Ceasca de cultura

Autor: Ramona Iacobuțe

  • Headsome Communication acordă premiul categoriei LITERATURĂ din cadrul competiției naționale „Români pentru o Lume”

    Concursul National  „Tribut Valorilor Culturale Romanesti”, cea de-a treia etapa a campaniei de responsabilitate sociala „Romani pentru o lume”, si-a anuntat castigatorii. La categoria Literatura si Filozofie – Proza scurta, castigatorul, Ionut Alexandru Radu Scurtu, si-a primit premiul de la Headsome Communication, prima agentie de comunicare din Romania dedicata exclusiv proiectelor de promovare a lecturii, prin intermediul reprezentantei sale Oana Boca Stanescu. Astfel, Ionut Alexandru Radu Scurtu  va beneficia de un master class de pregatire cu scriitorul si scenaristul Lucian Dan Teodorovici, o lectura publica in cadrul Atelierelor „Vorba Vine”, programul de lecturi publice si dialoguri al studentilor Facultatii de Litere din cadrul Universitatii din Bucuresti, de publicarea unei proze intr-una dintre revistele culturale importante din Romania, „Biblioteca afectiva”, de o mini-campanie de strangere de carti pentru o biblioteca personalizata si afectiva (scriitori romani ii daruiesc lui Ionut una dintre cartile lor cu autograf, iar criticii literari ii fac recomandari de lectura).

    scurtu-ionut-alexandru-radu

    Ionut Alexandru Radu Scurtu are 16 ani si este elev la Colegiul National „Calistrat Hogas” din Piatra-Neamt. A avut de mic o pasiune fata de literatura. Acum, scrie proza scurta, insa, pe viitor, marturiseste ca i-ar placea sa se dedice scenariului de film. Ionut a inscris in competitia „Romani pentru o lume” lucrarea „Riduri verzi pe obiectiv”, declarata castigatoare, de un juriu format din Sorin Alexandrescu, Ioan Craciun, Lucian Grozea, Linda Maria Baros si Oana Boca Stanescu. Dupa inmanarea premiului, acesta a decalarat: “Sunt foarte incantat de ideea bibliotecii afective si de intalnirea cu Lucian Dan Teodorovici. Mereu am crezut ca e important sa adaug la tot ceea ce pot sa fac eu in sfera  scrisului  si un intreg tablou de oameni din acelasi domeniu care, mai aproape sau mai departe de gusturile mele, ma pot invata ceva”.

    Campania Nationala de Responsabilitate Sociala „Romani pentru o lume” isi propune sa promoveze valorile nationale si sa incurajeze tanara generatie in a-si urma visul, indiferent de segmentul cultural in care activeaza. Competitia a avut loc in perioada 2 septembrie-28 noiembrie 2013, la ea putandu-se inscrie toate persoanele fizice, cetateni romani, rezidenti in Romania sau in alte tari care aveau, in momentul inscrierii, varsta maxima de 25 ani.
    Afis oana romani pentru o lume

  • Scrisoare deschisa catre dor

    Dorule, tu, furnica si paianjan veninos., 
    Neliniste si melancolie, 
    Gol in stomac si joc de-a v-ati ascunselea cu amintirile.
    Ti-am gasit astazi urmele, am gustat din salciul tau dulce-acrisor si ti-am simtit parfumul inconfundabil, 
    Desi ai iesit val-vartej din atomii mei cu ceva timp in urma. 
    Pareai foarte suparat pe mine atunci. 
    Tu care esti atat de cochet, atat de vioi si de sprintar, 
    Un fin cunoscator al scuzelor, un atent si dibaci chirurg al caracterelor, 
    Un rafinat degustator de desuetudini si dulcegarii, 
    Mi-ai reprosat ca te hranesc pana iti apar straturi de grasimi de dor, 
    Nocive si inestetice, 
    Ca iti provoc insomnii, 
    Ca te las sa zaci in mine pana plictiseala iti face cu ochiul, 
    Ca sunt prea generoasa in a te irosi ori de cate ori indiferenta pare a fi solutia. 
    De aceea urmele si parfumul tau impregnate in platitudinea si cenusiul cotidianului m-au pus pe ganduri. 
    Sa fii atat de generos incat sa ma fi iertat? 
    Oare de cine, de ce mi-e dor? 
    Astept raspuns!

    sursa foto: favim.com

  • Bolile sufletului şi alte neajunsuri ale vieţii – Laptele negru al mamei

    A citi literatura din noul val se aseamana, oarecum, cu a asculta pentru prima data la casti, la volum maxim, rock alternativ, electro sau trip hop fara a sti nimic despre radacinile acestor genuri muzicale. Domina acelasi cult pentru dezordinea organizata, pentru amestecuri, pentru tensiune sugrumata exact cand ajunge la apogeu, pentru agresivitate ca forma de expunere a unor realitati. Tocmai de aceea, instinctul, curiozitatea, placerea care urca incet, dar sigur, dinspre varful degetelor de la picioare inspre creier pentru a fi procesata pot fi determinante. E treaba ta, dupa aceea, daca o sa ai chef sa aprofundezi, sa il incadrezi pe scriitorul respectiv intr-un anumit stil, sa ii identifici influentele, sa pariezi pe succesul sau pe esecul sau. Singura obligatie pe care o ai cand ai deschis o carte care ti-a facut cu ochiul este sa te dezbraci de prejudecati. Si asa, in toata goliciunea placerii tale de a citi, sa dai pagina dupa pagina si sa afli daca hartia folosita pentru tiparirea acelei carti a fost irosita sau castigata de partea unei biblioteci, a ta sau a altora.

