Autor: Ramona Iacobuțe

Cu David Grossman până la capătul pământului

Pentru a simti din nou pe cineva de care te-ai instrainat trebuie sa te curati de tot uratul dintre voi, sa iti amintesti, sa iei pe rand fiecare sentiment, fiecare privire, fiecare atingere, fiecare cuvant rostit si sa le dezinfectezi de orice parazit emotional, de orice urma de ura, de nepasare si razbunare.

Daca nu reusesti de unul singur si ai nevoie de inspiratie, scriitorul David Grossman a scris o carte numai buna de folosit pe post de manual pentru invatarea gramaticii afective, Pana la capatul pamantului.

Inventivitate literara, imprevizibil, Prix Medicis Etranger 2011, o drama personala a autorului nascuta dintr-o situatie similara cu cea a personajelor pe care le construieste si survenita in momentul in care acesta se apropia de finalul cartii sunt doar cateva dintre reperele dupa care cititorul in cautare de noi lecturi captivante se poate orienta pentru a-l descoperi in librarii pe scriitorul David Grossman si a sa capodopera Pana la capatul pamantului, aparuta la Editura Polirom in 2012, in Colectia Proza XXI.

Odata luata decizia de a citi aceasta carte, existenta semnului care marcheaza pauza de lectura va fi aproape uitata, iar momentele de ragaz din timpul unei zile pe care va incerca sa le gaseasca cititorul vor fi pentru a iesi din lectura, nu pentru a relua lectura. Intregul text te doare, intregul text se imprima in buricul degetelor si pe retina, iar trimiterile sale catre esentele sufletului te induioseaza profund. Lirismul, firul narativ care oscileaza intre trecut si prezent, dialogul care se pierde in vocea povestitorului, schimbul de pase dela persoana intai la persoana a treia, punctul aflat uneori la zeci de propozitii distanta de inceputul unei fraze, intensitatea trairilor, sinceritatea brutala, vartejul de ganduri, emotii, autonaliza, actiunea te subjuga, te determina sa te traspui in pielea personajelor si nu iti doresti decat sa ajungi la finalul marcat de pagina cu numarul 601 pentru a te odihni si a intelege.

Ora, personajul central al romanului Pana la capatul pamantului, o femeie trecuta de ceva vreme de prima tinerete, dar cu o frumusete inca pregnanta si cu o forta interioara care de multe ori ii copleseste pe cei din jur este puntea de legatura cu celelalte personaje si samburele de emotii al intregului roman. Astfel, Paul Auster, un alt mare scriitor al literaturii universale, marturiseste,: “Flaubert a creat-o pe Emma, Tolstoi pe Anna, iar acum o avem pe Ora lui Grossman, protagonista unei carti zguduitoare, superbe, memorabile.”

Atat mintea cat si sufletul Orei folosesc puterea de vindecare si de exemplificare a detaliului si in momentele de traire interioara, dar si atunci cand se afla in prezenta unei fiinte dragi. Fragmentarea sentimentului pana la os este simtita de catre cititor imediat ce se apropie de firul povestii redate prin vocea personajului feminin: “Poate ca nu ar trebui sa se plimbe prin camera lui, sa nu rupa firele subtiri ale miscarilor lui, care atarnau inca in incapere, sa nu amuteasca ecoul slab al aburilor copilariei lui, care se ridicau din cand in cand din cine stie ce perna, din vreo minge galbena si cheala de tennis, ori din vreun soldat de jucarie echipat cu toate accesoriile militare necesare, redate in miniature.”

In jurul Orei migreaza alte patru personaje, toate masculine, Avram si Ilan, barbatii intre care este prinsa inca din tinerete intr-un triunghi amoros greu de inteles si cei doi fii ai sai, Adam si Ofer. Debutul romanului reda atat prin structura cat si prin continut zbaterile febrile ale unui bolnav internat in spital si face cunostinta cititorului cu Ora, Ilan si Avram aflati in plina adolescenta. Treptat, treptat, dupa ce textul il trece prin valurile emotionale care ii modeleaza pe cei trei protagonisti, cititorul patrunde in actiunea cartii lui Grossman. Ora este in prezentul povestii o femeie proaspat divortata de sotul Ilan si macinata de drama plecarii la razboi a fiului cel mic Ofer, de care se simte extrem de apropiata. Pentru ca nu mai reuseste sa faca fata realitatii si presiunii interioare si pentru ca se lasa amagita de gandul nebunesc ca astfel si-ar putea proteja fiul de pericol si ar putea evita primirea unei vesti cu nota de tragism, se hotaraste sa plece intr-o excursie mai lunga, doar cu un rucsac in spate. In aceasta calatorie il alege ca partener de evadare din prezentul dureros pe Avram, iubitul din tinerete, un barbat care pare sa isi fi pierdut de mult timp pofta de a trai, dar de care ea este foarte legata, considerandu-l singurul om care o cunoaste cu adevarat si in profunzime.

Intr-un prezent care isi extrage seva din trecut, Ora si Avram se urca intr-un carusel al emotiilor si retraiesc momente din viata lor comuna. Astfel, iese la iveala faptul ca Ofer este fiul lui Avram, ca relatia Orei cu fostul sot Ilan nu a fost intotdeauna o relatie perfecta asa cum parea sa creada Avram si ca neputinta lui Avram de a mai simti ceva isi are radacinile atat in relatia cu Ora, cat si in cea cu Ilan. Pe langa urmele adanci lasate de razboi si prizonieratul caruia i-a fost supus, Avram se simte captiv intr-o poveste de dragoste in care in loc de doua personaje centrale, se regasesc trei.

Osciland intre intamplari din trecut si amprenta necrutatoare a prezentului, David Grossman isi ghideaza personajele printr-o lunga calatorie a sinelui, calatorie in care rani vechi si adanci sunt redeschise, iertarea invocata si vindecarea, pacea cautate: “Ea s-a aplecat exact deasupra lui, l-a privit fix in ochi si intre ei s-a itit cea mai intunecata bezna, legamantul acela amar al cunoasterii, cea mai rea dintre lumile posibile.”

Intrucat David Grossman este renumit si pentru implicarea sa in viata politica a Israelului si catalogat ca un militant pentru pace si pentru recunoasterea Palestinei ca stat, actiunea romanului Pana la capatul pamantului se desfasoara in contextul contemporan al confruntarilor dintre israelieni si palestinieni. Astfel, personajele romanului, impreuna cu cititorul invata pe parcursul firului narativ atat lectia prieteniei si a iubirii, cat si lectia razboiului care dezbina si marcheaza destine.

Dupa cele 601 pagini in care eroii lui Grossman isi duc pana la capat trairile, scriitorul isi marturiseste propria drama care l-a influentat in conturarea finalului, drama de care am amintit deja, moartea fiului cel mic: “Pe data de 12 august 2006, cu doar cateva ore inainte de sfarsitul celui de-al doilea razboi israeliano-libanez, Uri a fost ucis in sudul Libanului. Dupa incheierea perioadei de doliu m-am intors la carte. In cea mai mare parte ea era deja scrisa. Ce s-a schimbat, mai presus de toate, a fost ecoul realitatii sub influenta careia am scris finalul.”

Post lectura, dupa digerarea intregului text si a starilor inoculate de acesta, se poate afirma cu tarie ca David Grossman este mai intai de toate un maestru al dialogului interior reflectat in relatiile, de multe ori esuate, traumatizante, inrobitoare, pline de lectii cu cei mai apropiati oameni din viata cuiva. Cartea sa, Pana la capatul pamantului, te lasa fara respiratie, musca din istorie, din sentimente si este scrisa in ritmul condamnatului la moarte care vrea sa isi povesteasca toata viata intr-o singura zi. Peste o astfel de carte nu ai cum sa treci gandindu-te la ce este de mancare in frigider.

O astfel de carte se citeste cu propriul trecut lafaindu-se undeva in privire si cu prezentul scrutandu-te din imediata apropiere a degetelor care dau pagina dupa pagina.

Iar cand ajungi la final musti la randu-ti cu pofta din propriile sentimente, mai vrei, mai speri, te lasi ademenit de disperare, dar atipesti si uiti.

Pana maine.

4 ianuarie 2014
Afrimvisarea – Visul unei nopți de vară

Lumea regizorului Radu Afrim este o lume-puzzle, o lume pe care el o desface in miile de bucati care o compun, cu fiecare spectacol pe care alege sa il regizeze. Iar tu, spectator, nu te vei simti nici o clipa pasiv in aceasta lume pentru ca ti se atribuie un rol precis, acela de a recompune puzzle-ul, niciodata acelasi, desi unele bucati se repeta.

Procesul de reconstituire a Afrimlumii nu este unul la indemana oricui si necesita minte deschisa, gust pentru postmodernism, imaginatie, umor si multa atentie la detalii. Detaliul este, de altfel, prietenul cel mai bun al acestui regizor roman, unic prin stilul pe care alege sa il imprime unor texte din dramaturgia nationala sau internationala.

De aceea, daca plamanii tai nu reusesc sa asimileze particulele de oxigen ale Afrimlumii, daca nu ai pus o bucata din puzzle la locul sau, risti sa nu il intelegi, sa pleci nemultumit din sala, ca un copil care isi pierde rabdarea cu partenerii de joaca, sa te sufoci din cauza suprematiei nonconformismului sau sa il contesti pentru ca este altfel. Dar, indiferent de starea postvizionare, un lucru este sigur. Nu ai cum sa uiti un spectacol de teatru regizat de catre Radu Afrim. Decorurile, muzica, miscarea scenica, jocul actorilor te vor urmari, isi vor face loc in discutiile cu prietenii, in somnul de dupa-amiaza, in minutele rezervate pauzei de cafea, in momentele tale de singuratate si te vor indemna la visare, la contemplarea detasata a propriei vieti, la atatarea propriei nebunii.

