Ceasca de cultura

Autor: omdecultură

  • Brâncuși

    Fiecare inceput de an inseamna o confruntare cu tine insuti. Revezi ceea ce ai facut, te gandesti la ceea ce vei face. Vreme a promisiunilor si a sperantelor. A promosiunilor de a fi mai ferm fata de tine insuti, a sperantei de a nu te lasa abatut de pe calea aleasa. 

    Substituindu-ma celor despre care incerc sa scriu, fidel mie insumi, ma intorc la izvoare. Mi-e dor mai mult decat oricand de Brancusi cel implantat, cu inima si radacini cu tot, la Tg. Jiu. E un dor de arta adevarata dar nu numai atat. E un prilej de rascolire  a temeiurilor. 
    O saturatie de arta contrafacuta, in care hazardul materiei si golemul tehnicii ne invadeaza fara scrupule si menajamente as spune, oricum, cuvantul. Lumea de maine ne pipaie cu monstrii ei nereusiti. Sa ne fie dragi oare din aceasta pricina? Sa ne intaorcem la fiii de multa vreme incercati, suportand probele de foc stoic? Nu sunt ei ai nostri si, in aceeasi masura, ai viitorului? La obrasii, la temelii indeamna orice incercare de zbor. Si mai e si aceasta mult asteptata, prima ninsoare, prin faldurile careia nevoia de puritate a formei se instaleaza in noi cu neobisnuita putere. 
    Developari ale memoriei. Eforturi tacute ale imaginatiei. Daca nu putem privi, mai avem totusi cuvantul la-ndemana. Masa si Scaunele, Poarta, Coloana se rotesc in mine si-nchipuie Marea Triada. Oricate interpretari se vor da alaturate celor existente, niciodata nu vom reusi sa epuizam toate sensurile Triadei. Magul de la Tg. Jiu ne va insela mereu cu delicatete. 
    Ne-am odihni, la inceputul drumului, pe unul dintre scaune, cel mai retras si mai in umbra. Nu-i insa o impietate? Cum poti sa stai pe o clepsidra? Si ce fel de clepsidra: opaca, piatra curgand in piatra, forma in forma fara miscare, fara susur. Aici e doar lacasul lipsei de timp sau al timpului insusi, nealterat, intreg si definitiv. Si-aceasta masa nu-i, la urma urmei, o piatra de moara? Depinde pentru ce fel de grau insa, pentru ce fel de seminte. Daca, in marea noastra indrazneala, vom cutreiera cosmosul si de pe una din planete, cea mai usoara si aburoasa, gasind plantele din care se hranesc zeii, le vom aduce si pe pamant, singura piatra in stare sa le macine fara durere, pentru noi, muritorii de rand, o vom gasi doar langa apele Jiului. Poarta ciudata apoi, fara inauntru, fara inafara, cum este obisnuit cu orice usa, tu insuti in rama de aer. Arc de triumf al dorului de pereche, in delta ingustata, impreunand gradina cu orasul, locul unde oamenii sunt aproape unul de altul, si se pot recunoaste. Si sus, pentru initiati: Coloana infinita, un singur lastar parca din radacina de salcam, unicul ales dupa ce taieturile repetate au indepartat prisosul, cum isi aleg si cresc taranii din lemnul inca viu osia carutei. Adanc in pamant, o alta Masa a Tacerii, umila si necunoscuta, tine in echilibru Coloana. Imensa lacrima de metal a pamantului, rotunjime straveche, purtandu-ne si pe noi, ace de cadran solar mai marunte, imprastiati de miscare. 

    Mereu descrisa, natura sadoveninana, in fraza acelorasi cuvinte aproape, este vesnic alta. Triada lui Brancusi e impietrita cu nezdruncinare la care cuvintele nici nu viseaza. Si totusi este alta mereu. Este deajuns sa zuruie pe prund Jiul intr-un anume fel si Masa ne inspiteste catre o noua asociatie. Destul sa tremure frunzisul mangaiat de aripa de pasare si Poarta se bolteste altfel. Destul in munti sa cada soarele intr-un anume unghi si Coloana se apropie sau indeparteaza. Sentimente mereu noi pe o idee de statornicie. 

    __________________________________________________________________

    Cand nu mai suntem copii, suntem deja morti.

    ______________________________________Constantin Brancusi____________

    Prin Alecsandri, talmacitorul cult al Mioritei, s-a incetatenit ideea preponderentei geniului romanesc in poezie. Orice popor se realizeaza pe sine absolut intr-o arta sau alta. Restrictie indeobste acceptata de istoria culturii. Miraculoasa aparitie a Mioritei, cea mai frumoasa poezie a lui Alecsandri, n-ar fi dus cu gandul atat de departe, desigur, daca in imediata ei apropiere, sprijinind-o si continuandu-i consecintele, n-ar fi aparut fenomenul Eminescu. Se punea astfel in valoare matricea fundamentala. 

    Odata cu ivirea si acceptarea lui Brancusi, nu s-a spus, dar multi probabil au gandit-o, s-a insinuat intrebarea daca nu cumva sculptura este in gradul cel mai inalt specifica poporului nostru, reprezentandu-l din stravechime. Forta cu care a patruns in constiinte arta lui Brancusi se transforma astfel instantaneu in legenda. Revolutionara lui valoare, inradacinata in ceea ce abia dupa el s-a numit traditie, notiune extinsa de la secole la milenii, inclina cumpana dinspre cuvant catre materialitatea volumelor vizibile, pipaibile. Cum s-a facut ca dintr-odata si intr-o singura fiinta s-au adunat atatea virtuti carora nu stii daca e mai bine sa le spui creatoare sau morale? Brancusi mosteneste intai, pur si simplu, harul mestesugaresc. Barda lui taie cu siguranta celor mai silitori si iscusiti lemnari, indragostiti nu de frumos ci de tehnica, fauritori ai morilor, steampurilor, uleinitelor si pivelor strabune. Setea de comunicare prin util, prin obiectul ferm, oricat ar parea de ciudat si poate chiar jignitor pentru unele spirite, alcatuieste fondul de intensa umanitate, atat de caracteristica lui Brancusi. Nici altundeva nu trebuie cautata intuitia formei in spatiu, dependenta si deschisa mediului, comparabila cu aceea, uneori extraordinara, a multilor arhitecti tarani. Cruceri, iconari, olari si covorari, aflati pe linia atat de labila dintre mestesug si arta, ii imprumuta, inmanunchiate, rafinamente pe care numai experienta transmisibila este capabila sa le stapaneasca, intr-atat de reduse la esenta incat pe drept cuvant il putem numi pe Brancusi depozitarul celor mai autentice valori spirituale populare. 

