Ceasca de cultura

Autor: Ramona Iacobuțe

  • În intimitatea muzicii – Verdi-Wagner: Corespondențe

    Unele evenimente pur si simplu nu trebuie ratate. Mai ales daca sunt programate la cativa pasi de tine. Nu este obligatoriu sa fii acolo cu toate lecturile la zi, este suficient sa fii acolo emotional. Sa simti ce ti se trasmite, sa rezonezi, sa pleci incarcat si, in acelasi timp sa te eliberezi de tot uratul de peste saptamana. 

    Un astfel de eveniment este cel organizat la Ateneul Roman pe 27 noiembrie 2013 de catre Asociatia pentru Muzica, Arta si Cultura, recitalul omagial “Verdi-Wagner: Corespondente”. Si, desi i-a trecut momentul, se poate vorbi, totusi, despre el la prezent, intrucat anul muzical 2013 este marcat de personalitatea acestor doi compozitori vizionari care au redefinit genul liric, Richard Wagner si Giuseppe Verdi. Toti cei care au ales, intr-o seara de octombrie, in sala de spectacole a Ateneului Roman, sa patrunda in intimitatea a doua genii, au putut observa cu usurinta ca fiecare detaliu al spectacolului le pune in evidenta personalitatea, atat pe cea artistica, cat si pe cea umana: de la culorile si felul florilor alese pentru finalul spectacolului, bijuterii si vestimentatia artistilor de pe scena, pana la partiturile interpretate, jocurile de lumini si decoruri. Albul, ivoire-ul, negrul si movul inchis sunt culorile care reflecta, in recitalul omagial gandit de catre Asociatia pentru Muzica, Arta si Cultura, pesimismul si egoismul lui Wagner, toleranta si filantropia lui Verdi, precum si rivalitatea care le-a marcat vietile si care s-a pastrat, legendara, de-a lungul a doua secole in care cei doi au fost comparati, omagiati, criticati si admirati.

    Construit pe doua parti, pe emotie, creativitate, obisnuit si genial, recitalul omagial “Verdi-Wagner: Corespondente” reuseste sa lipeasca, asa cum un bijutier iscusit ar face cu doua pietre pretioase, doua spectacole intr-unul singur. Pentru ca, dupa cele doua ore jumatate de muzica si proza ai senzatia ca ai participat la doua reprezentatii. Prima parte il are in prim-plan pe Richard Wagner si pe a doua sa sotie, Cosima. Soprana Leontina Vaduva, actrita Medeea Marinescu,  pianistul Masakatsu Nakano si prezentatorul Marius Constantinescu ne introduc in atmosfera unui salon din secolul al XIX-lea si ne spun o poveste, povestea iubirii dintre cei doi, povestea vietii agitate pe care un mare artist o traieste. Amestec de jurnal cu puternic parfum de femeie si de note muzicale incarcate de tragism si forta, aceasta prima parte a recitalului omagial te intoarce pe toate partile si te impinge sa vezi in toata goliciunea lor sufletele unor mari oameni, oameni pe care ii stii din carti greoaie, scrise cu seriozitatea si precizia istoricului. Prin fata ochilor ti se perinda un Richard Wagner macinat de nevoia de a compune, de a fi apreciat si prezent pe marile scene ale lumii si iubit, pana la supunerea absoluta, de sotie. Intrucat personalitatea sa este dominata de pesimism si egoism, culorile de pe scena sunt negrul si movul inchis. Din cand in cand vocea de povestitor a lui Marius Constantinescu se incruciseaza cu cea a Medeei Marinescu, induiosatoare in rolul sotiei.

    894451_10201653808019058_1173114350_o

    Dupa o pauza pentru discutii, binemeritata de cei prezenti in sala, este randul lui Giuseppe Verdi sa fie expus privirii, auzului si sufletului. Schimbarea de tonalitate este evidenta. Culorile sunt altele, notele se aseaza altfel pe portative si dau o forma diferita ritmului. Atmosfera are, totusi, ceva in comun cu cea din prima parte: intimitatea, apropierea de simplitatea vietii de familie a unei mari personalitati muzicale. Accentul se pune pe alb si pe ivoire, pe schimbul de scrisori dintre Giuseppe Verdi si sotia sa Giuseppina Strepponi si pe reactiile pe care un artist genial le are in fata succesului, mai ales daca acesta vine cat inca este in viata. Cochetarie feminina, dragoste impartasita, junghiul geloziei, diplomatie, isterie retinuta, ispita altei femei, relatia cu presa si cu autoritatile sunt cateva dintre evidentele acestei de-a doua parti a spectacolului de la Ateneul Roman. Cu un pianist si o soprana care patrund pana in inima creatiilor lui Verdi si acelor care le asculta supusi din scaunele lor, recitalul omagial deschide larg ochii publicului spre un final deja plauzibil, cel al aplauzelor dezlantuite.

