si mai foloseste memoria, fiindca in locul ei are la dispozitie o arhiva infinita oferita de calculator, ea se atrofiaza si slabeste, aidoma muschilor nefolositi.
    Nu este adevarat ca computerul e doar un instrument. Este o unealta care devine o prelungire a trupului si a creierului nostru, creier care se adapteaza si el in mod discret, incetul cu incetul, la acest nou sistem de informare si gandire, renuntand treptat la functiile lui, in favoarea sistemului care le indeplineste pentru el, facandu-le uneori chiar mai bine decat el. Nu e o metafora poetica cand spunem ca „inteligenta artificiala“, aflata in slujba noastra, ne seduce si slabeste creierul care cu timpul devine dependent de instrumentele astea, ajungand in cele din urma sclavul lor.
    La ce bun sa-ti pastrezi proaspata si vie memoria, daca toata memoria e inmagazinata in ceva numit de programator sau de inginerul de sistem „cea mai mare si mai buna biblioteca din lume?“ si pentru ce sa-ti dezvolti simtul de observatie, daca doar apasand pe niste taste iti revin toate amintirile, reinviate de masinariile astea ingenioase?
    Nu-i de mirare, asadar, ca unii fanatici ai webului – ca profesorul Joe O’Shea, filosof de la Universitatea din Florida – ajung sa afirme: „N-are nici un sens sa stai si sa citesti o carte de la inceput pana la sfarsit. E pierdere de timp, fiindca poti avea orice informatie vrei, mult mai repede prin web. Odata devenit un utilizator experimentat al Internetului, car­tile devin inutile“.
    Cumplita in fraza asta nu e afirmatia finala, ci faptul ca respectivul filosof crede ca oamenii citesc carti ca sa „se informeze“. E una dintre nenorocirile pe care le poate provoca dependenta frenetica de monitor. De aici si patetica marturisire a doamnei Katherine Hayles, profesor de literatura la Universitatea Duke: „Nu mai reusesc sa-i fac pe studentii mei sa citeasca cartile pana la capat“.
    Acesti studenti n-au nici o vina ca sunt acum incapabili sa citeasca „Razboi si pace“ sau „Don Quijote“. Obisnuiti sa culeaga informatiile de pe calculatoare, fara sa faca vreun efort de concentrare, si-au pierdut in timp obiceiul si chiar capacitatea de a se concentra, multumindu-se cu cunostintele superficiale cu care i-a obisnuit reteaua, cu infinitele ei conexiuni si salturi spre adnotari si completari, astfel incat au ajuns sa fie intr-un fel imuni la acel tip de atentie, reflectie, rabdare si abandonare in fata textului, care e unicul mod de a citi, savurand marea literatura. Dar Internetul nu face inutila doar literatura: orice opera de creatie, nesupusa utilizarii pragmatice, nu raspunde acelui tip de cunoastere si cultura furnizat de web. Fara indoiala: calculatorul ii va depozita cu usurinta pe Proust, Homer, Popper si Platon, dar operele lor vor avea cu greu multi cititori. De ce sa te chinui sa-i citesti daca pe Google poti gasi rezumate simple, clare si placute ale cartoaielor greoaie pe care le citeau cititorii pe vremuri?
    Revolutia informatiei e departe de a se sfarsi. Dimpotriva, in acest domeniu apar zilnic noi posibilitati si descoperiri, iar imposibilul devine repede posibil. Oare asta trebuie sa ne bucure? Daca acest tip de cultura care o inlocuieste pe cea veche ni se pare un progres, fara indoiala ca trebuie sa ne bucuram.
    Dar trebuie sa ne ingrijoram daca acest progres inseamna ca un erudit cercetator al efectelor Internetului asupra creierului si obiceiurilor noastre, Van Nimwegen, afirma dupa unul dintre experimentele lui: incredintand calculatoarelor solutia tuturor problemelor cognitive, reducem „capacitatea creierelor noaste de a construi structuri stabile de cunostinte“. Cu alte cuvinte, cu cat e mai inteligent calculatorul nostru, cu atat mai prosti o sa devenim noi.
    Poate ca sunt exagerari in cartea lui Nicholas Carr, cum se intampla mereu cu argumentele ce sprijina teze controversate. N-am cunostinte de neurologie si de informatica pentru a judeca pana in ce punct sunt demne de incredere dovezile si experimentele stiintifice descrise in cartea lui. Dar mi se pare un volum riguros si plin de bun-simt si un semnal de alarma care – de ce sa ne mintim – nu va fi luat in seama. Daca el are dreptate, inseamna ca robotizarea unei umanitati organizate in functie de „inteligenta artificiala“ e inevitabila. Asta, fireste, daca nu cumva vreun cataclism nuclear, cauzat de un accident sau de o actiune terorista, n-o sa ne intoarca la stadiul de oameni ai cavernelor. Atunci ar trebui s-o luam iarasi de la capat, si poate ca a doua oara vom actiona mai bine.