Din colectia speciala de spectacole a lui Radu Afrim face parte si piesa clasica semnata de catre William Shakespeare, Visul unei nopti de vara si pusa in scena la Teatrul National “Vasile Alecsandri” din Iasi. Multe s-au spus despre acest spectacol de la premiera sa din primavara lui 2012. Unii cred cu tarie ca este o confirmare a ingeniozitatii si originalitatii regizorului recunoscut pentru extravaganta, exostismul si irepetabilitatea sa. Altii, dimpotriva, mormaie cum ca de aceasta data a exagerat mult, a plusat acolo unde ar fi trebuit sa puna punct si a neglijat ceea ce ar fi trebuit sa sublinieze. Un lucru este, insa, sigur. Cei care stiu textul lui Shakespeare, greu il mai recunosc pe acest clasic al dramaturgiei universale, iar cei care nu au citit, pana in momentul vizionarii, Visul unei nopti de vara pot, la fel de bine sa creada, daca uita ce apare scris pe afise si pe biletele de intrare, ca textul, ca si regia, este unul semnat de catre Radu Afrim insusi. Asadar, spectacolul Visul unei nopti de vara aflat in programul Teatrului National “Vasile Alecsandri” din Iasi striga prin fiecare nuanta din vocea actorilor, prin fiecare indicatie regizorala materializata in fiecare personaj, prin fiecare element din decor, prin fiecare nota care compune coloana sonora, numele lui Radu Afrim.

Folosindu-se de subtilitatile si proprietatile metalimbajului, Visul unei nopti de vara regizat de catre Radu Afrim, este el insusi un metaspectacol, un spectacol care analizeaza simbolurile si structurile piesei clasice din care isi trage radacinile. Numele personajelor se pastreaza, unele replici pot fi recunoscute de catre cititorii fideli de dramaturgie, intriga este aceeasi, in esenta, dar cadrul si felul in care se desfasoara actiunea, identitatea protagonistilor se supun Afrimtransformarii si isi demonstreaza compatibilitatea cu modernitatea, cu societatea definita de diversitate in care cu totii traim. Astfel, actiunea se muta in Atena anului 2012, padurea shakesperiana este traspusa intr-un bar cosmopolit cu o firma luminoasa mai mult decat relevanta, Forest, iar personajele se confrunta cu toate dramele si provocarile societatii contemporane: diversitatea sexuala, criza economica, nevoia de divertisment, superficialitatea emotionala, clara stratificare sociala.

Distributia din Visul lui Afrim este si ea una care surprinde prin diversitate si originalitate. Regizorul a ales, asa cum si-a obisnuit deja publicul, sa imbine experienta cu speranta, tineretea cu maturitatea. Personajele lui Shakespeare sunt preluate in functie de complexitate, importanta si potential de a suprinde si de a soca, pe alocuri, atat de catre actori aflati in plina incercare de a se afirma, cat si de catre actori deja consacrati, legati printr-o relatie de familiariate de public. Theseu, Egeu, Lysander, Demetrius, Philostrat, Gutuie, Blandu, Fundulea, Flaut, Botisor, Subtirelu, Hipouta, Hermia, Helena, Oberon, Titania, Puck, Fir de Paianjen, Mazariche, Fluturas sunt cateva dintre numele de botez pe care William Shakespeare le-a ales pentru eroii sai si pe care Radu Afrim le-a atribuit actorilor nationalului iesean pentru a le purta aproape trei ore pe scena intr-un spectacol care nu seamana cu nici un alt spectacol gandit dupa o piesa a clasicului dramaturgiei universale. Norocosii, Loredana Cosovanu, Vlad Volf, Andrei Grigore Sava, George Cocos, Doru Aftanasiu, Anne-Marie Chertic, Cosmin Maxim, Livia Iorga, Ovidiu Ivan, Dumitru Nastrusnicu, Catalin Stefan Mindru, Horia Verives, Daniel Busuioc, Catalina Antal, Ionut Cornila, Cristina Padurariu, Diana Roman, Anca Pascu, Alexandra Acalfoae, Loredana Bran, Tatiana Grigore, Cristina Hohan, Minodora Lungu, Madalina Munteanu, Amalia Olaru, Sebastian Albisteanu, Andrei Bibire, Daniel Chirila, Alex Iurascu, Radu Homiceanu au stiut sa si le insuseasca cu firesc si, in acelasi timp, cu originalitate, surprinzandu-i pe cei din sala si trezindu-le sentimentul de familiaritate.

Padurea, respectiv barul Forest, ofera spatiul pentru descatusarea unor personalitati impresionante si pentru teserea unor intrigi care isi vor pastra intotdeauna aerul de actual, indiferent de perioada in care isi vor gasi locul. Povesti de dragoste, afaceri de familie si numere de cabaret le dezvaluie celor din sala mai multe lumi cuprinse in acelasi desfasurator. Radu Afrim reuseste sa aduca idilele ale caror protagonisti sunt Lysander, Demetrius, Hermia si Helena in atmosfera unui bar supraaglomerat din cauza incarcaturii sexuale, a diversitatii numerelor artistice oferite si a amestecului de influente. Privindu-i alegerile pe care le-a facut impreuna cu scenograful Iuliana Vaslan, ca spectator nu te poti hotari intre baroc, modern si burlesc. Tehnica postmodernista de care Afrim se foloseste te ajuta, insa, sa intelegi ca nu este vorba despre o alegere, ci despre o asimilare, o acceptare a intregului diversitatii.

Actorii care insufletesc personajele shakesperiene in piesa regizata de catre Radu Afrim resusesc sa faca echipa pentru a crea atmosfera unei piese clasice ajunsa in perioada sa de razvratire, de altfel. Desi sunt nume care se remarca mai mult decat altele, la finalul reprezentatie nu se poate spune ca vreun personaj nu a fost reprezentat pe masura. E drept, insa, ca li se potrivesc rolurile ca niste aterego-uri in cautare de matca, in special actorilor Horia Verives, Doru Aftanasiu, Anne-Marie Chertic, Catalin Stefan Mindru, Ionut Cornila, Vlad Volf. Astfel, Doru Aftanasiu este un Theseu plin de el si fin cunoscator al dedesubturilor lumii oamenilor de afaceri rau famati, Vlad Volf un indragostit-prada usoara pentru nehotarare si seductie insistenta iar Ionut Cornila un tata isteric si interesat.

Cu radacini vintage, cu stralucire de glob disco si cu accente de burlesc, cu structura de spectacol de cabaret, cu un generos amestec de muzica, dans, imagine, Shakespeare, Afrim, postmodernism, spectacolul Visul unei nopti de vara este o calatorie pentru care stii sigur ca ti-ai luat bilet, dar care te surprinde cu fiecare secventa care iti trece prin fata ochilor, prin sticla propriei perceptii, a propriei deschideri si a propriei disponibilitati de a invata, de a cunoaste, de a explora, de a intelege. Nu iti garanteaza nimeni ca iti va placea pana la limita adoratiei si a dependentei, dar cu siguranta poti fi convins ca nu vei mai pleca acelasi spectator de teatru din sala. A merge la un spectacol regizat de catre Radu Afrim este ca si cum ti-ai testa limitele deschizandu-ti parasuta propriului gust si sarind in neantul povestii care ascunde alte si alte povesti.

4 ianuarie 2014
Lupta corp la corp a cuvintelor – Zeul măcelului

Cuvintele? Fara ele nu ne putem lega de oameni, nu ne putem apropia de ei, nu ne putem exprima adevaratele dorinte, nu ne putem face cu adevarat intelesi. Cuvintele dau sens istoriei, dragostei, urii, indiferentei, uniunii si dezbinarii, familiei si impreuna-ului, personalitatii, umanului. Cuvintele condimenteaza comunicarea cu umor, nasc conversatii si anunta taceri. Cuvintele sunt in noi si sunt noi. Dar, desi indispensabile, cuvintele intind la orice pas capcane. Daca nu stii sa te imprietenesti cu ele, daca proiectezi asupra lor frustrari, dureri retinute, politete fara fond, pseudoidentitate, se intorc impotriva tacand te astepti mai putin. Cuvintele trebuie dramuite ca un medicament tamaduitor, alfel dau stari de nervozitate, de revolta, de anxietate, de paranoia.

Piesa de teatru Zeul macelului scrisa de dramaturgul Yasmina Reza, cel mai in voga dramaturg francez al momentului si adusa in atentia publicului iesean de catre regizorul Cristian Hadji – Culea ii face pe cei care aleg sa o vada pusa in scena sa simta forta cuvintelor si felul in care ele schimba vieti si complica situatii in aparenta tinute sub control.

Incarcat de umor purtat prin toate registrele, de la umor de situatie si de salon, la sarcasm si umor negru, pe alocuri cu nuante de tragism, spectacolul Zeul macelului ii are in rolurile principale pe Haruna Condurache, Oana Sandu, Calin Chirila si Constantin Puscasu si duce tragicomedia catre desavarsire.

Ascultand dialogul inchipuit de Yasima Reza razi mult, dar rasul acesta are nenumarate si uneori nebanuite semnificatii. Bucuria se amesteca cu mirarea, cu gandurile tulburi si cu o curiozitate acuta, iar nerabdarea de a cunoaste finalul cu rasfatul unei puneri in scena reusite.

Inceputul actiunii din Zeul macelului te transpune intr-un salon al unei familii din Franta, intr-o atmosfera in aparenta linistita, calda, de acasa, de familie primitoare, atmosfera sugerata si de decorul simplu, dar functional: o canapea care indeamna la confidente si conversatii line, relaxate, doua vase cu lalele care imprima o nota de feminitate, de romantism, un telefon, o masa cu albume de arta si carti, un dulap cu delicii cu grade pentru destins atmosfera. In centrul actiunii se afla familia Houillé si familia Reille puse fata in fata de catre fiii lor de 11 ani care s-au incaierat la scoala. Véronique si Michel Houillé si Annette si Alain Reille, reprezinta asadar parti in conflict, victima si atacatorul, dar se intalnesc pentru a ajunge la o intelegere, pentru a imprima maturitate intregii situatii, pentru a stinge conflictul si a aplana alte conflicte viitoare.

Véronique si Michel Houillé, gazdele si parintii victimei, incep impecabil. Completeaza un proces verbal sub privirea atenta a musafirilor, Annette si Alain Reille, parintii atacatorului, nasc conversatii, dau cuvintelor misiunea de a incuraja politetea si diplomatia, isi servesc invitatii cu ce au mai bun in casa.

Desi totul porneste de la nevoia de reconciliere si sunt imbibate in coversatie cele mai bune intentii, pana spre final prapastia se adanceste si mai mult intre cele doua cupluri si in interiorul lor, nevoia de razbunare ii priveste cu ochi pofticiosi dintr-un colt de canapea, conflicte din interiorul fiecarui cuplu ies la suprafata si creaza haos, cuvintele se hranesc cu disperare si ura scapate de sub control. Astfel, replicile gandite de Yasima Reza ii poarta pe protagonisti de la agonie la extaz, cresc si descresc intensitatea trairilor pana spre paradoxal, creeaza tensiune si pofta de ras.