    In 2013, Editura Adenium din Iasi a dat startul unui concurs literar pe care multi debutanti pe piata de carte din Romania il asteptau cu manuscrisele verificate la zi. Printre cei care si-au castigat dreptul de a fi publicati in colectia Punct Ro. Debut a editurii se numara si Cosmin Leucuta cu al sau roman Laptele negru al mamei. El, Cosmin Leucuta, este un tanar care incearca sa isi faca loc in noul val, el pune puncte de suspensie si nu punct, dupa 390 de pagini, unui final cu P.S. la purtator, ceea ce pentru un debutant este un act de curaj si o performanta, stiut fiind ca nu e usor sa umpli un numar mare de pagini si sa mentii interesul cititorului viu pana la final, mai ales atunci cand nu te stie prea multa lume si te invarti intr-un cerc aproape inchis, el mizeaza pe neconventional si nu imbraca armura de protectie a stilului clasic in abordarea materialului narativ, el dedubleaza eul-narator si il transforma cand in personaj principal, cand in creator de personaje.
    Laptele negru al mamei cu generosul titlu alternativ O forma a lucrurilor ce vor veni, dupa ce au mai fost odata, dar noi eram prea prosti sa le observam ii ofera lui Cosmin Leucuta sansa unei nasteri naturale, fara anestezie, cu toate avanatajele si dezavantajele pe care o astfel de nastere le impica. Poate ca a mai publicat el, pana la acest roman, povestiri si nuvele in Revista EgoPHobia, dar abia acum este cu adevarat in fata destinului de scriitor. Cititori si critici, daca il vor considera demn de atentie, isi vor infige ghearele de ulii in carnea scriiturii sale. Ce va rezulta, se poate dovedi a fi o masa literara copioasa sau o indigestie. Un lucru este, insa cert, tanarul scriitor nu se sfieste sa se foloseasca de atuurile pe care modernitatea le pune la dispozitia celor care stiu cum sa le aplice actului creativ. Astfel, fragmentarea povestii in multe bucati care pot fi puse cap la cap dupa bunul plan al cititorului in ascensiunea spre dezlegarea semnificatiilor textului, actiunea care stagneaza pe alocuri in favoarea analizei emotionale, introspectia ca instrument de conturare a unui personaj, ruperea textului cu parafrazari, note de subsol si motto-uri care ofera atat un ragaz, cat si o cheie spre inima naratiunii, limbajul non-academic si violenta de care acesta mai profita, din cand in cand, pentru a soca, a trezi, a atentiona, interconexiunile muzicalo-literare sunt pe maidan si joaca fotbal cu autorul insusi in poarta in Laptele negru al mamei. Dar nu fara o strategie, un antrenament riguros si imnul ego-ului de scriitor intonat la inceput: “Nu ma cheama cu ski la final (desi ar fi amuzant) si nici nu am initiala intermediara in nume (de fapt, am, dar  nu o folosesc). Scriu cartea asta tremurand de frig si scuipand sange si sper ca nimeni sa nu observe ceva esential in legatura cu ea. Talentul este relativ, prin urmare, dai pagina pe propria raspundere. Vorba aia, “o, cei ce cititi aceste randuri, lasati la coperta orice speranta”. Si sa nu cumva sa razi cand citesi aceste randuri. Toate personajele si intamplarile prezentate aici sint fictive, cu exceptia celor care nu sunt, iar orice asemanari cu personaje si intamplari adevarate sint pur incidentale, daca nu le recunoasteti ca fiind intentionate.”
    Ca cititor, nu-i chiar greu sa iti dai seama care este lait-motiv-ul scriiturii cosminleucutiene, si anume, dorinta si obsesiile pe care aceasta le naste. Daca ai, totusi, vreo indoiala, cuprinsul ti-o spulbera. Cele trei parti ale romanului lui Cosmin Leucuta migreaza in jurul sensurilor generoase ale obsesiei ca termen si stare: Partea I – Cutia: o poveste a obsesiei, Partea a II-a – Nimic: o noua poveste a obsesiei, Partea a III-a – Altceva: o alta poveste a obsesiei. Personajele care experimenteaza aceste forme ale obsesiei, in stadii incipiente sau avansate, sunt, insa, putin mai ambigue. Daca in prima parte, Cutia: o poveste a obsesiei, te intimpina un personaj masculin care se dovedeste a fi o plasmuire a personajului central feminin al romanului (afli asta in finalul partii), in celelalte doua parti cartile sunt clar date pe fata. Ea, fata blonda,  idealista cu potential de scriitor tinut in umbra taie si spanzura oameni, stari, momente. Ea este cea pe care Cosmin Leucuta o ridica spre lumina si o coboara spre agonie, folosindu-i felul de a fi pentru a contura o lume, cea a scriitorului care se lupta cu proprii demoni. Laptele negru al mamei vorbeste despre alegeri, despre tentatii, despre pasiunea care te devoreaza in interior, despre actul de creatie si despre mentinerea in viata a simtului de observatie, a bucuriei si a firescului, despre excese si limite, despre viata fara stratul de mucegai al ipocriziei si despre intunericul propriei minti, despre incalcarea unor tipare ale fericirii din ce in ce mai des vehiculate in societatea consumerista actuala si despre acceptarea propriului fel de a fi, despre muzica si literatura ca forme de terapie, de suferinta sublima, de linistire si de eliberare.
    Pentru a se defini ca intreg, romanul lui Cosmin Leucuta, aparut la Editura Adenium din Iasi in 2013, Laptele negru al mamei, se hraneste din proza scurta, din scheletul jurnalului, din lejeritatea istorisirilor orale si din labirinturile frazarii, din stralucirea de diamant a detaliului si din aerele de sef ale dialogului, din subiectivismul persoanei intai singular si din detasarea persoanei a treia singular. Autorul risca totul, este cum nu se poate mai constient ca indrazneala, curajul acela catalogat de unii prostie, imaturitate, lipsa de strategie iti pot scoate manuscrisul din sertar, te pot rupe de statutul de scriitor de succes in propria familie, in propriul bloc sau in propriul cerc de prieteni. Desi lungeste firul narativ pana la subtiere, desi da pe ici pe colo “acum-ul si dinamismul actiunii”  pe “ai sa vezi tu dupa-ul” analizei psihologice, lui Cosmin Leucuta nu i se poate reprosa ca nu are talent, ca nu leaga intr-un nod cu impact cuvintele si propozitiile unele de altele, ca nu naste intrebari, ca nu contureaza personaje care sa te faca sa te gandesti “cu cine naiba seama asta/asta?”, ca nu pune sub microscop nevroze ale contemporaneitatii si ca nu desconspira realitati aflate la doi pasi de fiecare dintre noi. Pana la finalul celor 390 de pagini pe care cartea sa le insumeaza o certitudine se contureaza cu toata claritatea: Cosmin Leucuta fuge cat poate de previzibil. Si ce daca personajul sau te surprinde neplacut pe alocuri si te face sa te indoiesti ca isi stie adevaratele intentii si finalul? Daca de asta e nevoie pentru a-ti excita incapatanarea de a merge pana capat cu povestea sa, fie! 