    Traducerea si adaptarea de Luminita Voina-Raut

  • Ce ne spunem cînd nu ne vorbim

    Chris Simion, tinara regizoare din Romania (n. 1977), cea care a pus bazele Companiei  de Teatru D’Aya, a debutat ca scriitoare in 1994 cu Dragostea nu moare. O concluzie la 16 ani, urmata de Dogmatica fericirii (1995), Disperarea de a fi (1996), De ce nu suntem ceea ce putem fi (1997), Spovedania unui condamnat (1998/2000), In fiecare zi, Dumnezeu se roaga la mine (2002). 

    Asa cum se poate observa din titlurile alese pentru cartile ei, traseul de reflectie, credinta si afectivitate parcurge un drum familiar: de la experienta de a iubi iubirea din adolescenta, trecind printr-o serioasa meditatie asupra fericirii omului, ajungind inevitabil la unele concluzii si experiente  cioraniene, sfidind cerul pentru ca ne dor limitele din noi sau din afara noastra, atingind un punct de echilibru prin implinire in plan personal si/sau profesional. 

    chris_simion_20101111_0139_37c2e413da

    Cartea Ce ne spunem cind nu ne vorbim are o structura inedita, in mare parte e un schimb de mailuri, dublate de drafturi netrimise, mai mult sau mai putin imaginare, intre ”floarea soarelui” si ”zmeul albastru”. Proza poetica ce sustine continutul acestor mesaje  ar putea parea desueta, dar e salvata de faptul ca meditatiile de suflet ale autoarei sint dublate de reflectii mature cu privire la (im)posibilitatile de relationare dintr-un cuplu. Registrul oniric este dublat de un altul mai realist. Impresioneaza sensibilitatea ei autentica. E vorba despre suflet, despre iubire. Despre gindurile celei care a fugit dintr-o relatie fara preaviz, in urma primirii unui diagnostic medical fatal (suspecta de neoplasm), care in cele din urma s-a dovedit gresit.  

    Despre gindurile unui barbat confuz, adus in situatia de a iubi alte femei, mintindu-le pe acestea si pe sine. Despre durerea unei  femei  traind sub iminenta mortii, despre un barbat care respinge cosmarul mortii posibile a iubitei. Despre incercarea de a reconstrui o relatie dupa ce adevarul iese la iveala, dar cind nu mai ai incredere, despre regasirea de sine, despre curajul de a fi liber. Chris Simion scrie cu atita candoare, incit cel mai nimerit ar fi sa las cartea sa vorbeasca singura prin citeva citate.

    ”Cind doua suflete se iubesc, Dumnezeu nu toarna apa doar unuia. Visele nu tin de sete. Doar ca, atunci cind doua suflete se iubesc, in adincul pamintului, acolo unde isi intilnesc radacinile, stiu adevarul. Pot sa se minta prin cuvinte, dar nu si prin respiratie sau prin privire sau prin gind” (p. 11).
    ”Cind simti ca iubesti un om, inseamna ca poti sa tai cerul in doua cu sufletul tau, ca poti sa cobori cu acel om impreuna in Infernul lui si al tau. Ca acel om se arata in goliciunea lui, se dezbraca si te lasa sa exitti in el, te lasa sa cauti in el. Increderea ca celalalt nu te va ucide nu are cum sa fie cu jumatate de masura. Ori  il lasi sa traiasca in tine cu totul, ori il opresti la usa sufletului si te dezminti. Iubirea nu inseamna sa ceri unui om sa se schimbe, ci sa il determini sa se schimbe singur, sa aiba nevoie sa se schimbe, sa simta necesara schimbarea” (p. 17).
    ”In timp ce mor… o sa imi las bucati din suflet pe marginea vietii tale. Dupa ce nu o sa mai fiu, sa te opresti cind ti-e dor, sa le iei, sa iti amintesti  cit de mult te-am iubit si sa rizi. Tu nu o sa crezi cit de mult te-am iubit decit atunci cind nu o sa mai fiu, pentru ca atunci o sa respiri mai greu. O sa te astept pe un colt de nor. Cind ploua, sa stii ca m-am dezechilibrat. Nu stiu cit de jos o sa cad. S-ar putea ca in unele vise sa te trezesti cu mine in pat. Nu o sa fac galagie. Cel mult o sa-ti las pe perna parfum de crini albi pentru ca dimineata sa zimbesti” (p. 52).
    ”De cele mai multe ori pretindem ca suntem ceea ce nu suntem. De cele mai multe ori dam vina pe cel de linga noi pentru nefericirea noastra si il tragem la raspundere pentru cit de rau ne este. Ce treaba are cel de linga tine daca tu esti nefericit? De ce astepti mereu sa ia altcineva decizii pentru tine? Alegi singuratatea in doi in locul singuratatii nude. Alegi ciorba reincalzita in locul mincarii proaspete, fie ea si fast-food. Si daca tu alegi de bunavoie, fara sa te oblige nimeni, de ce te plingi?” (pp. 71-72).
    ”Oamenii se cunosc in functie de imprejurari. Sufletele se intilnesc dincolo de orice imprejurare” (p. 111).

    ”Si am mai invatat ca sufletul poate muri si este cea mai ingrozitoare, de temul si ireversibila moarte” (p. 161).