Zeul macelului este, asadar, o piesa care te prinde si nu te pierde pana la final, o piesa carea trezit interesul regizorilor si al actorilor din Europa, si nu numai. A fost montata prima data la Zürich (2006), apoi la Paris ( cu o varianta regizorala semnata chiar de autoare), Londra,New York (Broadway), Moscova, iar in 2009 a castigat Premiul Tony pentru cea mai buna piesa de pe Broadway si Premiul Laurance Olivier pentru cea mai buna comedie. Si daca tot figureaza si in programul Teatrului National “Vasile Alecsandri” Iasi, pe 14 si 25 noiembrie, luna aceasta, este de neratat. Fiecare detaliu care compune spectacolul nationalului iesean promite o seara reusita: textul semnat de dramaturgul francez, jocul actorilor, muzica, decorul.

Fara prea multe artificii regizorale, cu personaje extrem de carismatice, personaje care oscileaza de la amabilitate excesiva, laisterie, ridicol, cinism si aroganta, Zeul macelului da cuvintelor o forta extraordinara, le slefuieste fatetele intelesurilor in functie de cursul pe care il capata actiunea, contureaza lupte verbale care se lasa cu insangerari nervoase si da o interpretare aparte legii talionului, justei reciprocitati a crimei si pedepsei.

4 ianuarie 2014
Repetabilitate contestabila – Povesti de familie

Este o seara de sambata, de toamna, de octombrie, 13, o seara care isi trage radacinile dintr-o dimineata ploioasa. Pe la ora 19 si vreo 15 minute, stropii de ploaie sunt din ce in ce mai inversunati. Umbrele colorate sau mai cenusii decat ploia cu care se lupta, se inchid si se deschid la fiecare cateva secunde.

Cei care au ales sa isi plimbe pasii pe strazile intristate au destinatii dintre cele mai diverse. Unii dintre ei, nu foarte multi, dar suficienti pentru a umple sala, se grabesc sa ajunga in interiorul neconventional al Uzinei cu Teatru a Teatrului National “Vasile Alecsandri” din Iasi. Aici asteapta sa fie jucata piesa Povesti de familie de Biljana Srbljanovic, intr-o distributie si cu o regie care starnesc cel putin curiozitatea: Pusa Darie, Ionut Cornila, Daniel Busuioc, Loredana Cosovanu, Vlad Cepoi.

Pana incepe spectacolul, insa, fumatorii se opresc la o tigara, iar nefumatorii, dupa ce isi scutura umbrelele de povara ploii, isi cauta locul in sala, isi elibereaza tinutele de un strat de haine si incep sau continua discutii exuberante, line, romantice sau conventionale, dupa caz si dupa aluatul interlocutorilor.

Tehnicienii de la sunet si lumini arunca priviri in sala, parca pentru a-si face o idee peste cine se va rostogoli amestecul de muzici si de culori pe care il controleaza dibaci cu degetele prin vinisoarele carora curge experienta. Decorul aminteste de desenele pe asfalt ale copilariei si de 1 Iunie. Intr-o aparenta dezordine, imprastiate in lungimea, in latimea si in inaltimea scenei, reflectoare, flori de plastic si cutii de carton atata si mai mult curiozitatea. Linistea din podelele scenei isi traieste ultimele minute. In scurt timp totul va fi sub lupa publicului si la discretia actorilor, totul va spune o poveste.

Putin dupa ora 19.30 se apasa pe butonul de actiune. Intr-o nota de mister isi face aparitia pe scena primul personaj, personaj care leaga scenele intre ele, le da o nota de neprevazut si aminteste de balerinele-jucarie cu cheita si rezonanta de cutie muzicala. Incet, incet, in ritmul miscarilor pe poante ale balerinei, intrusa, firul povestii se desira. In centrul sau se afla insasi copilaria, cu toate nefericirile si portitele sale de evadare din real si familia. Fiecare isi aminteste, probabil, cum in copilarie proba hainele adultilor si fura rolul unuia dintre parinti pentru cateva minute sau ore pentru a simti acel surplus de maturitate si de autoritate. Copii nefericiti se infing in pielea parintilor care ii fac zi de zi nefericiti, le fura identitatile, pentru ca in nefericirea lor nu au uitat totusi sa se joace si le urmeaza exemplul intr-un ritual de perpetuare a datului de parinte si de copil.

Povesti de familie este un spectacol in care personajele se joaca de-a rasu’-plansu’, un spectacol care tenteaza amintirea si readuce in prim-plan toate acele ritualuri ale copilariei: pregatirea pentru scoala, bucuria venirii acasa dupa ore, stabilirea rolurilor in casa, a figurilor dominante in luarea deciziilor, discutiile dintre parinti si copii din timpul mesei si rasfatul din timpul rezervat jocului. Si, dincolo de asta, priveste cu ochi critic familia moderna, dar mai ales acel model de familie in care frica este o metoda de educatie si un mod de a trai. “E normal ca tata sa o bata pe mama! Si e normal ca parintii sa ii bata pe copii” sunt replici pe care personajele, copiii-adulti, si le arunca pe cel mai firesc ton cu putinta in timp ce fac loc violentei in spatiul lor de harjoneala.

In primul rand o domnisoara isi imbratiseaza strans iubitul, iar in spatele salii un grup, destul de spumos inaintea inceperii reprezentantiei, se rupe in taceri individuale.

Spectatorii par sa simta cu fiecare scena care le starneste zambete sau le incurajeaza tristetea sa isi faca loc printre stari, ce inseamna o copilarie nefericita, ce traume pot prinde radacini in personalitatea unui copil abuzat si cum se pot ele perpetua de la o generatie la alta.

Da, asa este, ii asigura pe fiecare dintre ei Vlad Cepoi, regizorul, prin fiecare amanunt pe care a insistat in punerea sa in scena. Isi gaseste si cuvintele pentru cei care dupa ce vor iesi din sala vor dori sa isi completeze sau sa-si verifice, printr-o simpla cautare pe Internet, imaginea pe care si-au facut-o despre reprezentatie: “Aceste legi nescrise au guvernat societatea si din nefericire inca o mai fac. In aceasta normalitate traim. E normal sa fim violenti cu fiintele catre care ar trebui sa ne indreptam toata dragostea. E normal sa fim rai. E normal sa distrugem. Este firesc ca tatal sa-si bata familia, este normal sa tradezi, este normal sa-ti fie frica, este normal sa fii umilit, sa fii zgarcit. Toata aceasta normalitate va naste FRICA. Frica de tata, frica de a fi tu, frica de a fi sarac, frica de a fi singur. Copiii fug de acasa tot de frica si prin joaca lor se intorc de unde au plecat. Fugind de frica, se joaca de-a frica. Si ca de atatea ori in istorie, aceasta frica naste violenta. Prin imitatie, violenta se reproduce de la o generatie la alta si aceste replici vor fi auzite la nesfarsit.”

Ceea ce vad spectatorii in jocul actorilor, cu ochii propriei experiente si a propriilor principii, este un conflict intre generatii expus de copii de aceeasi varsta pe baza a ceea ce traiesc in propriile familii, conflict care da din coate si isi face loc chiar si in spatiul de joaca.

Locul de joaca pe care l-au gandit regizorul si scenograful spectacolului Teatrului National “Vasile Alecsandri” din Iasi fura cate ceva din fiecare lume, si din cea a adultilor, si din cea a copiilor. Astfel, pe scena apar balansoarul nelipsit din parcurile pentru copii, desene pe asfalt imprimate pe pereti, dormitorul unui cuplu si bucataria dotata cu tot ce trebuie pentru o masa in familie. Cu fiecare minut decorul se dinamizeaza si totul sugereaza ca nimic nu se pierde in imaginatia copiilor, totul are o trebuinta. Florile de plastic cad de undeva de sus pentru a marca finalul unui moment si trecerile de la un moment la altul, balansoarul poarta in zbor bucuria si inocenta, masa-cutie de carton in jurul careia se incropesc dicutiile intre parinti si copil isi schimba locul si utilitatea.

Distributia Povestilor de familie redate pe scena de la Iasi imbina experienta interpretativa cu tineretea promitatoare. Astfel, Pusa Darie nu ii dezamageste nici de aceasta data pe iubitorii de teatru si este compatibila, pana la indeplinirea misiunii regizorale, cu Ionut Cornila, Daniel Busuioc si Loredana Cosovanu.

Desi plasata in spatiul geografic al fostei Iugoslavii, cu trimiteri catre politic si social, piesa Povesti de familie este cumva neutra geopolitic, intrucat poftele copilariei, curiozitatea si nevoia de joaca sunt universale, iar violenta in familie se poate intalni, din pacate, in orice colt de lume, o piesa care nu duce lipsa de adaptari si de reprezentatii pe continentul european. Chiar daca au stiut-o sau nu, prin aplauzele de la final, spectatorii din sala Uzinei cu Teatru au confirmat faptul ca Biljana Srbljanovic este de un deceniu un dramaturg de succes, un dramaturg ale carui piese se joaca in toate limbile si pe toate continentele.

Intr-un amestec de culoare, violenta verbala si fizica, bucurie de copil, neputinta de parinte afectat de mediul socio-politic in care isi duce existenta, aceasta inscenare a vietii de familie regizata de Vlad Cepoi ii aduce pe cei din sala catre un final nu tocmai fericit, dar plin de semnificatii, un final in care isi face loc revelatia felului in care exersarea violentei poate distorsiona realul si ciobi din simplitatea si frumusetea existentei.

Cand totul se termina pe scena, aplauzele curg, gandurile se aduna, impresiile se pun la copt, stratul de haine inlaturat la inceputul reprezentatiei se adauga la loc, umbrelele simt din nou strangerea de mana a posesorilor. Actorii isi primesc rasplata, incarcati inca emotional si se retrag in cabine si in propriile vieti. Luminile se sting, scena isi adulmeca deja somnul, iar afara ploaia parca se inteteste. Fiecare dintre cei care au ales sa vada acest spectacol isi poarta pasii spre iesire. In ploaie ii asteapta ecoul serii pierduta deja in noapte si drumul spre casa.