    laptele-negru-al-mamei_1_fullsize

  • Linişte de-ţi auzi urechile ţiuind şi inima bătând

    Stia aproape totul despre cum sa evite conflictele. Studiase mecanismele autosugestiei, tonalitatile folosite in rostirea cuvintelor, diversele forme ale tacerii, gesturile care aduc cu ele starea care le naste si starea de dupa ce se nasc, privirea si nuantele sale, legaturile dintre culoarea parului si culoarea din obraji, varsta si stapanirea de sine. Dar, dincolo de toate astea, samanta felului sau de a fi era din clasa nonconflictualelor.
    In primul rand, era maestra in a se evita pe sine intr-o stare proasta. Daca se trezea dimineata, de exemplu, si se vedea in oglinda asa cum nici ei nu i-ar fi placut sa se cunoasca, in timp ce cafeaua dadea in foc in bucatarie, nu injura atat de colorat, incat pielea urechilor vecinilor sa isi schimbe nuanta, iar timpanele acelorasi vecini sa fie pe termen lung avariate, ci, dimpotriva, zambea pana isi mai sapa un rid de expresie pe fata. Si ce daca arata ca naiba pentru ca nu dormise si se cocotase dupa propriile fantezii in copacul dorintei, iar cafeaua avea gust de zat ars? Deja isi zarise linistea jucandu-se de-a v-ati-ascunselea cu ea pe dupa usile apartamentului si i-a fost imposibil sa nu-i cedeze detasarii.
    Apoi, se pricepea, ca nimeni alta (cel putin ea nu mai intalnise pe nimeni la fel), sa ucida pofta de cearta din ceilalti. Ii urmarea cum se infierbanta, cum isi scot armele discutiilor in contradictoriu la vedere, cum le lustruiesc si le incarca. Ii privea in ochi cu cea mai senina mina, nu le dadea motive sa se enerveze, ceea ce cauzeaza clar enervare cand ai chef de un conflict, si, cand simtea ca e momentul, le sugruma cu sangele rece al dependentului de starea de bine pofta de mahala. Ramanea intre ea si ei, ceilaltii innourati, o liniste apasatoare care se prelingea spre o schimbare a subiectului si spre o atmosfera de “nimic urat nu s-a intamplat intre noi acum cateva minute”. Nu, nu era acea practicanta infocata a agresivitatii pasive. Pur si simplu, iubea nervozitatea sterila, acea nervozitate care nu naste cearta, ci simte o atractie platonica, dar de nestavilit, fata de liniste, se consuma in interior. Nervozitatea care dupa ce accelereaza gesturile, ascute limbile si pipereaza privirile se face nevazuta. Cel mai mult ii placea sa ii nimiceasca nervii lui, acelui barbat din viata ei caruia ar fi putut sa ii datoreze si sa ii ofere totul. Il cunoscuse cu ani in urma si nu astepta sau nu stia ca asteapta ceva de la el. Vorbeau, se ascultau si se desparteau pe cat de apropiati, pe atat de straini. Nu va uita niciodata cand ii marturisise: “Din cand in cand, imi curat tristetea de sub unghiile degetelor cu care mangai parul ei de culoarea dezamagirii. Nu trebuie sa stii cine e ea, pentru ca deja am parasit-o in gand. Candva, cat de curand, iti voi da tie drept de viata si de moarte asupra tristetii si fericirii mele. Deocamdata, doar simt nevoia sa iti vorbesc. Reusesti, ca nimeni alta, sa ma faci sa uit de ce sunt suparat. Esti detasare si apropiere.” Cand se intampla ca el sa isi foloseasca artileria grea a argumentelor contra sau pur si simplu sa faca abuz de violenta limbajului pentru ca a avut o zi proasta si a dat peste oamenii nepotriviti, ea il lasa sa ajunga pana in punctul in care simtea ca s-a descarcat, iar cand intelegea ca prelungeste tensiunea de dragul tensiunii il lua de mana si il ducea in fata oglinzii. Acolo, tinandu-l strans de mana, ii zambea cu cel mai senin zambet al sau si il saruta indelung, pe gura si pe mana pe care o folosea cel mai des pentru a gesticula cand era nervos. Si atmosfera de cearta deja agoniza.
    Nu ii era intotdeauna usor sa le vina de hac nervilor dezlantuiti. Nu de putine ori isi simtea sangele fierbinte, era cat pe ce sa se inece cu gloata de cuvinte barbare care i se opreau undeva in gat sau chiar ajungeau pana pe varful limbii, facea in minte exercitii de relaxare a muschilor fetei. Dar nu sa lasa pana nu invingea incordarea, din ea sau din ceilalti. Si atunci, in momentele acelea in care se lasa o liniste de iti auzeai urechile tiuind si inima batand, acea liniste a inceputului si a sfarsitului, era cu adevarat fericita. 