    Cu aceste delimitari sumare nu am atins inca proteica personalitate care este Brancusi. Marele sau gand a fost, inainte chiar dar mai ales dupa ce a venit in contact cu efervescentele medii pariziene, descoperitoare de stravechi civilizatii artistice, de a da un raspuns riguros organizat momentului, raspunzand universalitatii cu universalitate. Ruperea de Rodin pare, privita din acest unghi de vedere, o intamplare mai putin importanta. Brancusi nu era numai un artist, cu preferintele si ideile lui, sufletul sau remodela in tacere o inestimabila avutie a poporului sau si a omului in genere. Venea din preistorie mentinand treaza vointa dintai a cuprinderii prin arta. Concentrarea fecunda, iluminarea astrala si, mai presus de ele, imensa liniste de sine se intruneau cu nemaiintalnita vigoare. Pe limpedele taram la clasicismului, Brancusi are harul sa se miste cu dezinvoltura scaparatorului geniu romantic. A scris in lemn si piatra, neauzind-o de la nimeni, cea mai frumoasa balada a sculpturii poporului nostru. Viziunea lui este astazi continuata cu buna stiinta. El o avea in sange. Contragea timpul. O mana mai impacata inflorea lutul, trecand de la o zeitate la alta, „Bendis” sau „Cumintenia pamantului”, sa le numim cum vrem, de parca nu ar fi existat milenii ci doar intelepciune mai multa in spatiul ingust al aceluiasi atelier. 

    sursa:

    1. rapublik.wordpress.com

    2. www.flickr.com

    3. en.wikipedia.org

    4. www.lsucb.ro

    5. metamorfoze.wordpress.com

     

  • Însemnări despre feminitate – Constantin Noica

    S-a citit, pare-se, surprinzator de mult aci, in mediul literar romanesc, cartea aceea inegala, de cuceritoare inspiratie si totusi atat de facil romantica pe alocuri, The Fountain a lui Charles Morgan. Nu ne gandim sa revenim asupra ei si, in orice caz, daca ar fi vorba de o simpla analiza a unei opera de-a lui Morgan, am socoti, poate, mai vrednic de interes sa se intarzie asupra lui Sparkenbroke decat asupra oricarei alteia dintre lucrarile sale. Dar, asa cum este, Fantana trezeste cateva ganduri ce sunt cu atat mai ispititoare de urmarit cu cat generealizeaza mai mult unele adevaruri. 
    Se petrece un lucru interesant cu literatura lui Morgan: eroii ei sunt toti oameni exceptionali; si totusi, parca la urma eroinele, fiinte de serie cum sunt ori par, ele devin captivante. Si pictorul Nigel, tanarul erou din Portrait in a Mirror, si acest Lewis din Fantana, si mai ales Lordul Sparkenbroke sunt exemplare ce te-ar putea retine chiar fara o mare dragoste; prin simpla lor ecuatie personala. Dar, poate in ciuda vointei autorului, atentia ti se deplaseaza, incetul cu incetul, de la aceste fiinte de exceptie inspre sufletele acelea feminine fara relief deosebit (ce semnificativ ca una din eroine se numeste, cu cel mai banal nume cu putinta: Mary), pentru a te intreba pana la urma daca, dupa ce le-au trezit la viata, eroii nu raman scazuti in fata eroinelor. Si in orice caz asa simti ca se intampla in cazul lui Lewis si Julie din Fantana. 
    E, in privinta raporturilor dintre ei doi, un capitol cat se poate de instructiv: schimbul lor de scrisori. Ce revelatoare e corespondenta aceea, in cadrul careia el desfasoara mijloace atat de pretentioase, ea mijloace atat de simple; el vrea sa fie atat de adanc, iar ea este cu adevarat adanca! Nu se atinge, oare, aci feminitatea insasi, in ce are ea mai bun, in triumful ei? Simplitatea profunda a femeilor, nicaieri n-ai s-o intalnesti mai bine conturata decat in opozitia dintre spontaneitatea Juliei si laborioasa adancime a lui Lewis. 
    Intr-una din scrisorile ei pline de naturalete, Julie sfarseste cerand iubitului sa-i mai scrie din cand in cand, sa-i scrie ceva adanc, daca vrea – o prelegere de metafizica, de pilda. Si ascultati acum ce lucru adanc spune ea fara sa vrea: cand va fi batrana – urmeaza si incheie ea – batrana de tot, va lua cu sine scrisoarea si o va reciti, amintindu-si de mirosul lumanarilor din odaia in care ii scrie acum si ca era timpul sa coboare la cafeaua cu lapte si nu era inca imbracata. 
    –Ce-ar putea scrie mai adanc nu intotdeauna inspiratul ei prieten? Toata problema timpului e pusa aci, dintr-o data, cu o uluitoare simplitate: urgenta clipei prezente si totusi efemeritatea prezentului, devalorizarea aceasta permanenta care e timpul insusi, cat de fericit se rostesc ele in gandul, usor literaturizant, al Juliei. Inchipuiti-va ca ar fi intreprins Lewis sa spuna ceva despre problema timpului: ce savanta si torturizanta dizertatie ar fi iesit!
    De altfel, asa se petrece intreaga corespondenta: el teoretizeaza, ea istoriseste fapte. El marturiseste ca vede dragostea ca o entitate despartita de fiintele ce se iubesc, ca o adevarata ipostaza metafizica – iar ea consemneaza textual, in scrisoarea ei de raspuns: „Vremea s-a facut foarte rece. Poate vom incepe in curand sa patinam.” Ca teoriile lui sunt interesante? Se poate. Dar faptele sunt vii, indiferenta frazelor ei e adanca, simplitatea scrisului ei infinit mai revelatoare. Ea e in concret. Ea este. Celalat e un simplu suflu, poetic uneori, o „entitate” filozofica alta data. 
    Nu vrem sa spunem cu aceasta ca Lewis n-are consistenta. Dar ceea ce e suparator, la el, e ca se dovedeste atat de inchis in sine incat nu mai are intelegere pentru miracolul dinafara si in primul rand pentru femeia pe care proclama ca o iubeste. El priveste dincolo de ea, in gol. Il intereseaza urmarirea ipostazei filozofice, nu patrunderea sufletului aceluia viu, care sta in fata sa. 

    Asa se petrece cu toti eroii lui Morgan: n-au atentie la obiect. Dragostea lor innobileaza, intr-un sens, femeia; dar intr-altul reprezinta, aproape, o ofensa. Mai mult decat un ins de rand care vrea sa aiba, si atata tot, o femeie, eroii lui Morgan fac din ea un instrument. Ei urmaresc altceva si stiu dinainte ca nu fac, din femeia pe care o iubesc, decat o treapta catre extazul lor ravnit. In Sparkenbroke, urmarirea acestui extaz e atat de constienta, incat eroina e prevenita de ceea ce i se cere si nu mai are, poate, dreptul sa nadajduiasca o atentie speciala in ce o priveste; daca e un instrument, ea stie ce cauza slujeste si consimte. Dar, in Fantana, eroina nu consimte la altceva, caci se crede iubita pentru ea insasi. De aceea, dragostea lui Lewis pentru ea devine ingrijoratoare in clipa cand ea il simte ca-si inchipuie despre persoana ei altceva decat este. „Eu nu sunt o zeita, Lewis – scrie ea. Nu sunt aproape deloc ceea ce-ti inchipui tu despre mine.”
    __________________________________________________________________

    Feminitatea se defineste, poate, tocmai prin aceasta virtute de a se transfigura prin dragoste; de a se spori pe sine, iar nu imputina. Farmecul fizic, resorturile vointei, antenele inteligentei, fiinta insasi, totul e argumentat prin dragoste.