Teatrul National “Vasile Alecsandri” Iasi, Uzina cu Teatru

Povesti de familie de Biljana Srbljanovic

Regia: Vlad Cepoi

Scenografia: Radu Rasca

Cu: Pusa Darie, Ionut Cornila, Daniel Busuioc, Loredana Cosovanu

3 ianuarie 2014
Pană de realitate

Traim zi de zi impartindu-ne energia intre viata reala, cea in care invatam, muncim, iubim, ne imprietenim, facem copii si construim case, caractere, cariere, destine si viata interioara, straina de concret, de material, cea in care disecam fiecare sentiment, fiecare actiune, gandim ceea ce stim ca nu am putea spune cu voce tare conform standardelor sociale si ne imaginam.

In lumea reala jucam un anumit rol, in functie de mediul in care ne-am nascut si de traseul educational pe care l-am urmat. Dar in lumea imaginata putem fi pseudoidentitati ale aceluiasi sine, putem juca mai multe roluri, pentru ca ne este permis sa ne intrebam “si cum ar fi daca?” Constiinta, pentru cei care au avut timp sa si-o cultive, este cea care triaza fiecare gest, fiecare gand din aceste lumi, le aseaza pe categorii, ridica spranceana a intrebare si a nemultumire si da un verdict cu care trebuie sa inveti sa traiesti, indiferent daca te pune sau nu intr-o lumina buna.

Un spectacol de teatru, daca este unul reusit, patrunde in fiecare dintre cele doua lumi si hraneste asteptari dintre cele mai diverse. Unii vin in sala de joaca de-a fictiunea cu lectura la zi a textului dramaturgic, asteptand sa fie surprinsi de adaptare si de interpretare, iar altii, probabil cei mai multi, ies din lumea lor reala in cautarea unui loc de rasfat al propriei lumi interioare. Si, desi reprezentatia este aceeasi pentru toata lumea, impactul este pentru fiecare altul, cu franturi mai mari sau mai mici de la fel. Un astfel de spectacol, sortit sa puna la incercare forta imaginatiei fiecaruia dintre cei care aleg sa il vizioneze si trecut in programul lunii octombrie al Salii Studio “Teofil Valcu” a Teatrului National “Vasile Alecsandri” Iasi in zilele de 12 si 20 octombrie, de la ora 18.00, este Pana de automobil, o adaptare dupa cartea cu acelasi titlu a prozatorului si dramaturgului elvetian Friedrich Dürrenmatt.

Bazandu-se pe o poveste care atrage prin dinamism si neprevazut, spectacolul Teatrului National din Iasi nu apeleaza la prea multe artificii pentru a mentine vie atentia spectatorilor pana la final, intrucat textul este suficient de ofertant incat sa mascheze eventualele scapari care tin de regie, jocul actorilor sau scenografie. O mademoiselle Simone, seducatoare prin atitudine si care minute bune se foloseste, pe scena, doar de limbajul trupului pentru a-si contura relatia cu ceilalti protagonisti ai povestii, un ospat al carui fiecare fel aduce ceva nou in derularea firului narativ si entuziasmul care merge pana spre sadism al batraneilor avizi de jocuri de societate compun scheletul pe care se construieste jocul actoricesc, intr-un decor mai degraba minimalist. Regizorul si scenograful au avut, insa, grija ca fiecare amanunt sa conteze: o manusa de dantela, un carucior cu mancare, fetele protagonistilor luminate in intuneric in momentele de trecere de la o scena la alta, un hohot de ras intr-un moment de tensiune si incarcatura emotionala maxima.

Sarmantul si curtenitorul domn Traps, reprezentantul unei firme de textile, mademoiselle Simone, menajera, avocatul Kummer, procurorul Zorn, calaul Pilet si judecatorul, gazda lor sunt personajelele lui Friedrich Dürrenmatt pe care regizoarea Irina Popescu Boieru, impreuna cu scenograful Axenti Marfa le ghideaza pe scena. In primele minute acestea ofera crampeiele unor vieti care par adanc ancorate in realitate. Domnul Traps, plecat la drum lung asa cum ii cere meseria, face o pana de automobil si este nevoit sa innopteze la un han intr-o localitate despre care nu stie multe. Surprinzator de repede da peste un domn, judecatorul, care se ofera sa ii fie gazda. Treptat, insa, inchipuitul isi face loc, surprinde si produce rasturnari de situatie. Cu o menajera careia Traps ii face ochi dulci de la inceput si cu trei musafiri excentrici, aflati la varsta pensiei, gazda reuseste sa tulbure apele realitatii reprezentantului firmei de textile si sa amestece dibaci credibilul cu imaginarul, in momentul in care ii propune acestuia un joc de societate, mimarea unui proces in care el, domnul Traps sa isi asume rolul de inculpat.

Misterul, umorul cu pofta de absurd si ospatul indelung al protagonistilor imprima actiunii urmele curiozitatii care se cere satisfacuta si impletesc un fir in aparenta simplu al intrigii. Detaliile sunt servite treptat, cu fiecare fel de mancare adus de mademoiselle Simone si din care se infrupta Traps, procurorul, judecatorul, avocatul si calaul. Astfel, dintr-o simpla joaca totul se trasforma intr-un proces de constiinta, constiinta domnului Traps. Insasi regizoarea spectacolului, Irina Popescu Boieru, marturiseste: “Nici o clipa nu am crezut ca ceea ce se intampla in Pana de automobil s-ar putea petrece cu adevarat, ca s-ar putea desfasura in vreo realitate, fie ea chiar trecuta ori viitoare. In pofida situatiei teoretic posibile, in ciuda simplitatii cu care se naste povestea ai a detaliilor verosimile, istoria lui Traps si a judecarii lui in joaca, mi-a aparut intotdeauna ca un proces care se petrece in afara realitatii vizibile si palpabile, trecand in realitatea ascunsa, dar mult mai adevarata, a eului interior, in forul intim al propriei constiinte. Cele patru personaje care alcatuiesc completul unei judecati aparent ludice, Zorn, Kummer, Gazda si Pilet, mi-au aparut ca aspecte ale constiintei eroului judecat.”

Actorii Constantin Avadanei, Emil Coseru, Gelu Zaharia, Petru Ciubotaru, Nicolae Ionescu si Catinca Tudose dau viata, asadar, unor personaje care ar putea fi fatete ale aceluiasi sine: avocatul “scopul scuza mijloacele”, procurorul “spranceana ridicata a constiintei”, judecatorul “ratiunea invinge”, calaul “pedeapsa in asteptare si grotescul simt al umorului al unui condamnat la moarte” si mademoiselle Simone “tentatia continua”.

Pentru inceput se detaseaza, clar, comerciantul Traps, un barbat ambitios, plin de incredere in sarmul sau. Acest Traps ascunde, insa, sub stratul de aroganta, frici, indoieli si remuscari care asteapta doar momentul potrivit pentru a fi scoase la suprafata. Iar acest momentul apare o data cu pana de automobil, care este, de fapt, o gaura in stratul de autosatisfactie, un atac de panica al propriei constiinte si cu procesul propus in joaca de catre cel care il gazduieste in orasul necunoscut. Pe masura ce Traps isi povesteste viata si puncteaza momentele de ascensiune profesionala in fata celor care il judeca, amanunte inspaimantatoare ies la suprafata. Acest Don Juan, desi cu o sotie si patru copii, a sedus-o pe sotia fostului sef, acum decedat din cauza unui infarct si si-a uitat scrupulele pentru a avansa in cariera. Amicii de joaca, respectiv avocatul “scopul scuza mijloacele”, procurorul “spranceana ridicata a constiintei”, judecatorul “ratiunea invinge”, calaul “pedeapsa in asteptare si grotescul simt al umorului al unui condamnat la moarte” si mademoiselle Simone “tentatia continua”, il fac sa inteleaga, printr-o inlantuire de intrebari, confesiuni, ras grotesc, frica si fiori de fatalism, ca nimic din aceasta lupta pentru statut si pentru satisfacerea unor dorinte si placeri egoiste nu este intamplator, ca totul este, de fapt, premeditat si ca se face vinovat de moartea fostului sef.

Spectacolul Teatrului National “Vasile Alecsandri” Iasi reuseste sa prinda publicul in mrejele acestui complicat proces de constiinta, descris de Friedrich Dürrenmatt pornind de la niste fapte in aparenta banale, prin muzica, jocul de lumini si umbre, viteza cu care se schimba decorul in timpul derularii propriu-zise a firului narativ, atentia pentru detaliu a regizoarei si scenografului si prin distributie. Norul de ambiguitate care umbreste linia trasata intre real si imaginar face din Pana de automobil o poveste cu savoare, cu talc, iar sfarsitul tragic al personajului principal, care cu greu poate fi intuit in primii stropi de actiune, uimeste si coboara spranceana constiintei a resemnare.

3 ianuarie 2014
Tamara Buciuceanu-Botez: ”Ca să fii adevărat, însa, trebuie să fii foarte sincer şi foarte simplu.”

Actoria este una dintre cele mai serioase meserii lasate la alegerea celor care se nasc pentru a-si implini destinul. Fiecare gest, fiecare lacrima, fiecare hohot de ras sau zambet retinut, fiecare gluma scapata printre dinti necesita o munca pe doua planuri, atat in interior, cat si cu trupul. Momentele pe care actorii le creeaza pe ecrane sau in salile de spectacol pot dura de la cateva secunde la cateva zeci de minute, dupa care se pierd undeva prin fisierele memoriei publicului sau ajung la cosul de gunoi al spectacolelor si rolurilor gustate, consumate, digerate si uitate, insa, realizarea lor impune perseverenta, rabdare, dorinta de mai mult, mai bine, nervi si consum emotional cat pentru mai multe vieti.

Actorii ne fac zilele mai frumoase, ne ajuta sa ne punem intrebari si, daca sunt suficient de buni, incat sa merite celebritatea, trebuie sa se lase devorati de perfectionism. Pentru ca scena expune destul de mult, putini sunt actorii care reusesc sa pastreze discretia asupra propriei vieti, sa ramana cu picioarele adanc infipte in realitate si sa nu uite de sinceritate, de simplitate. Tamara Buciuceanu-Botez, actrita mai multor generatii de romani iubitori de teatru si film este in 2013, la 84 de ani, un exemplu de om cu o coloana vertebrala intacta si de actor care a stiut sa faca din fiecare rol unul memorabil, pentru ca, asa cum singura marturiseste, si-a propus sa ramana „adepta teatrului care intr-o seara te face sa razi, in alta te face sa plangi, dar intotdeauna sa gandesti.”