    ”In doi apare un exercitiu extraordinar de frumos, pe care nu ai cum sa il incerci de unul singur. Nevoia de a nu trai prin tine, ci prin celalalt. Bucuria de a face pentru celalalt ceea ce ii face placere ti dorinta de a renunta la actiuni care nu il fac fericit. Daca schimbul  este reciproc si daca aceasta intentie exista de ambele parti, apare o senzatie rara de impreuna, de  implinire. Genul acesta de cuplu se intilneste accidental astazi” (p. 200).
    ”O relatie devine sacra atunci cind amindoi sint prezenti pe deplin” (p. 203).

    ”Nu ai nicin drept sa judeci transformarea celuilalt. Ea poate evolua in paralel cu a ta sau poate fi independenta de tine. Totul tine de atentie. E ca intr-un dans. Daca esti atent, tii ritmul cu celalalt. Daca nu, te trezesti pe cimp, in timp ce partenerul tau e pe munte (p. 203)”.

    ”Iubindu-te, o sa iti dau ceea ce sunt. Mai mult decit sunt nu am cum sa iti dau” (p. 218).

    ”Nu ai de unde sa stii cit dureaza o relatie intre doi oameni, nu exista pronostic pentru suflet” (p. 224).

    ”Iubirea nu ia ostatici, nu se negociaza si nu poate fi compromisa de frica” (p. 227).

    chris-simion-cu-cat-esti-mai-mare-si-mai-valoros-ca-om-si-artist-cu-atat-esti-mai-modest-si-mai-atent-8478

  • The Blind Swordsman: Zatoichi

    The Blind Swordsman: Zatoichi

    Un fel de Kill Bill medieval redus la scara micro sateasca (pleonastic stiu). Apropo de toposu rural, iata cum confratii niponi nu-s chiar atat de lunguiet-latitudinali in arhitectura. Sunt prezentate succesiv trei forme distincte de vindicatiune, fiecare cu armele si tacticile sale, taiosenia fiind falia lor comuna. Ele ajung, prin intermediul unor personaje-indice posesoare de skill-uri si farmece versatile, sa se intersecteze in micro universul asta, deh, spatiu’ restrans, satu’ adunat, nu pot fi decat prielnice intalnirilor in miez de noapte intru casapire si razbunare.

     Casa taraneasca nipona-Zatoichi
    Casa  taraneasca-…Boinesti 
      

    Apropo de setea de razbunare a asiaticilor (aia filmica), din simpatie pentru Mr. Vengeance (vorbesc de el ca de punct de reper, ca de o pan-entitate) institutionalizez un nou timp verbal, timpul vindicativ, aici intrand un lung sir de verbe care ii fac cinste etimologica: a mutila, a kiriza, a ciumpavi, a ichiza, a casapi, a oldeuboiza, a anchiloza, a deviliza etc, ii voi neologiza familia lexicala cu rude indeparate, de la soare rasare, pe parcurs, prin conversiune.

    Tehnico-vizual e o treaba tare smechera asa cum numa japonezii se pricep a incropi, sabia-obiect de cult si scula abila loveste cu patos in derm intru eliberarea tasninda, gheizereasca  a globulelor rosii. Narativ e cuminte, vizual e bibilit profesionist, bijutieresc, insa cel mai tare m-a incantat auditiv, iata o mostra de sincretism simpatic intre natura, om si muzichie.


    Pe langa osmoza mai sus mentionata mai apare si variabila dans, habar n-aveam ca japonezii se pricep la…step, asta e scena de final, cu mult mai rafinata decat tributul zbantuitor de la finele lui Slumdog Millionaire:


  • Un meșter ce meritã respect!

    „…cautati si veti afla…” (Matei 7, 7) 

    De curand am dat lumii, spre bucuria ochilor si hrana intelectuala ori spirituala, ultimul meu copil livresc, pe numele sau intreg: Vreau, se poate, voi reusi! M-am gandit ca o munca de 12 ani isi merita si o rasplata. Asa ca… in cautarea mea de a gasi un stilou care sa-mi faca placere dar si pentru a ma inspira in cele ale scrisului, m-am aruncat in vasta lume virtuala. Oferte multe si atragatoare. Diverse culori, broderii, stiluri si chiar impodobite cu pietre scumpe ori suflate cu aur. Cele mai renumite stilouri, fiecare isi faceau reclama in felul lor, pana cand… Se intampla desi tarziu, in noaptea cautarilor, sa gasesc ceva cu adevarat atragator, mai mult, era de-al unui frate roman. Am cercetat cu atentie oferta de pe site si am ramas uimit, de fapt nu stiam nimic despre acela. Tu ai auzit de Petrache Poenaru? Eu nu, sincer sa-ti spun. Asa ca am cautat sa stiu mai multe despre el pentru a afla ca: „a fost cel care a brevetat in Franta (1827) inventia «Condei portaret fara sfarsit, alimentandu-se el insusi cu cerneala». Cunoscuta azi sub numele de «stilou», inventia sa a contribuit de atunci la dezvoltarea societatii, oferindu-ne sansa de a ne transpune mai usor gandurile pe hartie. Tocul cu rezervor al lui Poenaru elimina zgarieturile de pe hartie si scurgerile nedorite de cerneala si propunea solutii pentru imbunatatirea partilor componente pentru a asigura un debit constant de cerneala, precum si posibilitatea inlocuirii unor piese”. 