    foto: Stefania Mihailescu 

    voce: Stefania Mihailescu

  • 237 de pagini în familie – O adevărată familie

    Proza scurta nu lasa loc caii de mijloc. Ori iti place, ori o pui deoparte pentru cine va avea chef. Daca romanul se aseamana, oarecum, cu filmul de lung metraj si iti mai lasa portite spre placeri sporadice, chiar si atunci cand nu e mare lucru de capul lui, povestirile se aliaza cu intensitatea. Tot ce au ele de oferit se desfasoara sub ochii tai contracronometru. Ti se da de inteles ceva de genul “hai ca sunt un personaj care are doar douzeci de pagini de viata, spune-mi, vrei sa ma cunosti de la inceput pana la final, nu am timp de «pe parcurs»!” Nu este usor sa scrii proza scurta. Ai nevoie de personaje hotarate, bine conturate si relevante si, de ce nu, de un final in coada de peste cu multe trimiteri si subintelesuri. De obicei, o povestioara nu tolereaza prea multe personaje. Tine mult la calitate. De aceea, cand iti cade in mana o carte de proza scurta, cam stii din primele randuri daca vrei sa le dai autorului si stilului sau o sansa. 
    Editura Adenium din Iasi a deschis in 2013 sertarul colectiei Punct Ro. Proza pentru un scriitor care incearca sa isi subordoneze proza scurta si sa o imprieteneasca, apoi, cu cititorii. Si, culmea, ii iese. Este vorba despre Mircea Gheorghe si a sa O adevarata familie. Cunoscut prozator, traducator si jurnalist roman stabilit in Canada, Mircea Gheorghe a studiat mult genurile literare inainte de a se apuca el insusi sa le joace printre degete, intrucat a absolvit Facultatea de Limba si Literatura Romana din Bucuresti. Dar, nu are asta importanta, stiut fiind ca o diploma nu te obliga si la talent. Poate doar talentul te obliga la diploma, sa fie acolo, pentru cei care se apuca de rascolit. Mircea Gheorghe, insa, se foloseste si de diploma si de talent. Daca ar fi sa ii transam stilul in bucataria literaturii, am putea spune ca Mircea Gheorghe se bazeaza in cartea sa O adevarata familie pe repeziciunea naratiunii, asa cum numeste Umberto Eco usurinta de a contura o poveste fara a te pierde in prea multe detalii si se fereste cat poate de acea lentoare care poate fi fatala, mai ales in proza scurta. Pentru ca, nu-i asa, daca din 30 de pagini, douazeci le dedici descrierii unui peisaj anost, poti fi aproape sigur ca vei esua in a capta atentia cititorului pana la final. Mircea Gheorghe intra direct in actiune, nu ii ofera personajului sau indiferent care o fi acela, timp sa isi faca freza, da buzna peste el in cabina de proba, daca este cazul, si il forteaza sa isi spuna povestea. 
    Cele 15 povestiri din O adevarata familie prezinta cititorului personaje care aparent nu au nici o legatura intre ele. Dar, ceva, totusi, le uneste. Asa se face ca, dupa 237 de pagini mirceagheorghiene, ai vrea sa desenezi un arbore genealogic si sa ii gasesti fiecarui personaj un loc al sau acolo si o inrudire cu celelalte. Felia de timp in care isi traiesc efemeritatea fiecare el si fiecare ea nascuti de imaginatia si de experienta de viata a autorului e decupata cu generozitate si acopera mai multe perioade. Atunci-ul comunist se amesteca in proza lui Mircea Gheorghe cu acum-ul democratiei precare romanesti sau al vietii de emigrant in Canada. Fie ca insotesti pe cineva la plimbare sau in concediu, fie ca asisti la o concediere sau la o angajare, la o declaratie de dragoste sau la un spate intors iubirii, fie ca te lasi purtat de ghearele invidiei sau de mainile delicate ale generozitatii prin inima cuiva, nu vei simti ca ti se cere sa fii partinitor, intrucat Mircea Gheorghe, din primele randuri ale povestirii Cabrioleta pana la finalul din Vacanta nu se inhaiteaza cu patetismul pentru a stoarce lacrimi sau pentru a crea situatii amuzante. Totul in intamplarile sale este imbibat in autenticitate. Astfel, scriitorul publicat de Editura Adenium din Iasi nu se sfieste sa amestece ridicolul cu tragicul intr-un aluat narativ bine copt la flacara talcului. Personajele sale sunt extrem de umane, alese cu grija din tipologii des intalnite in viata de zi cu zi, un avar, un ambitios peste masura, un naiv, o idealista, un uns cu toate alifiile, un invidios, un ranchiunos, un plictisit de viata, un tipicar, o bolnava de gelozie, dar privite cu o “bunavointa usor malitioasa”, dupa cum remarca si scriitorul Liviu Antonesei, care il compara cu Gogol, Caragiale si chiar cu Cehov. Mircea Gheorghe lasa in urma sa o ambiguitate lustruita si pastreaza distanta fata de un Dan, un Dinu, o Adi, un Tudor, un Roger sau un Sebastian. Ii lasa cititorului libertatea de se pierde in sentimentalisme, daca ii mai da mana, fireste, dupa ce este pus in fata unor fapte, a unor oameni, a unor realitati. 
    Chiar daca firul actiunii dintr-o povestire inclusa de catre Mircea Gheorghe in volumul O adevarata familie porneste de la banal in toata splendoarea sa, pitorescul isi face, totusi, simtita prezenta. Ceva trebuie sa faca o Adi sau un Dan pentru a da de inteles ca nimic nu va mai fi la fel pana la final. Citindu-l pe autorul de origine romana stabilit in Canada nu ai cum sa nu identifici o deprindere de a-l prezenta pe celalalt specific romaneasca si ironia la adresa felului de a fi al unui popor cu samanta imprastiata in multe locuri din lume. Si, chiar daca trebuie sa iti imaginezi tu ce ochi are Adi sau la ce se gandeste Corina cand cineva o vorbeste pe la spate cu ea in aceeasi incapere, Mircea Gheorghe te castiga de partea sa. Stie cand sa isi faca personajele sa taca si cand sa se dezlantuie, stie ce fenomene ale naturii sa iti descrie in amanunt pentru a intelege cum le-a afectat planurile protagonistilor, stie sa extraga cu pipeta simtului de observatie pe care orice scriitor o poarta peste tot suficient dramatism pentru a se face bagat in seama si suficienta indiferenta fata de propriile personaje pentru a starni compasiunea cititorului fata de acestea, stapaneste cu indemanare fraiele frazarii si strecoara si cativa stropi de absurd si de ironie, atat cat sa mentina interesul de lectura viu. O adevarata familie da dialogului puteri de suveran, ii pune la dispozitie descrierii trena de regina si exploateaza forta de atractie a marginalului. Acolo unde nu te astepti, acolo te va plasa Mircea Gheorghe prin ale sale personaje.