Nascuta pe 10 august 1929 la Tighina, in Republica Moldova, absolventa a cursurilor Institutului de Arta Teatrala si Cinematografica din Bucuresti, la clasa profesorului Ion Baltateanu, in 1952, dupa ce a inceput studiile de actorie in 1948 la Institutul de Teatru „Vasile Alecsandri” din Iasi, Tamara Buciuceanu-Botez este, atat pentru tineri, cat si pentru varstnici, profesoara de matematica Isoscel din seria Liceenii, un film care a resusit sa isi depaseasca perioada si sa ramana in arhiva de aur a televiziunii si „doamna comediei romanesti".

Ajunsa la al optulea deceniu de viata, actrita a jucat in peste 25 de filme si a acumulat 56 de ani de cariera impresionanta in teatru si film. Cei mai multi dintre noi o stim pe Tamara Buciuceanu-Botez din programale Televiziunii Romane, atat din cele de dinainte de 1989, cat si din cele de dupa 1989. Nu putini sunt cei care se pot lauda ca si-au petrecut Revelionul, o data sau de nenumarate ori, cu actrita maestra in ale smulgerii zambetelor. Cu talent si naturalete, cu daruire si sinceritate, aceasta a intrepretat, de-a lungul anilor, si numeroase personaje pe scenele mari ale teatrelor din tara. Cei care au vazut-o in teatre ca Teatrul Giulesti, Teatrul Bulandra, Teatrul National din Buresti, Teatrul de Comedie, Teatrul National din Iasi in spectacole precum „Coana Chirita", "Romeo si Julieta la inceput de noiembrie", "Scaunele", "Cumetrele", "Doctor fara voie", "Nepotul", "Asteptand la arlechin", "Domnisoara Nastasia", "Mamouret", "Dimineata pierduta", cu siguranta nu i-au rezistat farmecului. Desi isi gaseste locul cu usurinta in generatia de aur a teatrului romanesc, Tamara Buciuceanu-Botez, este in prezent o aparitie discreta, atat pe micile, cat si pe marile ecrane, dar cu rost. Intr-un interviu acordat acum 5 ani revistei Formula As, actrita isi marturisea credinta sa legata de aceasta meserie pe care o practica si care se pare ca a ales-o dintre nenumaratii anonimi nascuti in acelasi an cu dumneaei: “Eu sunt un om foarte credincios si mi-am spus mereu asa: munca pentru mine este o religie, iar scena este un loc sfant, aidoma bisericii. Am daruit totul in aceasta meserie si am facut-o cum m-am priceput mai bine, intotdeauna cu maxima sinceritate, pentru ca altfel nu as fi ajuns niciodata la sufletul publicului. Cred ca cel mai important lucru pentru un actor este sa ramana copil in sinea lui, sa isi pastreze acea curatenie interioara, fara de care nu poate fi adevarat pe scena. Aud adesea ca se spune: "Apoi, voi va distrati acolo, la teatru". Nu, noi nu ne distram, ci distram pe altii, ceea ce e o mare diferenta. Fara o munca titanica si o disciplina de fier, un actor nu poate fi mare.”

Daca este sa aruncam o privire pe filmografia Tamarei Buciuceanu-Botez, ne ia timp doar sa citim lista de titluri. Pentru a vedea sau revedea, insa, macar unele din aceste productii cinematografice si de televiziune, ar trebui sa ne rupem zile, luni si chiar ani din viata. Actrita cu zambet cald si privire senina, inca jucausa si la 84 de ani, apare in Titanic vals (1964), Anecdota (1972) – film TV, Scorpia (1973) -film TV, Vegetarian (1973), La spatiul locativ (1975) – film TV, Doctor fara voie (1976) – film TV, Ma-ma (1976), Ultimele zile ale verii (1976), Domnisoara Nastasia (1976) – film TV, Premiera (1976), Serenada pentru etajul XII (1976), Vis de ianuarie (1978), Ion: Blestemul pamantului, blestemul iubirii (1979) – Maria Herdelea, Cantec pentru fiul meu (1980), Alo, aterizeaza strabunica! (1981), De ce trag clopotele, Mitica? (1981), Grabeste-te incet (1981), Inghititorul de sabii (1981), Santaj (1981), Prea tineri pentru riduri (1982), Chirita in provincie (1982) – teatru TV, Sfantul Mitica Blajinu (1982) – teatru TV, Bocet vesel (1983), Declaratie de dragoste (1985) – Isoscel, Primavara bobocilor (1985), Cuibul de viespi (1986)- adaptare cinematografica dupa piesa "Gaitele", Punct i de la capat (1987), Extemporal la dirigentie (1987) – Isoscel, Liceenii (1987) – Isoscel, Dimineata pierduta (1990) – teatru TV, Liceenii Rock ‘n’ Roll (1992) – Isoscel, Titanic vals (1993) – film TV, Liceenii in alerta (1993), Paradisul în direct (1994), Dublaj de voce la seria animata Povesti cu Mac-Mac, in rolul doamnei Bentina Beakley, Sexy Harem Ada-Kaleh (2001), Agentia matrimoniala (2005) – serial TV, Cuscrele (2005) – serial TV, Nunta muta (2008).

In 2011, cu ocazia implinirii varstei de 82 de ani, Tamara Buciuceanu-Botez a primit, spre sfarsitul lunii august, o stea pe Bulevardul Celebritatilor/ Walk of Fame-ul romanesc din Bucuresti, alaturandu-se, astfel, altor mari personalitati ale teatrului si filmului din Romania care au mai primit aceasta distinctie, Florin Piersic, Victor Rebengiuc, Radu Beligan, Amza Pellea (postum), Maia Morgenstern, Alexandru Tocilescu. De asemenea, actrita a fost omagiata la editia din 2008 a Festivalului International de Film Transilvania (TIFF) cu premiul pentru intreaga cariera si a primit un premiu de excelenta in cadrul galei Uniunii Teatrale din Romania (UNITER) a aceluiasi an 2011.

In toate interviurile pe care le-a acordat de-a lungul carierei sale, Tamara Buciuceanu-Botez se dezvaluie ca fiind un om sincer, onest in primul rand cu sine, un om credincios si daruit meseriei pe care o practica, un personaj de o modestie care ar trebui sa ii invete pe multi lectii valoroase in viata si un profesionist admirat, respectat de colegii de breasla. In 2008, intr-un interviu acordat ziarului Romania Libera, actrita marturisea: „Niciodata nu am refuzat niciun rol in care eram distribuita. Spunea profesorul meu, Nicolae Baltateanu: rolurile mici cer foarte multa atentie si daca nu le faci ca o bijuterie, treci neobservat. Si iacata ca am fost observata! Ca sa fii adevarat, insa, trebuie sa fii foarte sincer si foarte simplu.”

Trecerile de la un registru la altul pe care artista le stapaneste cu maiestrie, umorul din numeroase registre, dezinvoltura, bucuria de a se afla pe scena, printre oameni si printre actori fac din Tamara Buciuceanu-Botez un produs unicat al scolii romanesti de actorie. Horatiu Malaele, un alt mare actor roman, o caracterizeaza in felu-i ironic, dar nefardat cu ipocrizie: „robusta ca o locomotiva germana, puternica si violenta ca bomba de la Los Alamos, mieroasa si mieunata ca pisicile desenelor animate…o imensa uzina plutitoare pe oceanul artelor atat de dramatice, o minune singulara, nascuta anume sa ne uluiasca.”

Actrita Tamara Buciuceanu-Botez a primit pe 19 decembrie 2013 premiul "Aristizza Romanescu", acordat de Academia Romana.

"E greu la deal, e foarte greu, dar daca traim, trebuie sa traim ca si cum am fi nemuritori", a declarat doamna comediei romanesti. "Sunt mandra ca sunt romanca, imi iubesc tara si neamul si multumesc lui Dumnezeu ca mai traiesc", a spus actrita.

Aceasta a multumit colaboratorilor sai si familiei pentru sprijinul pe care i l-au acordat de-a lungul timpului.

"Cred ca nu am trait degeaba. Am lasat ceva in urma", a adaugat aceasta, mentionand ca a invatat ca "demnitatea, cinstea si generozitatea se platesc foarte scump".

sursa: cinemagia.ro/mediafax.ro/agerpres.ro/romanialibera.ro

31 decembrie 2013
Un la mulți ani în dar

Fiecare an ne pregateste cate unul sau mai multe party-uri private la care ne regasim cu cei care stiu sa danseze in acelasi ritm cu noi, sa ne pandeasca de dupa colt si sa ne admire sau sa ne arunce priviri incruntate, sa ne faca sa radem cu gura pana la urechi, sa ne povesteasca si sa ne asculte povestile, una sau mai multe lectii pe care daca nu le vom invata, nu vom reusi sa evoluam, sesiuni de devorare a propriilor placeri pana la os, nopti linistite cu vise despre oamenii de care ne este dor sau pe care nici macar nu ii cunoastem, nopti albe ca o pedeapsa, dimineti incarcate de inspiratie si chef de viata si dimineti in care ne impotmolim in propriile defecte, fericiri si tristeti de moment, plictiseli si iubiri intense, linistite sau agitate ca un cosmar, plusuri si minusuri pe listele cu proiecte, dorinte.

Insa, cand acest an se aproprie de final, stie sa se retraga discret in cutia cu ani traiti si sa ii faca loc la multi ani-ului incarcat de asteptari.

Un 2014 in care sa va intalniti cu bucuria, cu linistea, cu seninatatea, cu implinirea, cu pofta de joaca de-a adevaratul sine va doresc!

30 decembrie 2013
În pantofii de dans

Fiecare dintre noi isi primeste, intr-un fel sau altul, rasplata pentru binele si raul de peste anul pe care se pregateste sa il lase in urma, ca pe un insotitor pe un peron de gara.

Unii se aseaza, isi domolesc ritmul si pompeaza viata din propria viata in cordonul ombilical al unui nou eu,

Altii, dimpotriva, isi testeaza limitele, se supun tratamentului pe baza de aventura, tratament cu multe efecte secundare, dar si cu beneficii.

Indiferent de tabara in care te afli, daca nu iti zambesti a multumire, a amintire imprimata in bataile inimii, inseamna ca trebuie sa te straduiesti mai mult la anul.

Oricum, amestecul acela de sfarsit si de inceput actioneaza ca un drog extrem de puternic.