    7268_512717145460351_613719719_n
    Am ramas uimit… un frate caruia ii curge in vene acelasi sange de roman, are o atat de mare contributie in lumea aceasta larga! Dar mai mult, tot un roman, la peste un secol si jumatate, continua traditia, si nu oricum, el este mester, nu renunta la patrie pentru a fi strain, ci spune jucandu-se cu lemnul: „Am taiat, am slefuit, am finisat si am transformat masivitatea lemnului in arta”. 

    Cu adevarat arta realizeaza artistul-mester Lucian Poenari. Nu este greu a ne convinge! Lemnul l-a atras fiind o creatie a lui Dumnezeu, nu plasticul pe care acum il intalnim la tot pasul. El isi sculpteaza stilourile, realizeaza ceva ce masina nu va putea face niciodata caci ea vrea perfectiunea, pe cand domnul Lucian cauta sa puna suflet in munca lui. Ne marturiseste chiar el ca „pe langa tipurile de lemn autohtone, folosesc si lemn de esente exotice, adus din Asia, Africa sau Australia, pentru a realiza lucrari de exceptie”, insa, sa se inteleaga, „toate tipurile de lemn folosite se deosebesc prin culoare sau textura, fiecare avand frumusetea sa”. Poate ca noi romanii ne-am obisnuit sa ne criticam unii pe altii si din mandrie ori alte dorinte desarte, sa ne desconsideram semenii de acelasi neam. In schimb, i-am ridicat in marire pe ceilalti, de peste granitele tarii noastre frumoase, caci ei, pe semne, au mai multa minte decat noi si sunt mai valorosi. Dar nu este mereu asa, chiar nu. Avem si noi oamenii nostri de valoare ce merita sa fie scosi inainte pentru a ne mandri cu ei. Ori, poate ca e trist ce spun, si este, ne-am pierdut demnitatea, identitatea si crezul. Nu mai cunoastem prea bine termeni ca „patriotism” si „iubitori de tara”, caci, asa cum aud adesea, „unde-mi este bine, acolo-i tara mea”, iar tara de obarsie este doar dor. Raman convins de faptul ca noi romanii avem daruri de la Bunul Dumnezeu cum altii nu au, ca acestea trebuie cultivate si incurajate, iar daca le avem, sa le cultivam daruind acesti talanti mai departe celor ce vin in lume spre a-i inmulti. Da, o spun acum si pentru totdeauna: sa ne ajutam unii pe altii! Sa investim mai lesne intr-un frate de-al nostru si sa-i recunoastem meritele si sa-l rugam frumos sa ne daruiasca din mainile sale trudite lucruri lucrate cu multa dragoste. Ca multi se uita la ban cand vor ceva, nu e usor de constatat astazi, este evident, mai ales cand trebuie dat din mana, dar va spun drept cu mana pe inima ca un strain te jecmaneste animalic pe langa unul de-al tau care isi cunoaste of-ul si nevointele, caci si el se hraneste zilnic din acelasi blid ca tine. Domnul Lucian Poenari, de dragul artei, nu pentru a castiga aici, ci acolo sus, face ceea ce face, dar si el merita sa-si aiba castigand cinstit painea lui. Ori, daca nu investim in astfel de oameni si nu le dam painea lor, atunci o vom da altora si ai nostri vor pieri caci au ales sa realizeze ceva autentic romanesc si ca (poate e nenorocul) s-au nascut pe plaiurile patriei noastre. 

    Se apropie Sarbatorile Pastelui, Sfintele Sarbatori in care invatam sa fim mai buni, darnici, rabdatori si milostivi. Acum este timpul darului, de a da si a primi! Azi uitam sa apreciem frumosul si de aceea, in graba fara timp, aruncam putinii banuti din buzunar, pe lucruri poate atractive pentru moment, dar care nu au nici o valoare, nu semnifica nimic pe termen lung… Ma intreb poate retoric: De ce nu am incerca in acest an ceva diferit? De ce nu am vrea sa facem o bucurie atat unui om harnic cat si celor apropiati noua? De ce? Uite ce propun! Nu e ceva deplasat, eu cred ca merita! 

