Dacă te zvârcolești noaptea în pat de prea mult talent și îți alegi profesia de actor, faci, în primul rând, un pact cu perfecționistul din tine și, poate, cu narcisistul. ”Nu voi încerca, vreodată, să fiu altfel decât bun!”, asta îți va fi mantra. Orice abatere te va îndepărta de adevărata-ți natură, căci chemarea scenei este una care cere sacrificii, dar și supunere, credință și multă dragoste. Trebuie să îți fie drag praful care se ridică în urma ta când alergi ca un nebun pentru că așa îți dictează un personaj, machiajul care îți îmbătrânește tenul cu ani, regizorul care se încruntă la tine pentru că nu faci, încă, nimic cum trebuie, colegul care își uită pentru moment replica și te încurcă și pe tine. Trebuie să iubești publicul, chiar și atunci când îți este ostil, pentru că ți-e cea mai fidelă oglindă. Trebuie să, trebuie să. Dincolo de aceste trebuie să-uri îți pui la punct, până în cel mai mic detaliu, un ritual al tău. Doar tu stabilești cum îți bei cafeaua și cum îți fumezi țigara (dacă fumezi) în ziua în care ai spectacol sau o repetiție, cât vorbești la telefon și cu cine, pe unde îți porți pașii, cum cauți detașarea înainte de marea luptă. Unii actori sunt atât de epuizați spre final de carieră, pentru că da, actoria este o meserie pe cât de frumoasă, pe atât de lacomă, de vampirică, încât se retrag în boală și neputință. Alții, dimpotrivă, reușesc să îmbătrânească cald, senin și să întoarcă pagini de teatru la scrierea cărora au contribuit. Este și cazul lui Petru Ciubotaru, actor al Teatrului Național “Vasile Alecsandri” Iași din 1964, ajuns la 50 de ani de teatru în 2014. Și, pentru că o astfel de aniversare nu putea să nu implice și publicul care i-a validat talentul timp de zeci de ani, veteranul scenei ieșene a gândit un spectacol-retrospectivă, un spectacol care să îi surprindă atât frânturi din personalitatea scenică, cât și frânturi de suflet, de viață de om simplu.
Tinerețe fără bătrânețe și teatru fără de moarte este felul lui Petru Ciubotaru de a-și aminti și de a mulțumi, de a se retrage puțin câte puțin din lumina reflectoarelor, punând lumina reflectoarelor pe el. “Este primul actor care a cutezat să abordeze travestiul Chiriței după dispariția lui Miluță Gheorghiu; el se înscrie astfel în linia tradițională a travestiului Chiriței deschisă de Matei Millo și continuată de Mihai Arceleanu, Vasile Boldescu, Miluță Gheorghiu… A fost o cutezanță, dar și o realizare artistică pe măsură, care îi asigură actorului un loc particular în istoria scenei ieșene și, evident, în istoria travestiului acestui personaj. Tot o cutezanță a fost abordarea rolului lui Ștefan cel Mare din Apus de soare de Delavrancea, pe care, după izbânda exemplară a lui George Calboreanu (știați că acesta a fost actor de școală ieșeană?), puțini actori au îndrăznit să-l interpreteze. Acum, când își sărbătorește jumătatea de secol de activitate, actorul vine în fața publicului cu un spectacol – nu de retragere, ci un fel de sinteză sau corolar al evoluției sale. Îl vom vedea și vom aplauda nu doar evoluția din această seară, ci o carieră întreagă. Exemplară.”, mărturisește criticul Ștefan Oprea.