    Volumul aparut in colectia Punct Ro. Proza a Editurii Adenium din Iasi se dovedeste a fi o lectura care te absoarbe ca un burete si te lasa sa te odihnesti postlectura cu cel putin o convingere in minte: e al naibii de placuta si de plina de invataminte detasarea fata de oameni, locuri si intamplari care pot avea legatura si cu realitatea in care tu insuti traiesti.

    o-adevarata-familie_1_fullsize

  • C-așa-i în teatru – Tinerețe fără bătrânețe și teatru fără de moarte

    Daca te zvarcolesti noaptea in pat de prea mult talent si iti alegi profesia de actor, faci, in primul rand, un pact cu perfectionistul din tine si, poate, cu narcisistul. ”Nu voi incerca, vreodata, sa fiu altfel decat bun!”, asta iti va fi mantra. Orice abatere te va indeparta de adevarata-ti natura, caci chemarea scenei este una care cere sacrificii, dar si supunere, credinta si multa dragoste. Trebuie sa iti fie drag praful care se ridica in urma ta cand alergi ca un nebun pentru ca asa iti dicteaza un personaj, machiajul care iti imbatraneste tenul cu ani, regizorul care se incrunta la tine pentru ca nu faci, inca, nimic cum trebuie, colegul care isi uita pentru moment replica si te incurca si pe tine. Trebuie sa iubesti publicul, chiar si atunci cand iti este ostil, pentru ca ti-e cea mai fidela oglinda. Trebuie sa, trebuie sa. Dincolo de aceste trebuie sa-uri iti pui la punct, pana in cel mai mic detaliu, un ritual al tau. Doar tu stabilesti cum iti bei cafeaua si cum iti fumezi tigara (daca fumezi) in ziua in care ai spectacol sau o repetitie, cat vorbesti la telefon si cu cine, pe unde iti porti pasii, cum cauti detasarea inainte de marea lupta. Unii actori sunt atat de epuizati spre final de cariera, pentru ca da, actoria este o meserie pe cat de frumoasa, pe atat de lacoma, de vampirica, incat se retrag in boala si neputinta. Altii, dimpotriva, reusesc sa imbatraneasca cald, senin si sa intoarca pagini de teatru la scrierea carora au contribuit. Este si cazul lui Petru Ciubotaru, actor al Teatrului National “Vasile Alecsandri” Iasi din 1964, ajuns la 50 de ani de teatru in 2014. Si, pentru ca o astfel de aniversare nu putea sa nu implice si publicul care i-a validat talentul timp de zeci de ani, veteranul scenei iesene a gandit un spectacol-retrospectiva, un spectacol care sa ii surprinda atat franturi din personalitatea scenica, cat si franturi de suflet, de viata de om simplu. 
    Tinerete fara batranete si teatru fara de moarte este felul lui Petru Ciubotaru de a-si aminti si de a multumi, de a se retrage putin cate putin din lumina reflectoarelor, punand lumina reflectoarelor pe el. “Este primul actor care a cutezat sa abordeze travestiul Chiritei dupa disparitia lui Miluta Gheorghiu; el se inscrie astfel in linia traditionala a travestiului Chiritei deschisa de Matei Millo si continuata de Mihai Arceleanu, Vasile Boldescu, Miluta Gheorghiu… A fost o cutezanta, dar si o realizare artistica pe masura, care ii asigura actorului un loc particular in istoria scenei iesene si, evident, in istoria travestiului acestui personaj. Tot o cutezanta a fost abordarea rolului lui Stefan cel Mare din Apus de soare de Delavrancea, pe care, dupa izbanda exemplara a lui George Calboreanu (stiati ca acesta a fost actor de scoala ieseana?), putini actori au indraznit sa-l interpreteze. Acum, cand isi sarbatoreste jumatatea de secol de activitate, actorul vine in fata publicului cu un spectacol – nu de retragere, ci un fel de sinteza sau corolar al evolutiei sale. Il vom vedea si vom aplauda nu doar evolutia din aceastaa seara, ci o cariera intreaga. Exemplara.”, marturiseste criticul Stefan Oprea. 
    Luandu-si sentimentele drept sfatuitori, Petru Ciubotaru reuseste in Tinerete fara batranete si teatru fara de moarte sa se joace pe sine in toate ipostazele pe care le-a experimentat in viata: cea de copil, de fiu, de om in formare, de cetatean al unei tari, de locuitor al unui oras, de barbat si de actor. Intr-un decor care are in centru gongul, acel desteptator al constiintei spectatorului de teatru si buton de on al actorilor, Petru Ciubotaru canta, recita, povesteste, interactioneaza cu cei din sala, isi face autocritica si se lasa purtat de dor, de nostalgie catre amintirea mamei si a copilariei, catre anii tineretii, catre spiritul unei epoci apuse, se plimba pe strazi ale caror nume s-au schimbat, printre cladiri care nu mai sunt sau au trecut prin transformari profunde. Este ca o carte vie, un actor prin sangele caruia curg multe personaje, un om care a vazut, a trait si a simtit cat pentru mai multe vieti. Si, pentru ca isi doreste un dialog intre generatii si intre varste cat mai autentic, protagonistul spectacolului care il contine, la fel cum vulcanul isi contine lava, aduce langa el pe scena doi copii, pe Sofia Theodora Gatu si pe Tudor Teodoriu. Lor le incredinteaza o parte din duioasele amintiri ale copilariei, lor le povesteste despre mama, singura care ne insoteste pana la final in bataile inimii, lor le transfera o parte din spontaneitatea si din imprevizibilul intregii desfasurari de forte. 