Esti atat de euforic si de nostalgic, incat raurile de alcool sau de apa plata cu lamaie in care te scalzi nu reusesc sa iti spele toate pacatele si sa iti curate de indoiala toate asteptarile care se cer a fi satisfacute.

2013 a fost pentru mine anul generozitatii ajunsa la adolescenta si al bucuriei de a gusta.

In 2013 mi-am tocit talpa pantofilor de dans si am invatat pasi noi, alaturi de oameni care mi-au aruncat doar o privire pe furis si m-au sarutat in coltul buzelor inainte de a se face nevazuti si alaturi de oameni care s-au decis sa ramana.

Pentru fiecare am impachetat cate un multumesc si l-am expediat printr-un curier rapid pentru a fi sigura ca ajunge la destinatie la momentul potrivit.

Am triat si am asezat pe colectii fiecare concert si spectacol la care am mers, fiecare vis in care m-am intalnit cu prieteni dragi de departe, fiecare dimineata in care cafeaua mi-a iesit cu suficient caimac, incat sa imi zambeasca larg, fiecare cuvant care m-a ajutat sa compun povesti, fiecare intalnire care m-a schimbat si m-a bucurat, fiecare cronica pe care am scris-o pentru a intelege eu, in primul rand, ceea ce am experimentat si, da, imi accept fiecare rid de expresie daca el imi aminteste de o seara in care i-am cedat bucuriei.

Dar, topurile au intotdeauna doza lor de nedreptate si de subiectivism.

Ceea ce pot spune cu certitudine este ca 2013 m-a apropiat mai mult de mine si mi-a ascutit simturile, mi-a perfectionat acel zambet pe care nu as putea niciodata sa il falsific si i-a dat curajului un look casual.

Am incercat sa-mi fiu fidela si sa-mi aplic tratamentul sinceritatii, sa rad mult, sa dansez si sa ascult muzica oricand mi se facea pofta, sa citesc de placere, pe furis sau pe indelete, in functie de ritmul timpului pe care mi-l puneam la dispozitie, sa nu ma ascund dupa false intentii si sa nu am false asteptari, sa ma bucur si sa imi permit sa fiu trista pentru a sti ce gust are acea bucurie adevarata, sa imi fie dor si sa las in urma doruri.

Mi-am poreclit orele, zilele si chiar lunile lasandu-ma sedusa de catre un scriitor/scriitoare, de catre o voce, de catre un cineva cunoscut/necunoscut sau de o stare.

Am avut luni ceascadecultura, luni David Grossman, Zeruya Shalev, Jonathan Franzen, Sofi Oksanen, zile Robin and The Backstabbers, zile Kyla La Grange, zile Alternosfera, zile Soley, zile Led Zeppelin, zile Maria Raducanu si zile Luiza Zan, zile cu mustata si zile cu ochelari funky, zile "ce simpatic esti, chiar imi placi" si zile "fugi de-aci ca esti un nesuferit", ore morocanoase, ore somnoroase, ore topaitoare si ore pline de inspiratie si de creativitate.

Daca ma intreba cineva, de exemplu, "cat e ceasul?" eram tentata sa raspund "o ora si zece minute de cand sunt cam somnoroasa" sau "eu si doua minute de cand topai de bucurie".

Iar daca uita vreun apropiat ce zi este si apela la bunavointa mea ii puneam in gand o melodie de asteptare ca sa nu il incurc si mai rau cu un "e ziua in care m-a inghitit proza Zeruyei Shalev si m-a devorat ca pe o portie de aripioare de pui picante".

Dar, ce party pe cinste i-am pregatit lui 2014!

Parca mi-e pofta de spectacole de balet, de scurt metraje, de documentare si de filme de animatie, de Julian Barnes si Hemingway in exces, de stilul funky-vintage-boho-glam, de psihanaliza, de noi proiecte, de iubire fara perdea, de calatorii care sa se adauge la colectia de deja-vu-uri.

Sper sa aduca el sampania si artificiile.

sursa foto: favim.com

28 decembrie 2013
Smells like december

Strazile, oamenii au o aroma aparte in decembrie.

Miros a relaxare, a zarva, a nerabdare.

Si-au incuiat timpul in ceasurile lor mecanice sau cu baterie, de firma sau de bazar, au incremenit intr-o a opta zi a saptamanii pe care au numit-o cu emotie "Azi e Craciun",

Cresc ca o coca bine framantata si asteapta cu nerabdare sa se rumeneasca de bucurie in Ajunul Craciunului, in cuptorul cu sentimente ca duiosie, placerea de a darui, placerea de a primi, iubirea privita la microscop.

Nici macar nu trebuie sa existe un Mos Craciun.

Craciunul e in fiecare ca un organ pe care nu il simti, nici nu il vezi la radiografii, dar care te ajuta sa respiri sanatate si pofta de viata.

Craciunul e tu, eu, noi, ei.

Craciun Fericit!

24 decembrie 2013
Liviu Bratescu: “Am impresia că oamenii nu mai au răbdare unii cu alții, își manifestă un egoism agresiv, au tendința de a se păcali unii pe alții cu o anumită plăcere.”

Iasul este un oras incarcat de istorie si un oras in care poti intalni in orice moment, in orice loc un indiciu care sa te trimita catre trecut si catre un pentru totdeauna. Suna a cliseu, poate, dar este o certitudine. Acest indiciu iti poate fi oferit de catre un om, o cladire, o statuie, o strada. Este suficient sa vrei sa asculti, sa stii, sa privesti. Iar cand ai in fata pentru o discutie mai lunga un istoric, un cercetator pasionat de istoria moderna a Romaniei si a orasului in care a ales sa ramana pentru a profesa, ca Liviu Bratescu, e bine sa iti pregatesti din timp intrebarile, intrucat spontaneitatea s-ar putea sa iti joace feste. Unul dintre absolventii anului 1997 ai Facultatii de Istorie din cadrul Universitatii “Al. I. Cuza” Iasi, cu o teza de licenta si o teza de doctorat dedicate lui I. C. Bratianu, cu o experienta de profesor in invatamantul preuniversitar si de cercetator la Institutul “A. D. Xenopol“ din Iasi, cu lectiile la zi in politica, cu o dorinta permanenta de a comunica cu tinerii care vin din urma pentru a nu fi niciodata depasit de vremurile spre care anii il duc, cu o vechime de 3 ani in managementul cultural, Liviu Bratescu stapaneste o colectie impresionanta de trimiteri catre trecutul tarii in care s-a nascut si este dispus sa o rascoleasca de fiecare data cand cineva il provoaca.

In prezent, viata dumneavoastra profesionala se divide pe mai multe planuri. Sunteti istoric, directorul Ateneului Tatarasi Iasi si vicepresedinte al PNL Iasi. Cum se impaca toate aceste preocupari si responsabilitati?

Se impaca destul de greu, uneori. Pentru ca activitatea politica presupune o anumita implicare, iar povestea aceasta legata de administrarea unui domeniu cultural e un alt efort. Din pacate, ramane destul de putin timp pentru viata privata. Eu in PNL sunt membru din 1999. Aici la Ateneu sunt din 2010, am deja 3 ani. Uneori cred ca e destul. Nu e un anunt in direct ca as vrea sa plec de la Ateneu, dar cred ca e bine sa te gandesti un pic cat rezisti, cat iti propui sa ramai intr-o functie. Eu, dupa 3 ani, incep sa ma gandesc daca nu e prea mult pentru sanatatea institutiei. E bine sa se schimbe perspectiva, abordarea, conceptia manageriala. Asta nu inseamna ca intentionez sa plec maine dimineata de la Ateneu. Oricum, inca fac cercetare, nu am plecat niciodata de la Institutul “A. D. Xenopol”. Dar, reusesc sa fac fata tuturor responsabilitatilor, se impaca preocuparile, daca ma gandesc ca am reusit sa scot, la inceputul acestui an, un volum dedicat monarhiei romanesti. Incerc sa fac, in egala masura, pe langa administratie culturala si politica si istorie.

Ce va motiveaza sa faceti mai mult, mai bine?

Eu sunt nascut in zodia Berbecului, o zodie de luptatori si mi-am propus intotdeauna sa imi depasesc limitele. Sunt multumit de ceea ce am facut in acesti 3 ani, daca ar fi sa vorbim despre functia de la Ateneul Tatarasi, dar, imi dau seama ca sunt lucruri care puteau fi facute mai bine, care puteau fi dezvoltate intr-un anumit fel. Daca este sa imi doresc ceva, imi doresc parteneriate internationale, lipseste asta la Ateneul Tatarasi si proiecte de finantare extrabugetara. E si o problema de organigrama. Nu avem persoane care sa isi concentreze activitatea pe proiecte. Am in vedere cateva chestiuni de genul acesta, pentru ca eu cred ca institutiile de cultura, daca vor sa evolueze cu adevarat, au nevoie de parteneriate si de proiecte de finantare extrabugetara. Pana la urma, suntem cu totii critici fata de ceea ce se intampla in jurul nostru. Daca stam si ne uitam la televizor, suntem nemultumiti de viata politica, daca stam si ne uitam la viata culturala, suntem nemultumiti de ce se intampla in viata culturala. In egala masura, si eu sunt nemultumit, atat de ce se intampla in viata politica romaneasca, dar si de ce se intampla in viata culturala romaneasca. Si, la un moment dat, mi-am pus aceasta intrebare: “Eu, daca ajung intr-o pozitie de administratie politica, culturala pot sa misc anumite lucruri, pot sa fac altfel anumite lucruri?” Asta m-a motivat intotdeauna si ma motiveaza in continuare. Si cred ca am reusit, cel putin la Ateneu, sa misc lucrurile intr-o anumita directie.

Daca ar fi sa faceti un top 3 cu principii la care nu ati renunta in viata, cum ar arata?

Sinceritate, onestitate si multa munca.

Cum definiti schimbarea?

E provocarea din fiecare zi a vietii. In fiecare zi trebuie sa fii pregatit pentru altceva, de o modificare a tot ceea ce crezi ca e foarte stabil, la un moment dat.

Dar progresul?

E cea mai mare provocare. Pentru ca noi, indiferent cum ne-am defini doctrina, ideologia suntem, intr-o anumita masura, conservatori, ne plac mai degraba lucrurile stabile, bine definite, bine conturate. Si atunci progresul e, de fapt, o incercare de a depasi o anumita conditie. Nu stiu cati dintre noi suntem pregatiti pentru asta.