    Sa ne procuram un stilou sau un pix realizat manual de catre mesterul Lucian Poenari. Pentru ca este ceva special. Sa va spun cu cuvintele lui si de ce: „Fiecare pix sau stilou pe care-l fac e unic, datorita lemnului… dar si din cauza mainilor care niciodata nu reusesc sa urmeze un tipar. La fel ca si semnatura, instrumentul va fi unic pentru tine. Exista o multitudine de tipuri, forme si culori care definesc pixurile si stilourile mesterite de mine, incat nu cred ca vor fi vreodata doua identice… Si cu toate acestea, pentru a spori gradul de unicitate si personalizare, ele sunt inscriptionate cu numele posesorului sau, la cerere, cu orice mesaj. Sunt sigur ca unul din ele ar putea sa faca parte din tinuta ta, sau ar putea sa aduca zambete pe buzele unui prieten care l-ar primi cadou”. Ce pot sa spun mai mult? Decat ca merita! Asadar, pentru cei ce cauta frumosul, iubesc arta si neamul, doresc ceva personal(izat), se simt mandrii ca sunt romani si vor sa faca un bine unui semen de al lor… atunci, iubite cititor, nu mai incape vorba ci fapta, iti recomand din tot sufletul sa comanzi chiar astazi unul dintre frumoasele stilouri, pixuri ori accesorii sculptate de mesterul Lucian Poenari. El iti va sta bucuros la dispozitie pentru a realiza ceva cu adevarat frumos si elegant pentru tine accesand site-ul sau: www.poenari.ro 

  • Marionete și critică

    Tanjeste vreodata criticul de teatru Oltita Cintec dupa emotiile din viata unui actor? 
    Nu. Stiu ca exista perspectiva ca unii se fac critici pentru ca nu au reusit sa se faca actori. Exista perioada copilariei, cand fetitele se dichisesc, se imbraca cu rochiile mamelor, cu pantofi cu toc, canta in joaca, se vad actrite, dar eu n-am avut o asemenea etapa. Daca as fi vrut sa fiu actor, as fi dat la Teatru. 
    _______________________________________________________________

    Pe de o parte, e un feedback pentru artisti; misiunea criticului e sa sublinieze partile reusite, sa le critice pe cele mai putin implinite, sa observe evolutia profesionala a unui regizor, a unui actor, fiind la curent cu universul sau artistic si asezandu-i in fata o oglinda.

    _______________________________________________________________

    Nu vi se pare o viata liniara cea de critic? Nu riscati sa uitati replica, dar nici nu sunteti aplaudata la scena deschisa. 
    Eu nu tanjesc dupa aplauzele publicului. Din punctul meu de vedere, profesia de critic trebuie sa stea in partea neluminata a salii de spectacol. Partea cu reflectoarele, cu aplauzele publicului, cu vizibilitatea este in scena. Actorii se bucura de ea sau infrunta insuccesul, amaraciunea. Eu am fost dintotdeauna o persoana foarte curioasa, scormonitoare, analitica, perfectionista. Din punct de vedere profesional, mi se potriveste postura de critic, de analist al fenomenului teatral. Eu nu ma simt foarte bine pe scena, nu e locul meu acolo. Profesia se alege in acord cu propria personalitate, iar eu am avut intelepciunea de a alege bine. Nu e adevarat ca a fi critic e mai putin provocator decat arta actoriceasca. E foarte importanta analiza unui spectacol. Pe de o parte, e un feedback pentru artisti; misiunea criticului e sa sublinieze partile reusite, sa le critice pe cele mai putin implinite, sa observe evolutia profesionala a unui regizor, a unui actor, fiind la curent cu universul sau artistic si asezandu-i in fata o oglinda. Pe de alta parte, exista responsabilitatea fata de public; una dintre satisfactiile cele mai mari pe care poti sa le ai in calitate de critic este ca un cititor sa-si spuna, in diverse contexte, ca exact asa a simtit sau a receptat si el un spectacol. 
    Vi s-a intamplat vreodata sa fiti criticata pentru munca de critic? 
    Exista, neoficial, si o critica a criticii. Reactiile artistului sunt firesti si tin de psihologia lui. Cand scrii de bine, actorul e prietenul tau si te declara cel mai talentat si cel mai valoros critic. Asta pana la o ulterioara cronica, in care ii faci niste observatii si atunci ai devenit, pe loc, dusmanul lui. Acesta este si motivul pentru care eu nu am prieteni in mediul artistic: este principiul meu profesional si uman. Cand esti prieten cu un actor sau un regizor, oricat te-ai stradui sa fii obiectiv, judecata de valoare este virusata. Cel mai bine, in cazul in care esti prieten cu o persoana din acest mediu, e sa te abtii de la a scrie despre spectacolele lui. Asta face parte din deontologia mea personala. Altii nu stiu cum fac… 
    _______________________________________________________________

    Un om rational, dupa ce analizeaza o cronica, critici la adresa lui, isi tempereaza latura emotionala si isi asuma posibilele greseli. Astfel, se ajunge la respect. 