    Tinerete fara batranete si teatru fara de moarte este, intai de toate, un spectacol-palarie-scoasa-si-suflet-dezgolit. Din structura sa reiese intreaga dragoste si intregul respect cu care actorul Petru Ciubotaru si-a tratat meseria de-a lungul anilor. Zeci de minute de “uite-ma-n rolul acela, parca sunt Chirita, parca sunt Stefan cel Mare, parca sunt eu in primii ani de scoala, parca sunt eu intr-o discutie cu mama” ii dezarmeaza pe spectatori si le aduna lacrimile care hoinaresc prin corp, exact in gat. Unii, cei mai norocosi, reusesc sa le si elibereze, pret de cateva secunde. Nimic din ce se intampla pe scena, atata timp cat dureaza recitalul lui Petru Ciubotaru nu denota ipocrizie. Dimpotriva. O lectie de viata traita cu rost, de teatru explorat in profunzimile sale se desfasoara dupa cele mai mai stricte norme ale profesionalismului si lasa in urma o dara de parfum de patetism, de nostalgie, un suflu de intimitate expusa si multa intelepciune. Pentru ca, indiferent de drumul pe care ti-l alegi in viata, pare sa ne spuna actorul, este important sa le arati permanent partenerilor de calatorie ca tii cont de ei si este vital sa pui suflet, sa ai cu cine impartasi traitul. 
     
    Petru Ciubotaru in Tinerete fara batranete si teatru fara de moarte isi este luceafarul carierei careia a stiut sa-i faca fata. Modest, sensibil, cu umor, atasat de tot ce adaposteste inocenta si sambure de adevar in stare pura, actorul stie sa straluceasca in continuare, in ciuda sau poate datorita varstei, sa multumeasca celor care l-au ajutat sa ajunga unde este astazi si imbina in spectacolul de la Sala Studio “Teofil Valcu” a Teatrului National “Vasile Alecsandri” din Iasi scenariul unui one man show cu cel al unei dupa-amiezi petrecuta printre prieteni. Oricare dintre spectatori se poate simti vizat de intrebarile sale plantate intelept si cu haz printre monoloage care i-au conturat de-a lungul timpului imaginea de actor indragit de public.  
    Emotionant pana la lacrimi, stapanit de sunetul gongului care delimiteaza etapele vietii unui actor si de prezenta de spirit a unui om si a unui artist care se poate privi pe sine retrospectiv si care vrea sa isi imparta amintirile, macar o parte dintre ele, cu cei datorita carora exista in lumina reflectoarelor, spectacolul Tinerete fara batranete si teatru fara de moarte nu se vrea a fi un punct pus unei cariere, ci un popas dupa un drum lung, si nu intotdeauna usor, printr-o lume a himerelor, a alter-ego-urilor, a vietii disecate in nenumarate alte vieti. “Nu trebuie spuse vorbe mari. Scenariul pare putin eclectic in lecturarea lui imediata, dar el se compune din niste bucurii pe care le-am avut de-a lungul profesiei. Totusi, bucuria poate sa aduca si tristete, si neliniste… Spectacolul acesta e un cadou pe care mi-l fac mie, pentru ca nu am fost prea rasfatat in viata. De asta se si numeste «Tinerete fara batranete si teatru fara de moarte» – ca nu se stiu zilele omului”, recunoaste insusi Petru Ciubotaru, actorul care a jucat in peste 250 de roluri si inca si le aminteste cu bucurie.

    tinerete-fara-batranete-si-teatru-fara-de-moarte-teatrul-national-iasi-afis-petru-ciubotaru-2014

