A fi acolo nu ține numai de prezent.

A fi acolo își ia drept coordonate importanța pe care tu o dai unor oameni sau unor întâmplări și intensitatea la care transformările în interiorul tău se produc cu acei oameni, trăind acele întâmplări. Te poți simți miez fără să-ți mai amintești exact de ce, pentru că amintirea și-a plantat rădăcini atât de adânci, încât, din când în când, mai dă câte o floare. Și atunci te regăsești admirând acea floare, bucurându-te de ea, fără să mai știi, cu exactitate, în ce condiții ai plantat semințele.

Așa se construiește fiecare poveste, fie ea frumoasă, înduioșătoare, tristă, banală sau cu aere de unicitate. Și te simți de parcă ai fi călcat pe un teritoriu atât de familiar și totuși străin, cu o notă stranie de intimitate și de răceală care plutește peste tot. Nu toate poveștile te îndeamnă, însă, să rămâi, să fii miez. Ai vrea să treci pe lângă, să le observi de la distanță ca un voyeurist și să le îmbraci în cuvinte fără să simți că te-ar putea schimba iremediabil. Dar, totuși, ești acolo, personaj principal, pozitiv sau negativ, după caz.

Trecerile pe lângă sunt, de fapt, lașitățile pe care amintirea și le permite. Știe că ar trebui să își revendice acea poveste, dar se bucură de luxul de a schimba părțile care nu îi convin, care nu se potrivesc imaginii despre sine. Amintirea este, oricum, recunoscută pentru subiectivitatea sa. Nu i-a plăcut niciodată acea strictețe de raport de activitate pe care oamenii o așteaptă de la ea. Așa că, da, trecerile pe lângă sunt nișele în care se strecoară când simte că se cere mult de la ea sau când pur și simplu își odihnește generozitatea.

Nu prea îi pasă, în astfel de momente, că cel care vrea să își amintească și experimentează doar o trecere pe lângă, se lasă măcinat de angoasă, tristețe, dezamăgire sau ușurare. Pentru ea, trecerea pe lângă înseamnă liniște; pentru cel care o caută, un gol în memorie. Nu îi place, însă, să fie confundate trecerile pe lângă cu uitarea. Uitarea este stadiul ultim al unei boli grave de care suferă cineva, pe când trecerea pe lângă este doar o formă de a ignora o realitate oricum acolo.

Amintirea are suficientă încredere în instinctele sale, încât să știe când să excite senzația de „sunt acolo, întotdeauna am fost acolo” și când să se împrietenească cu lașul „hai să vedem ce se întâmplă dacă mă aliez cu indiferența”.

Nu e ușor să accepți că ești de acord cu trecerea pe lângă când știi că ai iubit cu intensitate și firesc, când visezi oameni și locuri care ai fi vrut să rămână în realitatea ta, când te-ai schimbat într-atât, încât vrei să îți amintești cum erai, când ți se face dor de rădăcinile care dau acum flori atât de frumoase. Dar faci un pact cu amintirea, pentru că este singura care te însoțește până la capăt, indiferent cât de ciobită ar fi de rostogolirea sa prin timp.