    __________________________________________________________________

    431160_337859412902355_931252493_n

    Feminitatea, desigur, e ceva dincolo de care s-a privit adesea. Chiar Morgan vorbeste despre femei in Fantana – cu o comparatie care nu e poate tocmai noua in ce le priveste – ca despre niste coarde pe care le faci sa cante, dar care nu au muzica in ele. Si e potrivit de amintit actul acela al lui Eupalinos, arhitectul inchipuit de Valéry ca pusese intr-un templu proportiile unei fecioare. Cat de mult vazuse arhitesctul dincole de ea! 

    Numai ca Eupalinos nu era indragostit de fiinta ale carei proportii le recladea, ci doar de frumusetea artistica; in timp ce Lewis crede cu adevarat ca iubeste pe Julie. De aceea si e ingrijorata aceasta, atat de ingrijorata, incat in scrisorile ei revine cel mai des un anumit sentiment de frica. Dragostea lui nelamurita, indreptata spre altceva, o nelinisteste. 
    O nelinisteste, dar nu o paralizeaza. In aceasta rezida, poate, triumful cel mai inalt al feminitatii. Exista, printre virtutile ei, o anumita luciditate, pe care niciodata un barbat n-o poate atinge: o luciditate pasionala. Intr-un barbat pasiunea creeaza aproape intotdeauna dezastre; la femei ai impresia, ca dimpotriva, da certitudini. Julie singura hotaraste tot, in romanul lui Morgan. Lewis nu stie decat sa contemple si sa asculte. Pleaca, supus, atunci cand i-o impune ea ea; se intoarce ca si la ordin; fuge cu Julie pentru ca tot ea i-o ceruse – in sfarsit, executa tot ce vointa si luciditatea iubitei sale ii dicteaza. El, cel care contempla, stie, intelege – nu actioneaza deloc. Nu are decat o arma, pe care doar la inceput o foloseste: intarzierea, refuzul. Odata prins de dragoste, devine automat. Ea singura e cu adevarat vie. 

    Feminitatea se defineste, poate, tocmai prin aceasta virtute de a se transfigura prin dragoste; de a se spori pe sine, iar nu imputina. Farmecul fizic, resorturile vointei, antenele inteligentei, fiinta insasi, totul e argumentat prin dragoste. Ceea ce la Lewis paralizeaza la Julie insufleteste. Feminitatea e ceva care poate fi, necontenit, mai viu. 
    De aceea, intr-o lume cum e cea contemporana, unde toate par a tine o anumita lege a „degradarii energiei”, unde toate decat si toate obosesc, faptul feminitatii e un miracol – despre care inca nu se vorbeste indeajuns.

    Insemnari despre feminitate – publicat in Universul literar, an XLVII, nr. 34, 8 octombrie 1938, pp.1,2

    sursa foto: http://www.taringa.net/posts/imagenes/8704020/Raras-fotos-de-personajes-famosos_-Parte-3.html

  • CANNES 2013: Cristian Mungiu, în juriul competiţiei oficiale a Festivalului de Film.

    Cineastul roman Cristian Mungiu face parte din juriul competitiei oficiale a celei de-a 66-a editii a Festivalului de Film de la Cannes (15 – 26 mai), prezidat in acest an de regizorul si producatorul Steven Spielberg, au anuntat, miercuri, organizatorii.
    Din juriul competitiei oficiale, in afara de Spielberg, fac parte patru femei si patru barbati, printre care se remarca regizorul taiwanez Ang Lee, actrita australiana Nicole Kidman si actorul austriac Christoph Waltz.
    Regizorul si scenaristul Cristian Mungiu a castigat trofeul Palme d’Or de la Cannes in 2007, cu filmul "4 luni, 3 saptamani si 2 zile", o drama despre avorturile ilegale din perioada comunista a tarii noastre. Cineastul roman a revenit pe Croazeta in 2009, cu antologia de scurtmetraje "Amintiri din Epoca de Aur", care a rulat in sectiunea Un Certain Regard. Anul trecut, filmul "Dupa dealuri", de Cristian Mungiu, a inregistrat o dubla victorie la Cannes: premiul pentru scenariu, obtinut de Mungiu, si premiul pentru interpretare feminina, acordat ex-aequo actritelor Cristina Flutur si Cosmina Stratan.
    Nicole Kidman, premiata cu Oscar in 2003 pentru rolul din "Orele/ The Hours", a venit de mai multe ori la Cannes, inclusiv in 2001, pentru a promova musicalul "Moulin Rouge", de Baz Luhrmann. In 2003, actrita australiana a promovat pe Croazeta lungmetrajul "Dogville", al danezului Lars von Trier, iar anul trecut, "Paper boy", de Lee Daniels. Dupa rolul din "Stoker", regizat de sud-coreeanul Park Chan-Wook, actrita franceza va putea fi vazuta pe marile ecrane spre sfarsitul acestui an, intr-un film biografic foarte asteptat, "Grace de Monaco".
    Taiwanezul Ang Lee este unul dintre cei mai versatili regizori din industria cinematografica, iar filmografia sa cuprinde pelicule extrem de diferite unele de altele, precum filmul de arte martiale "Tigru si dragon/ Crouching Tiger, Hidden Dragon", cel inspirat din literatura britanica clasica "Ratiune si simtire/ Sense and Sensibilty" si lungmetrajul SF de actiune "Hulk uriasul/ Hulk". Ang Lee a castigat doua premii Oscar la categoria "cel mai bun regizor": in 2006, pentru regia filmului "Brokeback Mountain", o drama ce prezinta iubirea imposibila dintre doi cowboy americani, si in 2012, pentru filmul "Viata lui Pi/ Life of Pi".
    Daniel Auteuil, actor si regizor francez, a primit premiul de interpretare masculina la Festivalul de la Cannes 1996, pentru "Le Huitième Jour", castigat ex-aequo cu Pascal Duquenne. Recompensat cu doua premii César pentru cel mai bun actor, gratie rolurilor din "Jean de Florette" (1987) si "La fille sur le pont" (2000), Daniel Auteuil a primit in 2005 premiul pentru cel mai bun actor decernat de Academia de Film Europeana, pentru rolul din drama "Caché", regizata de Michael Hanecke.
    Christoph Waltz, in varsta de 56 de ani, a fost aproape necunoscut publicului larg pana in 2009, cand a devenit celebru cu rolul unui ofiter nazist din filmul "Ticalosi fara glorie/ Inglorious Basterds", de Quentin Tarantino, care i-a adus premiul pentru interpretare masculina la Cannes si Oscarul pentru cel mai bun actor in rol secundar. Tot gratie lui Quentin Tarantino, Christoph Waltz a primit in 2012 cel de-al doilea Oscar din cariera, pentru rolul din pelicula "Django dezlantuit/ Django Unchained".
    Vidya Balan este una dintre actritele indiene in mare voga la Bollywood, iar prezenta ei in juriul competitiei oficiale a Festivalului de Film de la Cannes ilustreaza dorinta organizatorilor de a marca si celebra pe Croazeta centenarul industriei cinematografice indiene. De altfel, India este tara care a primit in acest an statutul de invitat de onoare la Cannes.
    Lynne Ramsay, regizoare britanica, a prezentat in 1999 lungmetrajul ei de debut, "Ratcatcher", la Festivalul de Cannes, in sectiunea Un Certain Regard. Cineasta britanica a revenit pe Croazeta in 2002, cu "Morvern Callar". In acest an, scurtmetrajul ei "Swimmer" figureaza in selectia sectiunii Quinzaine des Réalisateurs.
    Regizoarea japoneza Naomi Kawase nu este nici ea o necunoscuta la Cannes, unde a obtinut, in 1997, trofeul Caméra d’Or, care recompenseaza filmele de debut, pentru pelicula "Suzaku". Cineasta nipona a castigat apoi prestigiosul mare premiu al juriului in 2007, cu pelicula "The Mourning Forest".