Ce ati schimba, daca ati putea, in viata orasului in care traiti?

Coeziunea culturala. Eu am mai spus asta. Avem institutii de cultura importante in acest oras, dar cred ca, din pacate, fiecare dintre noi, cei care avem o functie in administratia culturala a Iasului ne vedem doar de agenda institutiei pe care o conducem si mai putin de o conectare cu agendele celorlalti. Vorbim de Iasi capitala culturala, dar cred ca lipseste in continuare mecanismul de coagulare a energiilor culturale. Pentru asta e necesar, e adevarat, si o depasire a orgoliilor celor care activeaza in viata culturala ieseana. Nici macar nu stiu daca ar trebui sa fie vorba de o institutie anume care sa creeze aceasta masa rotunda.

Cum vedeti dumneavoastra, ca director al Ateneului si ca istoric, viata culturala si sociala a Iasului?

Iasul are o viata culturala dinamica, interesanta. Am asistat in ultimul timp la cateva evenimente marcante care cred ca au atras atentia iubitorilor de cultura din intreaga tara asupra Iasului, ma refer aici la Festivalul International al Educatiei (FIE) si la Festivalul International de Literatura si Traducere (FILIT). E un inceput, el trebuie continuat. Sa speram, insa, ca aceasta criza economica mondiala, nationala pe care o resimtim, evident, si noi in Iasi sa nu afecteze alocarile de buget. Pentru ca, pana la urma, proiecte culturale putem avea cu totii, dar in lipsa banilor ne marginim.

Credeti ca avem, totusi, un complex al provincialului, noi, cei din Iasi?

Nu, nu cred asta. Cred ca mai degraba a lipsit, pana in acest moment, un sprijin financiar consistent. Anul acesta a existat un sprijin financiar consistent si din partea Consiliului Local si din partea Consiliului Judetean. Dar e un inceput. E important sa continuam asta.

Care credeti ca sunt atuurile orasului in care traiti si profesati? De ce ati ales sa ramaneti aici?

E un oras incarcat de istorie, de nostalgie, de romantism, de traditie, de cultura, de melancolie dupa o anumita perioada din viata de student. Sunt foarte multe motive pentru care am ramas in Iasi. E un oras in care te simti foarte bine din punct de vedere cultural. Avem motive pentru care sa ne simtim mandri de acest oras. Eu sunt romascan de origine, dar am simtit Iasul, inca din perioada studentiei, ca o a doua mea casa, ca un loc in care ma pot manifesta cultural, profesional.

Ce inseamna pentru dumneavoastra a fi patriot?

Am gasit o definitie care mi-a placut tare mult, am pus-o la un moment dat si pe blogul meu, e o definitie a unui politolog francez, Raoul Girardet. Ma regasesc 100% in aceasta definitie: ”Liberal prin ratiune, anarhist prin temperament, patriot prin fidelitate.” Cred ca patriotismul trebuie sa fie o stare de spirit, nu o chestiune pe care sa o aclamam in fiecare zi. Eminescu avea o definitie, citez aproximativ: “Patriotismul si dragostea de tara le simti cu mintea, cu inima si nu cu vocea.” Multi dintre noi, in prea multe ocazii, ne lovim cu o caramida in piept si vorbim de faptul ca ne place aceasta tara, ca ne pasa de ce se intampla in aceasta tara, dar suntem mai putin dornici sa schimbam ceva in viata de fiecare zi. Cred ca modul in care ne facem datoria, fiecare la locul sau de munca, e o modalitate prin care ne manifestam patriotismul, pana la urma.

Credeti ca romanii isi cunosc istoria, ca le pasa de propria istorie, ca au o anumita curiozitate de a-si cunoaste istoria?

Aici oscilam intre doua limite. Uneori spunem despre noi ca suntem ultimii oameni, ca suntem cei mai oropsiti, ca toata lumea e impotriva noastra. Alteori, dimpotriva, ne lovim cu o caramida foarte mare in piept si ne credem centrul Universului. Cred ca exista o cale de mijloc. Cred ca avem motive suficiente pentru care putem fi mandri ca suntem romani, dar asta nu poti sa o faci decat in masura in care iti cunosti istoria si trecutul, dar avem si destul motive pentru care trebuie sa fim ceva mai modesti, mai atenti la cum ne raportam la cei din jurul nostru. Mai avem, inca, de recuperat in privinta cunoasterii trecutului si a istoriei noastre. Asta se intampla, din pacate, si pentru ca regimul comunist a confiscat sarbatorile nationale, patriotice, totul a devenit politizat, istoria a fost politizata in perioada regimului comunist si s-a ajuns, in cele din urma, la o pierdere de sens, de semnificatie. Astfel, astazi, oricat de bine intentionate ar fi niste autoritati sa sarbatoreasca un 24 ianuarie, un 1 decembrie, un 9 mai, pentru foarte multa lume toate aceste manifestari publice seamana foarte mult cu o reamintire a vechilor actiuni patriotarde ale regimului comunist. De asemnea, totul este dublat si de o criza economica care ne afecteaza pe toti foarte serios. Preocuparea zilei de maine ii face pe oameni sa se gandeasca foarte putin la aceste manifestari. Fiecare apeleaza la niste momente care au intrat in memoria colectiva, anumite lucruri se cunosc pentru ca au fost transmise prin viu grai. O sa vedem oameni care vorbesc cu foarte multa convingere, cu mult patos despre momente din istoria noastra. Iar daca ii intrebi “De unde stii asta?’, “Unde ai citit asta?”, iti raspund “Am auzit”, “Ei, lasa ca stiu eu”, “Ei, da’ce, eu nu stiu?”, “Ei, da’ce, eu sunt prost?”. Asta arata o anumita superficialitate, una dintre tarele noastre, apropo de motivele pentru care trebuie sa fim si modesti. Cred ca aceasta superficialitate, aceasta vorba “lasa ca stiu eu” care pe mine ma exaspereaza, fara sa aiba la baza o minima lectura, e o problema foarte serioasa a noastra. Ma sperie uneori cate legende, cate povesti aud in jurul meu. Si daca intreb “De unde stii?” mi se raspunde “Ei, da’ ce, numai voi istoricii stiti?”

Ce ati invatat dumneavoastra din istoria propriului popor?

Am invatat ca sunt foarte multe motive pentru care putem fi mandri, foarte multe motive pentru care putem fi modesti, dar si faptul ca, la un moment dat, in special in secolul al XIX-lea de care sunt fascinat, am avut o elita politica si o generatie care a stiut sa duca la indeplinire idealurile nationale, Unirea Principatelor, Independenta, Regatul, Marea Unire, in ciuda unui climat international complet nefavorabil. Cand vorbim de aceste evenimente e bine sa ne aducem aminte ca a existat un context international in care se simtea foarte multa ostilitate la adresa noastra. Si, cu toate astea, am avut oameni care au stiut sa caute drumul.

Ce v-ati propus, in momentul in care ati devenit director al Ateneului Tatarasi?

In primul rand, Ateneul Tatarasi este o institutie istorica, o institutie care a fost infiintata in 1920. Si lucrul acesta il stie foarte putina lume, din pacate. Un istoric a preluat conducerea unei institutii care vine, oarecum, din istorie, o institutie care a fost sub patronajul Casei Regale. M-am uitat tot timpul spre institutii cum este Teatrul National sau Opera, mi-am fixat un anumit obiectiv, dar am constientizat ca Ateneul e o institutie mai mica si trebuie sa ne gasim si noi locul. Eu cred ca astazi Ateneul are un drum al sau, e, in primul rand, o alternativa la cele doua institutii consacrate, deja, si cred ca e un loc de manifestare a tinerelor talente din Iasi, in lumea actoriei. Iar pentru mine asta este o mare satisfactie, faptul ca Ateneul Tatarasi a fost, inainte de a prelua eu conducerea si a ramas in continuare un loc de manifestare a tinerelor talente.

Cum se impaca profesia dumneavoastra de baza, cea de istoric, cu statutul de director al unei institutii care promoveaza, in primul rand, teatrul?

Eu am explicat tuturor, nu veneam de la fabrica de cuie. Si daca veneam de la fabrica de cuie as fi avut o abordare absolut manageriala. Venind din zona cercetarii istorice, cred ca am avut o anumita intelegere si capacitate de a asimila fenomenul cultural, pentru ca lumea teatrului nu e decat o secventa a istoriei si a vietii culturale, asa ca nu mi-a fost foarte greu sa inteleg lumea teatrului. Si, apoi, imi place teatrul, am consumat teatru, sunt un om de lectura, in primul rand si ma simt foarte confortabil aici la Ateneu din perspectiva aceasta a colaborarii cu actorii, cu lumea teatrului.

Cat de des isi gasesc loc in programul Ateneului piesele cu tenta, cu incarcatura istorica, politica?

Aici este o problema, intr-adevar. Marturisesc ca aceasta este o tristete a mea pentru ca, dupa un an de zile in care am incercat sa invat meseria aceasta din mers, mi-am propus sa montam o piesa istorica. Numai ca piesele istorice, va spun sincer, presupun un numar mare de actori, un decor destul de costisitor, un buget mare cu alte cuvinte. Si atunci am amanat acest moment pe care mi-l doresc si maine dimineata. Spectacolul Sint o baba comunista il pot incadra, fortand un pic nota, prin trimiterea pe care o face la regimul comunist, la spectacolele cu rezonanta istorica. Ma gandesc inca, insa, la a monta o piesa clasica gen Apus de soare la Ateneul Tatarasi. Dar e destul de greu, din cauza bugetului.

Dupa ce criterii va alegeti colaboratorii in proiectele pe care le aveti?

S-a intamplat asa pana acum: au venit diferiti colaboratori, diferiti regizori care ne-au prezentat un buget, un proiect regizoral, ne-au explicat importanta piesei, am cautat noi apoi sa vedem ce referinte exista legat de regizor, de piesa, unde a mai fost montata si ne-am facut propriile analize. Incepand de anul acesta am schimbat putin regula jocului, in sensul ca ne-am facut noi prima data analiza. In ceea ce priveste, de exemplu, cele doua piese din aceasta toamna-iarna, Sint o baba comunista si Conu’Leonida fata cu reactiunea care a devenit Revolutie si reactiune noi ne-am gandit la ele, le-am propus lumii teatrale iesene, au venit doi regizori pe care i-am primit cu bratele deschise si acum suntem in fata acestor doua premiere. Intentionez sa anuntam si cele sase texte pentru anul viitor. Speram ca regizorii din Iasi sa le gaseasca interesante si sa vina spre noi, spre Ateneul Tatarasi.