    _______________________________________________________________

    Care a fost cea mai puternica reactie a unui personaj criticat? 
    Eu sunt o persoana mereu deschisa la discutii. Nu ma deranjeaza daca cineva vrea, in termeni civilizati, sa avem o polemica, la nivelul ideilor, sau sa dea o replica in presa. Chiar mi s-a intamplat ceva nostim. Un actor, nu ii voi da numele, m-a cautat la telefon, dar nu pe cel mobil, ci pe cel fix, de la teatru. Nefiind la birou, mi-a lasat o ,,nota telefonica”: foarte suparat, a rugat-o pe secretara sa noteze tot ce spunea el, desi ea protestase ca nu-si poate pierde vremea. Apropo de asta, imi amintesc o intamplare din biografia lui Miluta Gheorghiu. Suparat pe un cronicar al vremii, a avut un conflict mai violent si i-a aplicat cateva bastoane cand l-a intalnit pe Sararie. Eu, una, sper sa nu ma aflu in situatii de genul acesta (rade). Un om rational, dupa ce analizeaza o cronica, critici la adresa lui, isi tempereaza latura emotionala si isi asuma posibilele greseli. Astfel, se ajunge la respect. 
    Sunteti si un critic de viata? 
    Da, sunt o persoana riguroasa. Din pacate, sunt si perfectionista. Multi interpreteaza ca pe o lipsa de flexibilitate. Un spectator pretentios.
    De cand v-a cucerit teatrul inima? 
    Eu sunt ardeleanca, mi-am facut studiile, inclusiv cele liceale, la Targu Mures. Acolo am mers la Teatrul National, la Teatrul de papusi. Imi placea foarte multFilarmonica din Targu Mures, care functiona in Palatul Culturii, ca si acum. Iubeam concertele lectie, o formula foarte nostima de a intelege muzica simfonica si de a-i apropia pe copii de aceasta zona a artei. Chiar regret ca astazi nu se mai organizeaza asemenea lucruri, de familiarizare a copiilor, de la varste fragede, cu arta. Institutiile occidentale, inclusiv cele teatrale, au programe de formare a publicului, pentru ,,le jeune public”, isi asigura astfel publicul pentru anii care urmeaza. Revenind, cam de atunci am cochetat cu teatrul, dar n-am stiut mereu ,,ce o sa ma fac cand o sa fiu mare”. 
    Daca tot ne aflam la Luceafarul, vin adulti fara copii la o piesa de teatru pentru cei mici? 
    Da, dar nu foarte des. De exemplu, la deschiderea stagiunii de acum doi ani, am gandit un eveniment pentru a atrage publicul: am acordat, pentru o zi, gratuitate adultilor si am avut succes. Cel putin in cazul meu, este un transfer de energie extraordinar intre copiii care vin la teatru si mine. Cand intra ei in sala, vuieste holul de alergatura lor vor sa stea in primul rand, sa fie aproape fizic de personaje. Arta teatrului are viitor, din punctul acesta de vedere. Este teatrul cea mai veche dintre arte, dar trebuie sa tinem cont de spiritul vremii. Acum, avem un concurent greu de batut: cinematografia. Chiar si eu merg deseori la cinema, uneori singura, la lung-metraje de animatie. Nu am reusit sa-mi conving niciun membru al familiei sa mearga la Ice Age 3. Surpriza, cand am ajuns la cinema, a fost ca sala era plina de adulti. Nici urma de copii. 
    In afara de animatie, ce fel de spectacole non-conformiste urmariti? 
    Meciuri de fotbal, dar fotbal autentic. Ma uit ca la un specatcol cand sunt doua echipe foarte valoroase. As merge si eu pe stadion daca ar fi un comportament civilizat. La meciurile din strainatate, am vazut intre spectatori tinere, doamne, copii, familii, dar la noi inca domina primitivismul. Chiar am citit o statistica foarte interesanta: in 2009, gradul de ocupare al salilor de teatru a fost mai mare decat cel al stadioanelor din tara. 
    Va plac marionetele? 
    Da, imi plac. Regizori importanti din arta spectacolului teatral folosesc adeseori tehnici specifice teatrului de animatie. De exemplu, la inceputul anilor 90, regizorul Silviu Purcarete, a facut la Teatrul Tandarica din Bucuresti o minunatie de spectacol cu marionete, ,,Cenusareasa”, care se joaca si acum, dupa atatia ani. Mi-am amintit de marele nostru regizor pentru ca tocmai o sa-mi apara o carte despre el. Sunt, din pacate, oameni care nu inteleg specificul teatrului de animatie si considera ca e un gen minor, ceea ce nu e decat o dovada de ignoranta. Mie imi plac mai mult succesele mari din teatrul pentru cei mici decat succesele mici din teatrul pentru cei mari. 