  • Simplitatea, dincolo de imagini

    Vladimir Gaitan: Simplitatea este un cuvant pe care am inceput sa-l uitam foarte mult! 

    Alex Iordachescu: Trebuie imaginat un nou mod de a rezista, nu prin IMAGINI, ci dincolo de IMAGINI! 

    Despre o tehnologie care a acaparat toate mijloacele de comunicare. Despre trecerea, intr-un ritm alert, de la ecranul-spectacol – care era calea predominanta de relationare intr-o raza a omenirii apusa parca, la ecranul omniprezent, cu impact global. Am punctat certitudini ale realitatii cinematografice, am avut curiozitatea de a sti care este, la ora ecranului hipermodern, destinul gandirii si al expresiei artistice. In esenta, am adresat tntrebari si am primit raspunsuri. De la doi maestri: actorul Vladimir Gaitan si regizorul Alex Iordachescu. 

    Pentru inceput, l-am invitat la dialog pe iubitul Horia Vrabete – personaj pe care si l-a insusit relativ recent, sub bagheta regizorului Sergiu Nicolaescu, in Ultimul corupt din Romania, din 2012: 

    Mi-am refuzat orice implicare in aceste intamplari – 3D, 4D… Mi-am prelungit placerea de a citi o carte 

    Vladimir Gaitan: Trebuie sa-ti marturisesc ca eu nu am deschis in viata mea un computer si nici macar un laptop. Nu sunt dusmanul acestor lucruri, copiilor mei le-am luat de-acum 10 ani, la primele aparitii. Dar, efectiv, mi-am prelungit placerea de a citi o carte. Referitor la ce se intampla cu acest domeniu: sunt atehnic. Mi-am refuzat orice implicare in aceste intamplari – 3D, 4D, ecran tactil, miniatural. M-am retras in cochilia mea si ma uit la filme normale. Am vazut Avatar, care a fost mai ciudat pentru mine, l-am acceptat ca atare, dar, in general, ma feresc de zona asta, pentru ca din punct de vedere profesional o consider foarte falsa, artificiala. In curand se va renunta la noi, probabil… Unde va mai fi Dustin Lee Hoffman, unde va mai fi Robert De Niro, Pacino(Alfredo James)? Acestia sunt cativa din actorii uriasi a caror interpretare m-a fascinat dintotdeauna. Consider aceste tehnici nocive, mai ales pentru copii. As introduce un program foarte bine controlat asupra acestui fenomen despre care aud ca se vorbeste tot mai des si care se poate razbuna foarte urat pe noi toti: acum se bat recorduri, prin toate mijloacele, avand ca miza violenta. Acest gen de cinematografie duce la infantilitate, la imbecilitate.

      S-a uitat de Alain Delon, Lino Ventura, Jean Gabin, Michel Serrault… 

    Chiar daca este de acord cu afirmatia despre cinematograf a criticului de film, Jean Serroy, Gaitan nu ezita sa fie sincer, pastrandu-si calmitatea si diplomatia definitorii. Astfel, ne impartaseste opinia sa: “Eu am depre critici o parere destul de rezervata, pentru ca ei nu au o opera proprie si se ocupa cu a fi contra muncii celuilalt.” 

    "Cinematograful este un mijloc de a spune ceea ce nimeni nu poate spune prin cuvinte, in afara poate de poezie. El este in sine un limbaj, care e combinatia mai multor arte, un limbaj infinit de frumos, infinit de profund si care poate nara orice poveste." ( afirma, intr-un interviu, criticul de film, Jean Serroy) 

    Coordonatele amintirilor domniei sale contin nume sonore ale cinematografiei italiene si nu numai, marturisind: Vladimir Gaitan: “Eu nu am sa uit niciodata filmele rusesti exceptionale, care mi-au bucurat tineretea sau cinematograful italian, despre care tanara generatie nu stie: Alberto Sordi, David Kaufman… Din punctul meu de vedere, cinematografia americana a facut foarte mult rau Europei, pentu ca a venit cu o forta financiara uriasa, iar Europa nu a putut sa tina pasul. Vorbesc de marile industrii de fim, gen Cinecittà (care a fost unul din cele mai mari studiouri de film din lume si, totodata, supranumit "Orasul filmului" ) Urmatoarea generatie s-a opit la Depardieu si cam atat! Dar s-a uitat de Alain Delon, Lino Ventura, Jean Gabin, Michel Serrault… Actori minunati, minunati…!!! Vorbim de niste vremuri care s-au cam dus si trist este ca nu vine nimic in loc. Iar despre ceea ce vine, pot spune ca sunt niste accidente. E putin! Inainte vorbeam de o scoala, iar acum vorbim de niste accidente.” 

    Inainte de a afla ce lipseste acestei ere a cumulului, ce inregistreaza transformari profunde, resimtite, mai ales, la nivelul formei originale, prototipice a salii de spectacol, i-am adresat intrebarea: La ce tip de ecran ar trebui sa revina cinema tograful, astfel incat sa aiba loc o diminuarea consistenta a mutatiei culturale? 

    “Fenomenul mutatiei culturale afecteaza, astazi, tot mai multe aspecte ale creatiei, dar si ale existentei insasi. Voi fi sincer. Eu consider ca ar tebui sa revenim la ecranul clasic, normal, la asa-zisul ecran plat. Sunt un bun spectator de cinema, prefer sa ma deplasez din fotoliul meu pentru un film bun, un film de calitate, la ecranul actual din salile de cinema, care ma satisface, dar nu-mi prea place nici acest sunet foarte eficient, dat foarte tare. Am intalnit aceasta realitate a sunetului dat la maxim, in ultimele mele vizionari (The Ladykillers, de Tom Hanks), dar cred ca acest apect tine si de operator, care realizeaza setarile intr-o asemenea maniera. Am fost si in alte sali de cinematograf unde acest sunet dolby surround era prezent, dar era placut, nu era agresiv. Sunt genul de spectator care vrea masura si-atata tot”. 