  • Invitaţie la teatru – Cum am devenit stupid

    La inceput de februarie 2014, mai exact pe 9 februarie, Teatrul National “Vasile Alecsandri” din Iasi a mai programat o premiera la Sala “Uzina cu Teatru” in care isi propune sa exploateze atat potetialul unor actori cu vechime, cat si prospetimea unor artisti aflati in primii ani de scena. Este vorba despre spectacolul Cum am devenit stupid pus in scena de regizoarea Irina Popescu Boieru, dupa un text de Martin Page. 
    Astfel, intr-un decor gandit de scenograful Axenti Marfa, Cosmin Panaite/ Andrei Grigore Sava, Radu Ghilas, Haruna Condurache,  Oana Sandu,  Constantin Avadanei, Emil Coseru, Brandusa Aciobanitei,  Georgeta Burdujan, Radu Homiceanu, Andreea Boboc vor da chip revoltei si inadaptarii, intr-o maniera altfel, asa dupa cum insasi regizoarea marturiseste: “Douazeci si cinci de ani. Aceasta e varsta eroului lui Martin Page, Antoine, un rebel politicos, un revoltat de biblioteca, neadaptat lumii actuale, in care a avut ghinionul sa se nasca, atasat unor valori culturale si morale de traditie, atat de ignorate, de reformate si renovate de contemporanii sai, incat el pare desuet, bizar, de mana a doua… Intelectuali inadaptati, revoltati invinsi de sisteme sociale fara scrupule, ganditori ferventi si chinuiti de propriul geniu s-au mai vazut, e plina literatura! Insa, felul in care alege Antoine sa-si rezolve problema este cel care da originalitate si savoare comica acestei satire de o stranie atrocitate suava, de o cruzime diafana si spumoasa, un foarte amanuntit si spiritual rechizitoriu tandru.”
    Coincidenta sau nu, spectatorii ar trebui sa stie ca varsta personajului central al piesei care va avea premiera pe 9 februarie, incepand cu ora 19.30, Cum am devenit stupid, respectiv 25 de ani, coincide cu “varsta teatrala” a regizoarei Irina Popescu Boieru. Iar cei care nu vor reusi sa ajunga la premiera, vor mai avea o sansa in februarie, pe 15, sa cunoasca personajele lui Martin Page, insufletite de actorii nationalului iesean, in acelasi loc, Sala “Uzina cu Teatru”, de la aceeasi ora, 19.30.

    cum-am-devenit-stupid-afis-teatrul-national

  • Trandafirul origami

    Este alb, 
    Are delicatetea si consistenta hartiei 
    Si poarta in petale, in tulpina destinul unor servetele de pizzerie. 
    E trandafirul origami. 
    Artificialitatea l-a lipsit de farmecul parfumului natural, dar nu se simte catusi de putin complexat, 
    Nu, pentru ca isi asuma conditia. 

    S-a nascut din degetele unui indragostit in cautare disperata de originalitate, si-a gasit caldura de mama in ghemul de emotie din mana celei care l-a primit 
    Si acum isi odihneste petalele in stil origami in biblioteca, intre Fiica tamaduitorului de oase a lui Amy Tan, Sfarsitul unei iubiri a lui Graham Green si Scurta istorie a tractoarelor in limba ucraineana a Marinei Lewycka. 
    El insusi a supravietuit sfarsitului unei iubiri. 
    Si nu orice iubire, ci iubirea din care a aparut. 
    Nu se poate spune, insa, ca are o existenta intotdeauna plutitoare asa ca greutatea sa. 
    La inceput si-a gasit un loc provizoriu intr-o punguta de cadouri. 
    Acolo se imprietenise cu vreo 2-3 siraguri de margele, aflate si ele in tranzit, 
    Insa, a trebuit sa plece dupa vreo cateva luni, alungat de uraganul curateniei de sarbatori. 
    Si nu fara a scapa nevatamat. 
    Petalele si-au pierdut putin din forma initiala, tulpina si-a iesit din fire, dar, din fericire, personalitatea i-a ramas neatinsa. 
    Din punguta de cadouri a ajuns in bibloteca unde se gaseste si acum. 
    Aici singura incercare majora la care este supus vine din partea prafului care din 2 in 2 zile face pe-a morocanosul si pe-a extenuatul si se aseaza pe unde apuca fara a incropi macar o explicatie. 
    Nici asta, insa, nu il indispune pana la tristete si nici nu il scoate din calmul sau bine cultivat pe trandafirul celuloid. 
    A incheiat o intelegere tacita cu prietenul lui cel mai bun, sabotul-olandez-breloc si, de fiecare data cand se apropie praful, palavragesc fara incetare pe teme literare. 
    Sabotul-olandez-breloc, galben si firav sufera de o infirmitate ( si-a pierdut veriga care il atasa de chei ), dar asta nu inseamna ca nu s-a instalat confortabil in coltul rezervat in biblioteca colectiei Chic de la Polirom. 
    S-a atasat foarte mult de trandafirul origami pentru ca, de cand l-a cunoscut, nu s-a mai simtit niciodata singur.
    Da, cam asa arata lumea trandafirului nascut intr-o pizzerie din 2 servetele alese la intamplare dintr-un pachet.

    sursa foto: http://www.etsy.com/

  • Treceri pe lângă

    A fi acolo nu tine numai de prezent.
    A fi acolo isi ia drept coordonate importanta pe care tu o dai unor oameni sau unor intamplari si intensitatea la care transformarile in interiorul tau se produc cu acei oameni, traind acele intamplari.