    935111_182419461914241_631982657_n

    Reusiti sa priviti o piesa de teatru ca simplu spectator, detasandu-va de rolul de critic? 
    Da, doar nu intru in sala de spectacol in roba, cu o mimica a fetei care sa nu poata fi descifrata! Ma bucur, ma intristez, ma enervez sau ma plictisesc ca orice alt om venit la teatru. Sunt poate un spectator mai pretentios, dar simt nevoia de a ma bucura de spectacol. Uneori, daca ceea ce vad este de proasta calitate, ma ridic la pauza si plec. Sunt sinistri critcii care nu traiesc ceea ce vad. Viata ca un joc al ielelor 
    Ati declarat intr-un interviu ca va plac filmele politiste, ati vrea chiar sa scrieti o carte cu intriga politista. Care este ultimul astfel de film vazut? 
    Imi plac foarte mult, sotul meu mereu ma critica: ,,iar te uiti la filme politiste?”. Din cauza curiozitatii mele cred ca am o slabiciune pentru ele; imi plac enigmele, imi place sa ghicesc criminalul. Cand o sa am timp, sigur ma apuc de scris. In general ma uit la seriale, mai ales ,,CSI” si ,,Manque”. Ultimul film vazut cred ca a fost ,,Sherlock Holmes”. 
    Va nemultumesc si filmele uneori? 
    Tot timpul. Imi dau seama imediat cand filmul e prost. Spiritul critic mi s-a manifestat de mic copil. Cand eram mica, pana si desenele animate le criticam si imi imaginam altfel personajele. 
    Va place sa calatoriti. Ati fost in Franta, SUA, Italia, Germania, Malta, Danemarca. V-ati ratacit vreodata? 
    N-am un spirit de orientare impecabil, dar am mereu o harta cu mine. As fi panicata daca m-as rataci. Cand calatoresc, imi place sa descopar totul singura, nu-mi plac deloc excursiile organizate, cu grupul. Calatoria e modalitatea perfecta de cunoastere. Cineva mi-a spus ca sunt ,,Speedy Gonzales”, ba sunt aici, ba dincolo. 
    Unde ati vrea sa mai ajungeti? 
    In Asia, oriunde. Nu as merge niciodata in Africa. 
    Si evolutia dumneavoastra, aici, la teatrul Luceafarul, a fost ca o calatorie. Ati fost secretar literar, acum sunteti director artistic. Va copleseste pozitia de lider? 
    Nu… teatrul este echipa. Poate liderul e mai in fata, dar echipa trebuie sa functioneze foarte bine. As minti daca as spune ca nu-mi place sa conduc. Sunt o fire activa, pragmatica, picioarele mele nu sunt pe pamant, ci in pamant, pana la glezne, iar lucrurile astea sunt in avantajul meu. Depasesc mereu momentul neplacut cand aflu o problema si trec repede la pasul doi; ,,ce facem?”. 
    Ce va enerveaza cel mai mult la oamenii dintr-o echipa? 
    Comoditatea ma scoate din minti, lipsa de responsabilitate, atitudinea ,,laisser faire, laisser passer”. 
    V-ati implicat in proiectul DramatIS, in incercarea de a promova tineri autori ieseni de texte pentru teatru. Ati gasit ,,romanul cu talent”? 
    Da, sunt multi tineri talentati. Dar, din pacate, in Romania nu se poate trai din scris. Nici macar Mircea Cartarescu sau Dan C. Mihailescu nu fac asta. Nu inseamna ca nu trebuie sa incurajam tinerii sa scrie. Trebuie si mult exercitiu pentru perfectionare, nu doar asteptarea muzei. Nu ne-am inchipuit ca vom gasi un nou Shakespeare, dar acest proiect e un mod de a-i apropia si de scena. 
    Ce fel de pedagogie aplicati studentilor de astazi? Cata rabdare v-a mai ramas? 
    Pedagogia mea e una liberala, interactiva, creativa. Astept un student care sa vina sa-mi arate mie o carte, o idee, iar eu sa nu stiu de existenta ei. In acest invatamant vocational nu pot aplica niste tipare, nu-i pot invata cum sa joace dramaturgia lui X. Studentii trebuie ajutati sa se cunoasca, sa se descopere, sa invete care tehnici de interpretare li s-ar potrivi. 
    Traiti doua vieti practic: una personala si una profesionala. Care dintre ele e un joc al ielelor? 
    Eu nu le pot separa foarte rigid, mai ales ca partenerul meu de viata e tot din domeniul spiritual, dicutam, avem opinii diferite. Familia e foarte importanta pentru mine. Cum mereu am un proiect profesional, trebuie sa echilibrez cu familia. Nu pot sa-mi imaginez cum e sa nu ai cu cine impartati bucuria succesului sau chiar o problema. 
    Numele ,,Cintec” nu v-a inspirat vreodata sa criticati muzica? Ce va place sa ascultati? 
    Ascult muzica clasica, nu compozitii atonale care ma epuizeaza. Merg si la opera, nu in Iasi neaparat. Am fost recent la Bruxelles si am vazut un spectacol de opera facut de un regizor care pe mine ma intereseaza foarte mult, Romeo Castelluci. El e foarte inovator si gandeste totul foarte pictural, vizual. Cinci ore am avut ocazia sa admir un spectacol extraordinar. Am si scris o cronica, dar am evitat sa ma pronunt in legatura cu partea muzicala, interpretarea solistilor, m-am axat pe partea de spectacol. Granitele ferme intre teatru, opera, concerte s-au labilizat in ultima jumatate de secol. Nu-s lipsita de calitati vocale, am fost in cor, dar… de cantat nu ma apuc! 
    O replica preferata aveti? 
    ,, Restul e tacere” .
  • „A Short Guide To Writing About Film”, de Timothy Corrigan