Luându-și sentimentele drept sfătuitori, Petru Ciubotaru reușește în Tinerețe fără bătrânețe și teatru fără de moarte să se joace pe sine în toate ipostazele pe care le-a experimentat în viață: cea de copil, de fiu, de om în formare, de cetățean al unei țări, de locuitor al unui oraș, de bărbat și de actor. Într-un decor care are în centru gongul, acel deșteptător al conștiinței spectatorului de teatru și buton de on al actorilor, Petru Ciubotaru cântă, recită, povestește, interacționează cu cei din sală, își face autocritica și se lasă purtat de dor, de nostalgie către amintirea mamei și a copilăriei, către anii tinereții, către spiritul unei epoci apuse, se plimbă pe străzi ale căror nume s-au schimbat, printre clădiri care nu mai sunt sau au trecut prin transformări profunde. Este ca o carte vie, un actor prin sângele căruia curg multe personaje, un om care a văzut, a trăit și a simțit cât pentru mai multe vieți. Și, pentru că își dorește un dialog între generații și între vârste cât mai autentic, protagonistul spectacolului care îl conține, la fel cum vulcanul își conține lava, aduce lângă el pe scenă doi copii, pe Sofia Theodora Gâțu și pe Tudor Teodoriu. Lor le încredințează o parte din duioasele amintiri ale copilăriei, lor le povestește despre mamă, singura care ne însoțește până la final în bătăile inimii, lor le transferă o parte din spontaneitatea și din imprevizibilul întregii desfășurări de forțe.
Tinerețe fără bătrânețe și teatru fără de moarte este, întâi de toate, un spectacol-pălărie-scoasă-și-suflet-dezgolit. Din structura sa reiese întreaga dragoste și întregul respect cu care actorul Petru Ciubotaru și-a tratat meseria de-a lungul anilor. Zeci de minute de “uite-mă-n rolul acela, parcă sunt Chirița, parcă sunt Ștefan cel Mare, parcă sunt eu în primii ani de școală, parcă sunt eu într-o discuție cu mama” îi dezarmează pe spectatori și le adună lacrimile care hoinăresc prin corp, exact în gât. Unii, cei mai norocoși, reușesc să le și elibereze, preț de câteva secunde. Nimic din ce se întâmplă pe scenă, atâta timp cât durează recitalul lui Petru Ciubotaru nu denotă ipocrizie. Dimpotrivă. O lecție de viață trăită cu rost, de teatru explorat în profunzimile sale se desfășoară după cele mai stricte norme ale profesionalismului și lasă în urmă o dâră de parfum de patetism, de nostalgie, un suflu de intimitate expusă și multă înțelepciune. Pentru că, indiferent de drumul pe care ți-l alegi în viață, pare să ne spună actorul, este important să le arăți permanent partenerilor de călătorie că ții cont de ei și este vital să pui suflet, să ai cu cine împărtăși trăitul. Petru Ciubotaru în Tinerețe fără bătrânețe și teatru fără de moarte își este luceafărul carierei căreia a știut să-i facă față. Modest, sensibil, cu umor, atașat de tot ce adăpostește inocență și sâmbure de adevăr în stare pură, actorul știe să strălucească în continuare, în ciuda sau poate datorită vârstei, să mulțumească celor care l-au ajutat să ajungă unde este astăzi și îmbină în spectacolul de la Sala Studio “Teofil Vâlcu” a Teatrului Național “Vasile Alecsandri” din Iași scenariul unui one man show cu cel al unei după-amiezi petrecută printre prieteni. Oricare dintre spectatori se poate simți vizat de întrebările sale plantate înțelept și cu haz printre monoloage care i-au conturat de-a lungul timpului imaginea de actor îndrăgit de public.
Emoționant până la lacrimi, stăpânit de sunetul gongului care delimitează etapele vieții unui actor și de prezența de spirit a unui om și a unui artist care se poate privi pe sine retrospectiv și care vrea să își împartă amintirile, măcar o parte dintre ele, cu cei datorită cărora există în lumina reflectoarelor, spectacolul Tinerețe fără bătrânețe și teatru fără de moarte nu se vrea a fi un punct pus unei cariere, ci un popas după un drum lung, și nu întotdeauna ușor, printr-o lume a himerelor, a alter-ego-urilor, a vieții disecate în nenumărate alte vieți. “Nu trebuie spuse vorbe mari. Scenariul pare puțin eclectic în lecturarea lui imediată, dar el se compune din niște bucurii pe care le-am avut de-a lungul profesiei. Totuși, bucuria poate să aducă și tristețe, și neliniște… Spectacolul acesta e un cadou pe care mi-l fac mie, pentru că nu am fost prea răsfățat în viață. De asta se și numește «Tinerețe fără bătrânețe și teatru fără de moarte» – că nu se știu zilele omului”, recunoaște însuși Petru Ciubotaru, actorul care a jucat în peste 250 de roluri și încă și le amintește cu bucurie.