    Te poti simti miez fara sa-ti mai amintesti exact de ce, pentru ca amintirea si-a plantat radacini atat de adanci, incat, din cand in cand, mai da cate o floare.
    Si atunci te regasesti admirand acea floare, bucurandu-te de ea, fara sa mai stii, cu exactitate, in ce conditii ai plantat semintele.
    Asa se construieste fiecare poveste, fie ea frumoasa, induiosatoare, trista, banala sau cu aere de unicitate.
    Si te simti de parca ai fi calcat pe un teritoriu atat de familiar si totusi strain, cu o nota stranie de intimitate si de raceala care pluteste peste tot.
    Nu toate povestile te indeamna, insa, sa ramai, sa fii miez.
    Ai vrea sa treci pe langa, sa le observi de la distanta ca un voyeurist si sa le imbraci in cuvinte fara sa simti ca te-ar putea schimba iremediabil.
    Dar, totusi, esti acolo, personaj principal, pozitiv sau negativ, dupa caz.
    Trecerile pe langa sunt, de fapt, lasitatile pe care amintirea si le permite.
    Stie ca ar trebui sa isi revendice acea poveste, dar se bucura de luxul de a schimba partile care nu ii convin, care nu se potrivesc imaginii despre sine.
    Amintirea este, oricum recunoscuta pentru subiectivitatea sa.
    Nu i-a placut niciodata acea strictete de raport de activitate pe care oamenii o asteapta de la ea.
    Asa ca, da, trecerile pe langa sunt nisele in care se strecoara cand simte ca se cere mult de la ea sau cand pur si simplu isi odihneste generozitatea.
    Nu prea ii pasa, in astfel de momente, ca cel care vrea sa isi aminteasca si experimenteaza doar o trecere pe langa, se lasa macinat de angoasa, tristeste, dezamagire sau usurare.
    Pentru ea trecerea pe langa inseamna liniste, pentru cel care o cauta, un gol in memorie.
    Nu ii place, insa, sa fie confundate trecerile pe langa cu uitarea.
    Uitarea este stadiul ultim al unei boli grave de care sufera cineva, pe cand trecerea pe langa este doar o forma de a ignora o realitate oricum acolo.
    Amintirea are suficienta incredere in instinctele sale, incat sa stie cand sa excite senzatia de "sunt acolo, intotdeauna am fost acolo" si cand sa se imprieteneasca cu lasul "hai sa vedem ce se intampla daca ma aliez cu indiferenta".
    Nu e usor sa accepti ca esti de acord cu trecerea pe langa cand stii ca ai iubit cu intensitate si firesc, cand visezi oameni si locuri care ai fi vrut sa ramana in realitatea ta, cand te-ai schimbat intr-atat, incat vrei sa iti amintesti cum erai, cand ti se face dor de radacinile care dau acum flori atat de frumoase.
    Dar faci un pact cu amintirea, pentru ca este singura care te insoteste pana la capat, indiferent cat de ciobita ar fi de rostogolirea sa prin timp.

  • Tarkovski, Timpul și Emil Brumaru

    Pe 25 ianuarie 2014, intr-o zi de iarna cu mai multe coduri de ninsoare anuntate in diferite zone din Romania, in Iasi, la Libraria Carturesti din Pallas Mall, mai exact, a avut loc, incepand cu ora 16.00, o intalnire-eveniment care pe multi i-a dezghetat, i-a emotionat si chiar i-a infierbantat, intalnire organizata de Editura Adenium din Iasi, „Tarkovski si Brumaru”.

    Avand ca punct de pornire cartea lui Mihai Vacariu, Indragostit de Tarkovski, publicata de editura din Iasi in 2013 si aflata deja la al doilea tiraj, dupa cum a marturisit insusi autorul, intalnirea-eveniment a fost asemeni unui film de actiune care te lasa sa intuiesti de la inceput finalul, dar care te face tare curios in legatura cu motivele care au dus la alegerea acestui final. Dincolo de discutiile savuroase despre Tarkovski si filmele sale, despre femeie, despre Dostoievski, literatura si religie in care s-au implicat scriitorii Mihai Vacariu, Emil Brumaru si Liviu Antonesei, Sorin Bocancea, filosof si decan al Facultatii de Stiinte Politice si Administrative a Universitatii „Petre Andrei” din Iasi, politologul si editorialistul Daniel Sandru si Bogdan Ulmu, scriitor si critic de teatru si film, intalnirea de la Carturesti a fost un bun prilej si pentru lansarea numarului din ianuarie al Revistei Culturale Timpul. Desi, poate multi se asteptau doar la o prezentare pe scurt a sumarului revistei venita din partea conducatorului publicatiei, scriitorul Liviu Antonesei, surpriza si-a facut loc. Astfel, acesta a anuntat in mod oficial ca se retrage din fruntea Timpului si ca preda stafeta fostului sau elev, politologul si editorialistul Daniel Sandru. „Are loc un transfer, nu de putere, ci de stafeta, pentru ca am decis sa ma retrag de la conducerea revistei, pentru a ma ocupa doar de Editura Adenium. Nu demisionez, doar m-am retras si am gasit un nou director, foarte tanar. Sunt convins ca sub conducerea lui Daniel Sandru revista va fi chiar mai buna decat a fost pana acum”, a precizat Liviu Antonesei.

    1501595_596313383777087_1640109021_o

    Pentru ca un astfel de gest starneste reactii imediate si curiozitati care se cer hranite, la randul sau, Daniel Sandru, vizibil emotionat si constient de importanta sarcinii care ii revine a declarat: „Este un privilegiu sa pot contribui la viitorul parcurs editorial al unei publicatii culturale de prestigiu. M-a cucerit increderea pe care mi-a acordat-o profesorul, scriitorul si, indraznesc sa spun, prietenul Liviu Antonesei, cel care a condus revista in ultimii 20 de ani. Dincolo de necesara reverenta fata de traditie, am convingerea ca Liviu Antonesei ma va sustine pentru ca, alaturi de colegii din redactie, sa pot plasa propria-mi amprenta pe linia de continuitate a acestei traditii. Nu sunt un adept al revolutiilor, ci unul al reformelor graduale si, dincolo de noutatile ce vor aparea in revista, astept opinii critice si propuneri de colaborare din partea cititorilor”. 

    Retrospectiv privind, se poate afirma ca, pe parcursul a doua ore, atat cei care au ales sa fie prezenti la acest eveniment cu dubla semnificatie, cat si cei care au accesat un link pe pagina de facebook a cartii Indragostit de Tarkovski si au urmarit online intreaga desfasurare de forte, au putut intra in posesia numarului pe ianuarie al Timpului, au interactionat cu scriitori care stiu sa mentina viu interesul pentru lectura, au fost surprinsi, au ras, s-au emotionat si si-au decretat propriul cod, codul rosu de lectura.

    1040321_596357137106045_477274132_o