    „A Short Guide To Writing About Film”, de Timothy Corrigan

    Pentru ca intelegerea filmelor depinde si de cultura in domeniu, e important sa gasim cateva carti care sa prezinte conceptele de baza sau macar sa ne obidnuiasca cu vocabularul de specialitate. Saptamsna asta am sa recomand A Short Guide to Writing About Film de Timothy Corrigan, editia a 7-a, editura Longman, 2010.
    In doar 196 de pagini, cartea prezinta sfaturi practice pentru a scrie despre film – de la cum se priveste un film pentru prima oara, la cum se citeaza corect o sursa. Prima parte este legata de felul cum trebuie urmarit si abordat filmul pentru a extrage suficienta informatie relevata direct de la sursa. Prima vizionare este de obicei una dezinteresata, expusa direct efectului filmului. A doua vizionare incearca sa identifice trei sau patru secvente esentiale care stau la baza unei anumite interpretari in curs de formare. Interpretarea poate aborda mai multe perspective: istorica, de scoala nationala, a unui gen, autor sau ideologii. Odata notitele luate si o idee generala formulata, incepe redactarea efectiva a lucrarii, iar despre asta se vorbeste in a doua parte.
    Fie ea raport, cronica sau eseu, o lucrare de calitate trebuie sa aiba un stil literar ingrijit, fara repetitii si clisee, cu idei clare si pertinente, sustinute acolo unde este posibil de citate si dovezi provenite din surse de incredere. Avem astfel in partea a doua un capitol dedicat stilului, unul dedicat documentarii si unul dedicat redactarii finale, continand inclusiv o lista de abrevieri care folosite pentru evalua un comentariu (de ex. "L" – argumentul nu este argumentat logic, sau "paral" pentru o paralela incorecta). De apreciat ca se prezinta si metode concrete pentru a realiza indicatiile prezentate. Spre exemplu, la sectiunea dedicata structurii propozitiei sunt ilustrate avantajele unui stil succint fata de unul prolix, astfel o propozitie ca: "There are many difficult and demanding scenes in this film by Lina Wertmuller, "Swept Away" (1974), which give the movie an operatic quality." este greu de urmarit, desi contine aceeasi cantitate de informatii ca si urmatoarea: "Lina Wertmuller’s "Swept Away" (1974) is a demanding, operatic film."
    Desi oficial adresata studentilor la facultati de profil, sfaturile sunt extrem de utile pentru oricine are de scris despre film, fie si un scurt comentariu pe IMDB. Iar limba nu cred sa fie o bariera, pentru ca sunt foarte putine lucruri care se aplica strict limbii engleze, poate doar cateva detalii de punctuatie si exemple de abrevieri.
    0205668941
    A Short Guide to Writing About Film si Précis d’analyse filmique (despre care am amintit in cateva comentarii trecute) sunt doua carti extrem de utile pentru o introducere in analiza si comentariul filmului. A doua a fost deja tradusa in romana si cred ca Octavian are o copie. Cat despre prima, nu stiu sa fie tradusa, dar se gaseste pe Amazon la aproximativ 20 de euro, iar pentru cine nu e sigur de investitie, dar vrea sa o rasfoiasca, pot sa o imprumut pe a mea in aprilie cand ajung in Iasi.

    Stefan Pantiru

  • Nuntă în Basarabia

    Nuntirea asta are textura unui voal de mireasa curat, apretat, ferchezuit, fluturandu-si duios faldurile impregnate cu miros de tamaie, lumanari si parfum de firma luat cu imprumut de la o pretena mai avuta. Poezia cadrelor e atat de omogena, grijuliu dirijata de maini cremuite care-si deschid corola din mansete-receptacul impecabile, atat de putin deranjanta incat devine enervant de armonica.


     

    Omogenitatea asta nu curge (slava domnului) la rapa blazarii ci se agata de cate o ragalie si se lasa batuta de soare si de volburi. Substratu geopolitic se reduce la o formula simpla ROMANIA + BASARABIA= LOVE, lopatica narativului nu sapa mai departe de atat, nu extrage radical, nu scoate logaritm, se joaca cuminte in ladita cu nisip apolitic, ii mai intra in ochi cate un fir nesuferit de tarana, da’ ii trece pana se… marita :P. Dialogul e suficient de natural cat sa te simti confortabil, situatiile comicaresti suficient de credibile incat sa-ti smulga o grimasa pardon zambet :D, desi au asa un iz de basm dambovitean: iala se strica fix in ziua nuntii si da isi scoate nuntasii din casa cu macaraua.

    Savuroasa poema socrului mic:
     
    [dumnealui e poetu] 
    Am scris un poem.

    Cantec pentru Otto.

    A murit Otto, s-a dus inaintea mea
       
    [el e Otto]
    Inima omeneasca avea

    Batea, se oprea inima,

    Il durea, ii inmuia picioarele,

    Ii intuneca soarele,

    Aer nu-i ajungea ca si mie

    Sarmanelul s-a ghemuit,

    A scancit, capul pe labe si-a pus ca mielul.

    Tina i-a adus o cana cu apa

     [ea e tina]
    Nu s-a atins de apa,

    Nu s-a atins, a oftat,

    Omeneste a oftat si s-a stins.

    Lacrimile mi-au dat

    Si Tina a inceput sa planga

    Si icoana ca si cand pamantul s-ar fi cutremurat.

    Ma strange inima

    Nu ma pot deprinde

    Si ma navalesc aducerile aminte

    Si e atat de trist in casa

    Am ras cu lacrimi, insensibila de mine