Ce proiecte aveti in desfasurare?

Pregatesc o carte despre campania electorala de la Roman. Ea este finalizata, s-a uitat pe ea si un corector profesionist, sunt in negocieri cu cateva edituri, doua din Bucuresti, una din Iasi. In carte este vorba despre experienta mea din toamna anului trecut cand am candidat pentru alegerile parlamentare, pe Colegiul Roman-Ion Creanga. Acesta e un proiect editorial la care tin foarte mult. Voi preda in zilele urmatoare teza de doctorat consacrata lui I. C. Bratianu si politicii externe a Romaniei la Editura Universitatii “Al. I. Cuza”. Si mai am o lucrare pe care sper sa o finalizez in urmatoarele zile consacrata anului 1866, anul indepartarii lui Alexandru Ioan Cuza si a instaurarii monarhiei constitutionale in Romania, in persoana lui Carol I, un an extrem de interesant caruia i-am consacrat o lucrare de circa 200 de pagini. Sunt trei proiecte editoriale la care tin foarte mult si care, probabil, vor vedea lumina tiparului la inceputul anului urmator.

In timpul liber ce alegeti sa faceti? Ce anume din oferta culturala a Iasului va tenteaza cel mai mult: teatru, film, opera, filarmonica, lansari de carte?

Sunt interesat de toate, in egala masura pentru ca, va dati seama, participand la diferite evenimente am de fiecare data un ochi critic si ma gandesc in ce masura anumite evenimente organizate de celelalte institutii de cultura pot fi organizate si de catre Ateneul Tatarasi. Ateneul, in ciuda faptului ca e asociat foarte mult cu o institutie de teatru, este o institutie de spectacol, in primul rand, care poate organiza si alte evenimente, nu doar premiere teatrale. Dar, eu personal inclin spre teatru in mod deosebit pentru ca ma intereseaza punerile in scena, abordarile regizorale. M-am indragostit de teatru. Am fost prezent la teatru si student fiind. Acum, de cand sunt director la Ateneu, m-am atasat foarte mult de teatru si ma intereseaza, citesc teatru, ma uit la teatru, merg la teatru pentru a-mi da seama care este nivelul pe care trebuie sa il atinga si Ateneul Tatarasi.

Ce va revolta din ceea ce se intampla in jurul dumneavoastra si cum alegeti sa luptati?

Multe lucruri ma revolta. Observ, in ultimul timp, o anumita agresivitate. Cred ca traim intr-o agresivitate si intr-o stare de nevroza teribila. Am impresia ca oamenii nu mai au rabdare unii cu altii, isi manifesta un egoism agresiv, au tendinta de a se pacali unii pe altii cu o anumita placere. Cand vad astfel de oameni, uneori sunt destul de vocal cu toate riscurile care decurg de aici, nu ezit sa atrag atentia asupra agresivitatii si nerusinarii.

Credeti ca o personalitate a unui oras, a unei tari trebuie sa fie activa pe toate planurile, atat social si politic, cat si cultural pentru a avea un cuvant de spus?

Nu. Cred ca e important sa te concentrezi pe un domeniu de activitate. In Romania, cel putin, e destul de greu sa fii polivalent. Eu ma uit cu foarte multa apreciere la oameni care exceleaza intr-un anumit domeniu. E important sa te trezesti la realitate si sa iti dai seama ca daca vrei sa ai un cuvant de spus, daca vrei sa iti pui amprenta personalitatii tale asupra unui domeniu sau altul de activitate, e bine sa te concentrezi pe o sfera, sa mergi intr-o directie sau alta.

Dati-ne cateva motive pentru care tinerii ar trebui sa se intereseze mai mult de cultura?

Cultura, pana la urma, e o parte a existentei noastre si e bine sa constientizam ca, dincolo de preocuparea pentru viata de fiecare zi, cultura e o parte din noi. Cultura ne poate ajuta sa ne descoperim o anumita identitate, un anumit trecut, e o alta forma de manifestare a personalitatii noastre. E o alternativa pentru petrecerea timpului liber.

Stiu ca aveti site personal pe care va expuneti punctul de vedere referitor la ceea ce va afecteaza sau va revolta in viata de zi cu zi a comunitatii in care traiti. Poate online-ul schimba radical atitudini, pareri, conceptii?

Da. Dar, totusi, in acest spatiu avem o problema. Dupa douazeci si ceva de ani de la Revolutie sunt inca oameni care nu isi asuma identitatea atunci cand isi afirma un punct de vedere, in retelele de socializare atat de la moda, de exemplu. Mie mi se pare asta un pas inapoi urias. In loc sa profitam de aceasta posibilitate de comunicare, de interactiune cu foarte multi oameni, ne ascundem, uneori, in spatele unor nickname-uri, a unor pseudonime, dar suntem foarte agresivi, in acelasi timp. E, pana la urma, o forma de lasitate. Motiv pentru care, atunci cand public pe site, am o anumita politica: am postat intotdeauna toate criticile la adresa mea pentru ca atunci cand am iesit in viata publica a orasului, a tarii mi-am asumat lucrul asta, dar nu am dat niciodata drumul unor comentarii care se ascund in spatele unor nickname-uri. Cred ca dupa atatia ani de la Revolutie, cei care vor sa spuna ceva, cei care au un punct de vedere cu privire la o problema sau alta trebuie sa isi asume responsabilitatea asta. Dar, schimbarea se produce, in acest spatiu. Cred foarte mult in asta, in puterea de influentare a online-ului, pentru ca suntem foarte multi in acest mediu care deja face parte din viata noastra de fiecare zi. E o provocare pentru presa in primul rand, faptul ca mediul online este foarte activ.

Care va sunt preferintele de lectura? Cum triati ceea ce cititi?

Prefer literatura care reuseste sa zugraveasca o anumita epoca, care nu tradeaza o anumita patima a scriitorului pentru personajele sale. Motiv pentru care, daca m-ati pune sa aleg intre Liviu Rebreanu si Camil Petrescu, de exemplu, il prefer pe Liviu Rebreanu, pentru mine scriitorul roman preferat, pentru forta lui de a descrie personaje si de a reconstitui atmosfera unei epoci. Prefer literatura care ma ajuta pe mine ca cititor sa recompun cu ochii mintii o imagine dintr-o anumita perioada. Deci, pe langa carti de specialitate, carti de istorie, mai citesc si beletristica, e drept, mai rar pentru ca sunt managerul unei institutii, mai fac cercetare, mai fac si politica.

Ce carte aveti acum pe noptiera?

Am Memoriile Principelui Radu, acum. E o carte care a fost lansata la Ateneul Tatarasi, in care Alteta Sa Regala isi expune, practic, trairile, sentimentele din ultimii ani cand a fost prezent, alaturi de Principesa Margareta, in cateva evenimente. Si e interesant asa, tinand cont si de traiectoria Principelui Radu, de modul in care a devenit parte componenta a Casei Regale si un repezentant deosebit al acesteia.

Dar, ne puteti face un top 3 al cartilor care v-au marcat in 2013?

1. Memoriile Principelui Radu

2. Masha Gessen, Omul fara chip. Incredibila ascensiune a lui Vladimir Putin

3. George W. Bush, Decision Points, o carte de analiza a activitatii politice a lui George Bush

Care va sunt modelele in istorie? Ce personalitate istorica v-a marcat?

E vorba de I. C. Bratianu. E personajul caruia eu i-am consacrat doua lucrari, lucrarea de licenta si teza mea de doctorat. Il consider un personaj fantastic, care a marcat istoria moderna, care a contribuit covarsitor la modernizarea statului roman si care a avut rabdarea, energia de a aloca timp si vietii private, in ciuda implicarii sale in viata politica. A fost si un familist desavarsit, un tata exceptional, un sot iubitor. Recomand tuturor sa citeasca Scrisorile lui I. C. Bratianu catre sotia sa Pia Bratianu si viceversa, corespondenta familiei Bratianu e fabuloasa. Noi ne-am obisnuit sa vedem oamenii politici ca fiind niste tipi foarte scortosi, foarte orgoliosi, ori I. C. Bratianu e un romantic desavarsit, dincolo de imaginea liderului politic autoritar care a stat alaturi de Carol I 20 de ani.

Care va sunt reperele morale in viata, la cine va raportati pentru a face bine ceea ce va propuneti, atat pe plan personal, cat si pe plan profesional?

Ma raportez si ma gandesc la bunici, in primul rand. Parte din copilaria mea s-a petrecut la tara si atunci ma gandesc tot timpul daca bunicilor mei le-ar fi rusine sau cinste cu ceea ce fac. Am avut o foarte buna comunicare cu bunicii paterni. Iar din anii de scoala il am ca reper pe profesorul meu de istorie din scoala generala, profesorul Ivan de la Roman, un om foarte corect, devotat profesiei, foarte sever. Reusea sa pastreze istoria separata de propaganda, mai ales ca pentru profesorii de istorie anii comunismului au fost o adevarata provocare. Nu pot sa uit faptul ca, in ciuda presiunilor care erau, nu a trasformat orele de istorie in ore de propaganda politica, a lasat asta pe seama orelor de dirigintie. Iar in facultate, am avut o relatie deosebita cu profesorul Mihai Timofte, care din pacate nu mai este si caruia ii datorez pasiunea pentru epoca moderna.

V-ati visat vreodata destinul altfel?

Eu sunt multumit de ce am realizat pana acum. Elev fiind mi-am dorit sa fiu profesor de istorie. Daca e sa imi fi proiectat vreo cariera, mi-am dorit sa fiu profesor de istorie, mi-am dorit sa pot sa stau de vorba cu tinerii din jurul meu despre trecutul romanilor. As putea sa va spun ca, uitandu-ma in urma acum, nu ma imaginam facand altceva decat meseria aceasta de dascal. Am fost profesor cinci ani de zile, dupa aceea m-am orientat spre cercetare, dar asta mi-am dorit, sa pot identifica o profesie care sa imi permita sa ma uit cu atentie spre istorie. Asta a fost visul meu, sa stau de vorba cu oamenii despre istoria noastra, a romanilor.

23 decembrie 2013