    Vladimir Gaitan a mai spus si ceea ce scapa, de fapt, acestui univers, aflat intr-o continua expansiune: ”Simplitatea… ador si, in acelasi timp, imi este dor de acest cuvant, pe care am inceput cu totii sa-l uitam foarte mult! Simplitatea si normalitatea. Dorinta asta permanenta de epatare, de agresivitate, dorinta asta exasperanta, indusa, de a fi in pas cu… Dar nu mai vreau sa fiu in pas cu..! Mi-e dor de lucrurile retro, de tehnicile mai putin avansate de altadata! Sunt lucruri care tin de placerea, intimitatea noastra si nu de a fi in pas cu ceva anume.” 

    Indragitul actor Vladimir Gaitan le pregateste cinefililor o intalnire cu Pescarusul, invitandu-ne, in acest sens, la frumoasa premiera a piesei cehoviene, din luna aprilie, in aceeasi locatie: Teatrul de Comedie, din Bucuresti.

    ………………………………………………………………………………………………………… 

    Imaginile si-au pierdut substanta si legatura cu sacrul 

    L-ati cunoscut in Periferic (in regia lui Bogdan George Apetri), unde a facut parte din distributie alaturi de Ana Ularu, Andi Vasluianu, Mimi Branescu, in 2010. A regizat scurtmetrajul Andreea si tramvaiul in 2004. Este producatorul filmelor: La cosmétique du bonheur (2013), Lullaby to My Father (2012), Ryna (2005) si L’enfance d’Icare / Copilaria lui Icar (2009). Cea din urma productie mentionata a starnit interpretari controversate din partea mass-mediei romanesti, care neintelegand dorinta umano-regizoriala de a traduce o viziune interioara, a spus despre debut ca este “pretentios” . 

    Regizorul Alex Iordachescu mi-a spus, in interviul acordat in mai 2011 despre "Copilaria lui Icar" ca ”Este un film relativ ermetic, nu pentru ca mi-am dorit sa fie asa, ci pentru ca am privilegiat intuitiile pe care le-am avut pe moment, formelor mai conventionale. Nu e neaparat o calitate, idealul este sa le imbini in mod armonios. Am remarcat ca filmul a atins deseori oameni foarte sensibili si/sau cu o educatie care ii face sa-si puna intrebari ( stiinte sociale, filozofie, etc..). A explicat ce inseamna, in viziunea sa, “discursul despre cinema”, printr-o trimitere eficienta si practica la filmul realizat, Copilaria lui Icar: 

    Alex Iordachescu: “Am lucrat intuitiv pe aspectul cinematografic, cu dorinta de a traduce o viziune interioara. Am scris note de intentii, dar ce e important, pana la urma, este ce aduce acest film in lume, fie mica sau mare contributia lui. Cred ca el este bogat la nivel de interpretare. Si imi place cand fiecare poate sa-si croiasca filmul lui, sa existe o plasticitate a "materiei" filmului. Mi se pare ca lumea in care traim nu e lineara sau binara si imi doresc sa fac filme care sa traduca "tesutul" acesta. Cel putin, imi place ideea asta, ma face sa ma simt mai liber si imi permite sa fac lucruri neasteptate.” 

    In stare de dependenta, nevoia de a satisface pulsiunea scopica depaseste capacitatea de a intelege di a asimila imaginile 

    De asemenea, regizorul Iordachescu a mentionat ca: “S-a trecut de la ecran la ecrane, mai mici, mai multe. Raporturile s-au inversat, atat in talie, cat si in proiectie/emisie. Prin multiplicarea lor, imaginile si-au pierdut substanta si legatura cu sacrul, au devenit "iluzii adevarate", "realitate virtuala", droguri ieftine. In stare de dependenta, nevoia de a satisface pulsiunea scopica depaseste capacitatea de a intelege si a asimila imaginile, care trebuie sa-si indeplineasca funciiunea din ce in ce mai repede, din ce in mai intens (in sensul: violent, vulgar, etc). Cinematograful despre care vorbesti nu cred ca va mai "reveni" ca atare, sau, in orice caz, nu in civilizatia noastra. Trebuie imaginat un nou mod de a rezista, nu prin imagini, ci dincolo de imagini. Altfel zis, dat fiind ca imaginea nu va mai regasi dimensiunea sacrului, ( sau cel putin nu va mai fi recunoscuta ca atare) devine urgent sa-i luam puterea nociva de a se prezenta sub chipul realitatii, deci sa o "dezvaluim" ca iluzie. Ultimul film al lui Amos Gitai, "Lullaby to my father", merge pe linia asta. Asta nu inseamna ca nu e poezie si "cinema" in filmul lui, dar reuseste sa se desprinda de orice fascinatie pentru imagini si, tocmai, prin cinematografie (cadraj, montaj, alternanta fictiune/documentar), sa mearga "dincolo" de imagini. Este inutil sa precizez ca majoritatea oamenilor nu inteleg nimic din filmul asta sau nu le place… Dar cred ca e calea cea buna pe care Amos o exploreaza.” 

    Stefania Argeanu studenta, 

    Facultatea de Psihologie si Stiinte ale Educatiei, specializarea Psihologie, UAIC, Iasi, http://auraedaile.blogspot.com/

  • Un taur în vitrina de piatră – Liviu Antonesei

    La Editura Adenium, in colectia Punct RO. Poezie, a aparut volumul Un taur in vitrina de piatra, de Liviu Antonesei, o antologie lirica din perioada 1977-2012. Ilustratii de Dragos Patrascu.
    „Discursul poetic pretios si limpede, lipsit de dramatism invaluie tragismul existential, sugerind, peste fragmentarismul unei existente, viziunea izbavitoare, ascensionala, pura, emanata de raza logosului integrator. Poezia «fara evenimente» pe care o scrie Liviu Antonesei aspira spre perfectiune formala…”
    Cezar Ivanescu
    Daca n-ar fi existat teroarea cenzurii, daca n-ar fi existat ceaushima, daca n-ar fi existat teama redactorilor de carte, daca n-ar fi existat delatorii, asa ar fi aratat cartea aparuta in 1989 la Cartea Romaneasca, sub titlul Pharmakon. Dar, daca toate acestea n-ar fi existat, ar mai fi fost ea oare scrisa? Imposibil de raspuns. Nu-mi ramine, deci, decit sa ma bucur ca toate cele care au existat – si inca multe altele – nu mai exista si, pina la urma, cartea (buna sau rea, asta vor decide cititorii si criticii) apare asa cum am gindit-o, asa cum s-a scris de-a lungul a zece sau cincisprezece ani. Nici eu nu stiu de cind dateaza cel mai vechi poem din volum. Imi amintesc numai ca o prima versiune a acestui manuscris a fost depusa prima data la o editura in 1979-1980. De-atunci, manuscrisul a tot fost modificat pina a ajuns la aceasta forma definitivata in primavara anului 1988, depusa la editura si aparuta in anul urmator mai mult decit injumatatita. Asa as fi vrut sa apara atunci. Asa o voi lasa, deci, sa fie tiparita acum, indiferent de imperfectiunile ce le voi fi observat intre timp. Este limpede ca, din acest moment, volumul de debut in poezie Pharmakon nu mai exista.
    Liviu Antonesei

    Liviu Antonesei (n. 1953) a debutat in 1988 cu volumul Semnele timpului. Alte aparitii editoriale: Pharmakon (1989); Cautarea cautarii (1990); Jurnal din anii ciumei: 1987-1989. Incercari de sociologie spontana (1995); 1990. Vremea in schimbare (1995); Paideia. Fundamentele culturale ale educatiei (1996); O prostie a lui Platon. Intelectualii si politica (1997); Aparitia Eonei si celelalte poeme de dragoste culese din Arborele Gnozei (1999); Nautilus. Structuri, momente si modele in cultura interbelica (1999; editia a II-a, 2007); Despre dragoste. Anatomia unui sentiment (2000; editia electronica, 2005; editia a II-a, 2010); Check Point Charlie. Sapte povestiri fara a mai socoti si prefata (2003); Literatura, ce poveste! Un diptic si citeva linkuri in reteaua literaturii (2004); Polis si Paideia. Sapte studii despre educatie, cultura si politici educative (2005); La „Morrison Hotel”. Povestiri de pina azi (2007); Victimele inocente si colaterale ale unui singeros razboi cu Rusia (2012); Povesti filosofice cretane si alte poezii din insule (2012).

  • Cele 10 porunci ale exilului românesc

    Cele 10 porunci ale exilului romanesc, citite de Ion Ratiu in 1984 la Geneva, la primul Congres al Uniunii Mondiale a Romanilor Liberi (UMRL):

    1. Fii mandru ca esti roman. Afirma-te intotdeauna ca atare. Suntem un popor nobil, vechi. Civilizatia are radacini adanci in pamantul tarii noastre.

    2. Afirma-ti dragostea pentru patrie de cate ori ai ocazia. Nu pentru ca esti sovin, ci pentru ca doresti sa servesti pe cei ramasi acasa.

    3. Apara drepturile poporului roman in totalitatea lui: nu regateni, transilvaneni, basarabeni, banateni, timoceni, aromani, sau megleniti. Toti suntem romani.

    4. Ajuta-ti compatriotii: din mai putinul ce ai, da-ti tainul; nu-l precupeti.

    5. Sustine institutii romanesti din diaspora oricat de modeste si imperfecte ar fi.

    6. Nu critica niciodata, nici macar „prieteneste“, pe romanul care se straduieste sa apere sau sa promoveze cauza nationala. Fa tu mai bine.

    7. Nu aduce nici o critica, nici macar „constructiva“ semenului tau care lupta. Critica ta sa se afirme prin fapta; facand mai mult si mai bine decat face el.

    8. Fii totdeauna constient ca gelozia, invidia si calomnia constituie ultimul refugiu al omului frustrat si slab care nu mai are nici tara si nici pozitie in societate. Nu te lasa prada acestor sentimente inferioare.

    9. Opune-te numai celor care guverneaza la Bucuresti pentru ca ei siluiesc vointa poporului roman. Opozitia fata de eforturile altor patrioti romani este irosire de energie.

    10. Fa ceva pozitiv pentru tara ta, pentru tara din care te tragi si pentru compatriotii tai, oricat de modest sau neinsemnat; dar fa-o in fiecare zi.

  • Biblioteca lui Adrian Pintea

    Pentru actorul Adrian Pintea, cartea este un semn sigur ca mai exista cineva pe lume care simte si gandeste ca tine, dar stie sa o spuna mai bine. Iar amintirea si spiritul unei carti esentiale pot fi cea mai mare avere.
    Care a fost prima carte pe care ati citit-o? 
    Asta chiar ar fi o performanta de memorie! Nu stiu. Cine poate raspunde onest la aceasta intrebare sa imi comunice si mie cum face. Poate niste "almanahe"?!
    Care au fost cartile care v-au influentat cel mai mult copilaria, adolescenta, maturitatea? 
    Copilaria? Basmele romanesti si Legendele Olimpului. Nu sunt chiar atat de departe unele de altele, cum am crede la o judecata sumara… Adolescenta: poezia lui Verlaine, Eminescu, Biografiile tulburatului si bezmeticului Montmartre, misterul lui Galileo si cel al lui Leonardo da Vinci, "Nimic nou pe frontul de Vest" al lui Remarque, "Elogiul prostiei" al lui Erasmus (citit pe o banca de peron de gara, la Arad), lista devine deja foarte lunga si coplesitoare, daca ma gandesc acum… 
    Care este cartea pe care ati recitit-o de cele mai multe ori? 
    "Atamanul" de Vasili Suksin (Actorul, da, un excelent prozator de roman istoric. E vorba despre viata atamanului cazacesc Stenka Razin!).
    Care a fost cel mai mare sacrificiu pe care l-ati facut pentru a intra in posesia unei carti? 
    Am furat! De pe taraba unui buchinist de pe Sena, cea care prin Paris curge… Cartea se numea "Pavilionul cancerosilor", autorul era Soljenitin si in tara mea se scriau omagii pentru "Geniul Carpatilor"! 
    Este cartea cea mai mare avere pe care o poate avea un om? 
    Nu. Amintirea si spiritul unei carti esentiale, da, pot fi.
    Care este cea mai veche carte din biblioteca dumneavoastra? Dar cea mai noua? 
    Cea mai veche? O Biblie veche, cred. Cea mai noua? "Eros si magie in Renastere", Culianu. 
    Care este diferenta dintre cartea citita in biblioteca si cea pe computer? 
    Biblioteca nu are raceala impersonala a computerului. Imi sfatuiesc mereu studentii: cititi teatru din carti, nu de pe internet. Nu toti sunt socati de acest sfat-rugaminte. Semn bun. Istoria culturii e insangerata de ruguri pe care ard carti! Un rug cultural pe care cine stie ce tampit decide sa arunce calculatoare are semnificatii minore fata de durerea arderii cartilor. Cred. 
    Cat de greu erau de procurat cartile in perioada comunista? 
    Cine voia sa citeasca le procura. Greu, pentru ca orice dictatura presupune un imbecilism analfabet, ridicol, periculos, criminal. Comunismul a excelat, ca era plin de "almanahe" despre fericirea omenirii. 
    Era mai dificil de achizitionat un volum de poezie sau unul de filosofie? 
    Era greu. Cei care se ocupau cu asta nu faceau nici macar diferenta. Se si semnau cu dificultate, d-apoi… 
    Cate volume cuprinde biblioteca dumneavoastra? 
    In afara de cele care au ars in 1989, au ramas destule. Nu numarul face calitatea. Totul e sa depasesti starea de "o singura carte". In general, e un bun principiu. Daca v-as spune ca posed circa 0,0000000000000000002% din etajul 29.087 al Bibliotecii din Alexandria, ce v-ar spune asta? 
    Poate fi influentata viata unui om dupa lectura unei carti? 
    Da. Asta nu exclude prudenta de a identifica viata cu formularea vietii, care este cartea. Cartea include viata (partial), viata include cartea (ca una dintre posibilele ei manifestari). 
    Care este cel mai important volum pe care l-ati citit? 
    Viata lui Iisus. Mai multi autori. Giovanni Pappini e unul dintre acestia.
    Exista carti care te pot ajuta sa depasesti mai usor problemele din viata? 
    Exista o carte pentru fiecare moment de cumpana in existenta fiecaruia dintre noi. Nefericit cel care nu gaseste cartea potrivita la momentul potrivit. 
    Cum poate fi definita cartea? 
    Un semn sigur ca mai exista cineva pe lume care simte si gandeste ca tine, dar stie sa o spuna mai bine.

  • Rodica Mandache: „Niciodată nu aș fi lăsat teatrul, oricât de tare mi-ar fi plăcut filmul“

    Face parte din generatia marilor actori ai tarii noastre. Este cunoscuta si iubita de romani de toate varstele pentru roluri in filme precum "Nea Marin  Miliardar" sau "Visul unei nopti de iarna". Actrita Rodica Mandache, originara din  Iasi, a revenit sapatamana trecuta acasa. De aceasta data, pe scena; alaturi de Teatrul Odeon, cu care a pregatit pentru publicul iesean unul din cele mai bune spectacol ale momentului, in regia lui Alexandru Dabija. 
    Rodica Mandache nu si-a exersat, la Iasi, doar  rolul din piesa "Pyramus & Thisbe 4 you", ci si cel  de scriitoare, lansand la Teatrul Luceafarul "O carte atipica despre un actor atipic: Stefan Mihailescu Braila".
    Cand revin la Iasi ma simt mica, adolescenta, indragostita
    Ce ne puteti spune despre cartea pe care ati lansat-o de curand la Iasi?
    Este vorba despre o carte despre un actor fabulos: Stefan Mihailescu Braila, care mi-a fost coleg, un actor care se naste odata la 100 de ani. Cartea e importanta pentru ca sunt  marturiile multor multor artisti, a multor personalitati despre el. Era un om cu pacate, dar era un om stralucitor din cauza ca iubea teatrul. Si asta este important, aveam o pasiune incredibila pentru scena, pentru teatru. Si daca din cartea asta cei tineri ar intelege nucleul acela, arderea aceea, atunci inseamna ca nu  am scris-o degeaba.
    Mi-ati anticipat urmatoarea intrebare.  Ati venit la Iasi. Ati revenit acasa?
    E drept ca locul in care te-ai nascut iti incarca din nou bateriile. Ma simt mica, adolescenta, ma simt indragostita, umblu pe strazi, sunt beata, ma uit si pe unde lucrurile s-au schimbat intra o raceala in inima.
    De aceasta data ati revenit pe scena.
    Am revenit pe scena cu cel mai bun spectacol al nostru si cu unul dintre cele mai bune spectacole care s-au facut despre teatru, a lui, Alexandru Dabija, care poate ca este regizorul de varf la ora asta.
    Acest spectacol porneste de la Visul unei nopti de Vara de la Teatrul Meseriasilor, e facut ca un fel de exercitiu comic, dar e despre oameni, despre faptul ca noi, la teatru, nu mai simtim ca alta data. La spectacolul asta lumea rade fara sa-si dea seama, izbucneste de undeva dinauntru si bucuria este aproape copilareasca.
    Chiar daca am facut multe filme, ele au fost mai putin importante decat spectacolele
    Ce preferati: teatrul sau filmul?
    In tinerete absolut toate actritele doresc sa faca film, pentru ca filmul e  cea mai mare putere la ora asta, imaginea… Niciodata nu as fi lasat teatrul oricat de tare mi-ar fi placut filmul. Am facut mai mult teatru. Chiar daca am facut multe filme, ele au fost mai putin importante decat spectacolele.

    In universul dvs. personal ce rol jucati?
    Nu stiu (zambeste). E personajul cu care te-a lasat Dumnezeu.
    Si  rolul de mama cum il jucati?
    M-am straduit, nu stiu daca am fost o mama buna. Acum sunt si bunica de cateva luni. Nu stiu daca sunt ceea ce trebuie, dar ma straduiesc si le iubesc foarte mult.
    Vorbiti despre greutati. Spuneti-ne ce  ascunde cutia dvs. a Pandorei?
    Aa, multe, sunt un om cu multe pacate, sunt pacatoasa si am multe defecte, dar ma straduiesc sa fac bine. Imi plac oamenii, imi plac tinerii, imi iubesc studentii si incerc sa fac ceva din ei. Depasesc cutia Pandorei,  nu o deschid tot timpul.
    Tinerii din ziua de azi traiesc un timp mai greu decat al nostru
    In dictionarul dvs. personal  ce inseamna Odeon?
    Tot ce este mai important (rade). Toate drumurile duc acolo. Imi da echilibru, imi da identitate. Acolo am suferit, acolo am fost indragostita, acolo am avut succes. Teatrul Odeon este in vechiul Teatru National, Sala Comedia, eu acolo am debutat cand era Teatrul National, aveam 17 ani si eram pe scena teatrului. Asa ca… totul.
    Spuneti-ne mai multe despre studentii dvs.
    Traiesc un timp mai greu decat al nostru, ca sunt mai putin ajutati, sunt mai putin iubiti de viata, nu au busola, ca nu au unde sa se duca. E valabil pentru toti tinerii si ma bucur ca o parte din ei au nimerit in pastroreala mea, si incerc sa-i fac fericiti.
    Am o studenta care ieri mi-a trimis un sms:  "Doamna profesoara, am luat  premiul I la  Festivalul de la Galati, si m-am gandit ca o sa va bucurati ". Ea, de fapt, era in concurenta cu  mine si cu Dorina Lazar. Si m-am bucurat atat de tare… Pentru ca asa se spune, daca studentii tai te depasesc inseamna ca esti un  profesor bun.
    Ati declarat la un moment dat ca interviul este ca o sedinta de terapie. Este el o forma de exorcizare?
    Asa este, scoti ceva din tine,  adevarat, bun, si dupa aceea te simti bine in masura in care ai fost cinstit.
    Dvs. sunteti cinstita intotdeauna? 
    Ma stradui, incerc. 

    Gianina Petruca, Marius Archip

    sursa foto: www.cinemagia.ro

  • Cât valorează o explicație – Constantin Noica

    Cand traiesti catva timp in mijlocul unei natiuni straine, incerci sa-ti explici cum poti mai bine fenomenele la care ti-e dat sa asisti. Cum poti mai bine, adica printr-o teorie generala, prin ideile prealabile pe care le ai despre popor, sau prin puterea de sugestie a cate unui simplu fapt. Cateodata nu reuseste nici una din explicatii. Dar daca reusesc mai multe?

    Unul din fenomenele mici pe care oricine le inregistreaza in Germania – sau cel putin la Berlin – este interesul oamenilor, din diferite straturi sociale, pentru colectionarea de timbre. Un fapt marunt si despre care aminteam, intr-un rand, aici. Dar un fapt care poate fi socotit revelator pentru mentalitatea germana. In definitive, un popor se defineste si prin micile lui manii. 
    Poporul german e metodic – iti spui in primul moment, cand incerci sa dai o explicatie faptului acestuia. Unde mai bine decat in colectionarea de timbre isi poate gasi spiritual metodic o statisfactie? E adevarat, strainii isi fac o idee prea rigida despre acest spirit metodic. Viata in Germania nu e excesiv de reglementata, cum se crede; poti chiar sa te uric in tramvaie prin fata, daca-ti face placere. Dar, pana la un punct, spiritual acela metodic exista, chiar daca nu te sufoca. Si poti foarte bines a-ti explicit mania de-a colectiona timbre prin dispozitia generala a germanului de-a pune ordine si-a sistematiza lucrurile. 
    Dar la fel de bine poti folosi o alta explicatie, care are darul de-a fi si actuala. In Germania nu se arunca lucrurile, odata folosite. Spre a cumpara o placa de gramofon, trebuie sa dai la schimb una uzata, iar ca sa obtii o sticla de vin infundata esti dator sa dai in schimb un dop vechi. Nici hartia si nici sfoara nu se arunca. De ce-ar fi aruncate timbrele? Iar daca le aduni, e normal sa le clasezi. Daca le clasezi, trebuie sa folosesti un album. Fara sa vrei, ai devenit colectionar de timbre. 
    Dar de ce sa nu incercam si o explicatie mai adanca, sa spunem mai filozofica? Poporul german n-a fost inca unul creator de istorie pe masura darurilor sale de organizare se infaptuire. Unificat de curand, el abia astazi isi cauta spatial. Coloniile, pe care le-a detinut prea scurta vreme, nu i-au putut satisface visul sau imperial. In sanul unui astfel de popor, al carui potential de cucerire si organizare nu se istoveste pe linia granitelor sale, nu poate sa nu staruie o nostalgie catre alte zari. Traind intr-un cuprins prea stramt, germanul cauta, pe orice cale, o evadare. Iar colectia de timbre ii da, in felul ei, acest sentiment al calatoriei prin lume. “Popor fara spatiu”, spusese un mare scriitor german. Popor care cauta pana si in timbre o farama de spatiu. 

    Desi oricare din aceste explicatii parea satisfacatoare, ne-am gandit sa intrebam pe un german ce crede in aceasta privinta. 

    –De ce colectioneaza astazi lumea de aci timbre pe o scara atat de intinsa?

    –Foarte simplu, a raspuns el. Cand, acum cativa ani, li s-a interzis sa ia cu ei in strainatate averi intregi, evreii s-au gandit la tot soiul de investitii in valori usor transportabile. Un timbru mic, poate fi lesne ascuns, atinge uneori preturi fabuloase si e comerciabil oriunde. Ca urmare, piata timbrelor s-a insufletit de la o zi la alta. Restul e simplu de ghicit. 

    Incontestabil ca e simplu. Poti gasi ca e chiar prea simplu – mai ales daca-ti plac explicatiile complicate, cu “poporul fara spatiu”; poti gasi ca e o judecata materialista, de Marxist intarziat; poti crede orice dar nu vei tagadui ca lucrurile se pot explica si foarte simplu.
     
    Dar atunci, care din cele patru explicatii “explica” intr-adevar ceva? Probabil toate. Si probabil nu numai ele. Fiecare fapt e un pretext spre a verifica ce stii despre o lume si ce nu stii inca. 
    Cat valoreaza o explicatie – Constantin Noica – publicat in Universul, an LVII, nr. 355, 25 decembrie 1940, p13

  • Teatrul Ion Creangă anunţă începerea înscrierilor pentru cea de-a VII-a ediţie a Concursului de Dramaturgie pentru Copii

    Teatrul Ion Creanga, impreuna cu Asociatia Scriitorilor din Bucuresti, sectia Dramaturgie si critica teatrala, organizeaza cea de a VII-a editie a Concursului de dramaturgie pentru Copii „100, 1.000,  un milion de povesti”.
    Teatrul Ion Creanga isi propune, si pe aceasta cale, sa stimuleze dramaturgia originala pentru copii, sa sprijine autorii, oferindu-le posibilitatea de a-si face cunoscute creatiile pe scena unei institutii profesioniste.
    Textele dramatice prezentate in concurs trebuie sa raspunda rigorilor tematice si estetice pe care le impune orice teatru profesionist, ale carui spectacole se adreseaza copiilor.
    Regulament de participare:
    Autorii vor trimite textele dactilografiate intr-un exemplar, nesemnate, cu un motto scris pe pagina de titlu si insotite de un plic inchis care va cuprinde datele de identificare ale autorului. Acelasi motto, de pe pagina de titlu a piesei, va fi scris si pe plicul inchis, cu datele de identificare ale autorului.
    Manuscrisele trebuie expediate pe adresa administratiei institutiei: Teatrul Ion Creanga, Bulevardul Magheru, nr. 27, sector 1, Bucuresti, cod 010325, pana la data de 15 iunie 2013. Pe plicul in care este introdus manuscrisul se va face mentiunea Pentru concursul de dramaturgie „100, 1.000, un milion de povesti”.
    Nu se primesc in concurs dramatizari; nu pot participa la competitie piesele care au fost aduse la cunostinta publicului prin publicare sau reprezentare; textele trimise pentru concurs nu se inapoiaza autorilor.
    Juriul Concursului de dramaturgie va decide, prin consens, piesa castigatoare a concursului, piesa care va fi achizitionata de Teatrul Ion Creanga si va fi inclusa in repertoriul stagiunilor urmatoare.
    De asemenea, juriul va nominaliza, dintre textele dramatice inscrise in Concurs, un numar de 2 piese care, impreuna cu piesa castigatoare a Concursului, vor fi publicate intr-un volum de teatru pentru copii.
    In cadrul celei de a IX-a editie a Festivalului International de Teatru pentru Copii, „100, 1.000, 1.000.000 de povesti”, Festival organizat de Teatrul Ion Creanga, in Bucuresti, in perioada 28 septembrie – 5 octombrie 2013, se va lansa volumul de teatru; piesele incluse in volum vor fi reprezentate ca spectacole-lectura, in premiera, de catre actorii Teatrului Ion Creanga, in scoli ?i licee din Bucuresti.

    Teatrul Ion Creanga este o institutie publica de spectacole, un teatru de repertoriu, aflat in subordinea Consiliului General al Municipiului Bucuresti si finantat de la bugetul local. Misiunea sa este de a crea si promova spectacole de teatru de inalta valoare artistica, de a coordona si implementa programe de cercetare si proiecte cu caracter educativ, social-formativ si estetic, destinate copiilor cu varste cuprinse intre 0 si 12 ani, educatorilor, cadrelor didactice specializate, parintilor sau tutorilor legali.