    778728_10201653807939056_105673281_o

    Lied-urile lui Wagner, franturile din povestea lui Romeo si a Juliettei reinterpretata de acesta, ariile din Traviata sau din Aida lui Verdi, de o popularitate incontestabila, modulatiile vocii sopranei Leontina Vaduva, prietene atat cu tristetea profunda, cat si cu exuberanta, expresivitatea si capacitatea Medeei Marinescu de “a o face” cand pe-a naiva si fidela Cosima, cand pe-a diplomata si, totusi, schimbatoarea Giuseppina au asigurat succesul serii organizate de Asociatia pentru Muzica, Arta si Cultura. Toate vorbele nespuse, toate rasetele neimpartasite, toate imbratisarile inhibate si-au facut loc la iesirea din sala, dupa minutele dedicate spectacolului, spre cocktail-ul de dupa. 

    1404738_10201654029504595_2145025048_o (1)

    sursa foto: Florin Artist

  • Aha sau despre falsa înțelegere

    Hai sa vorbim putin despre simpatii si antipatii lexicale.

    Nu e nici un secret ca in functie de cat de predispus la ticuri verbale esti, in conversatiile curente poate, de exemplu, sa iti displaca profund adica, la fel cum poti sa fii un prieten al deci-ului pus la inceputul unei propozitii sau al unei fraze, chiar daca sunt multi cei care ridica din spranceana cand il vad cocotat acolo si chiar daca e cam din aceeasi categorie de antipatii lexicale cu adica.

    Daca ar fi sa ma refer la mine, eu nu il simpatizez catusi de putin pe infumuratul si bunul la toate aha.

    Este un tic verbal, o obisnuinta care si-a facut loc in vocabularul de baza, incet dar sigur, dand din coatele sale gramaticale,
    O vedeta lexicala pusa in valoare de mediul virtual.

    Este un non-raspuns si cu toate astea m-a pacalit si pe mine.

    A stiut sa castige teren in fata mult mai simpaticilor si afectuosilor inteleg si credpentru ca e un cuvant care s-a adaptat mai bine la nevoia de a fi scurt, de a avea la indemana un raspuns care sa nu iti puna la incercare comoditatea sau lipsa de timp.

    Aha-ul este raul necesar al exprimarii.

    Asa ca daca iti spun care m-am saturat de aha, ca nu mai vreau sa aud de el, ce raspuns iti vine prima data in minte?
    Nu-i asa ca aha?
    Hai, recunoaste!

  • Goliciunea furnicii

    Furnica se plictisise de activitatea sa zilnica, aceea de a duce in spate un graunte-jumatate,
    Asa ca si-a luat o zi libera pentru a se gandi cum ar putea sa-si schimbe viata.

    Era o criza existentiala tipica chiar si pentru furnici.

    Iat-o, acum, stand in fata oglinzii si incercand sa isi scoata la suprafata narcisismul, tinut prizonier de sobrietatea si decenta spiritului intreprinzator si surprinzandu-se cu gandul la greiere.

    Nu ii placea mersul ala al ei agitat si aplecat,
    Privirea obosita,
    Pielea uscata.

    Il invidia sincer pe greiere pentru pasii sai sprintari,
    Petrecerile pe care le dadea saptamanal,
    Viata boema.

    Furata de visare furnica nici nu a observat cand i-a alunecat halatul de pe umeri.
    Revenita cu picioarele pe pamant, a constientizat ca avea picioare frumoase, gene lungi si un zambet irezistibil. 
    Fara sa mai stea pe ganduri, a aruncat un graunte in geamul greierului si s-a asezat pe canapea in asteptare. 
    De mult nu s-a mai simtit atat de ea.
    Si i-a placut.

  • De toamnă

    Intr-o zi de toamna, ea se plimba pe strazile in plina isterie umana. 
    Cu parul despletit, cu mersul lenes, cu privirea deruland, ca o rola din sala de cinema, imaginile care se rostogolesc dinspre ea si inspre ea. 
    Nimerise pe o strada caleidoscop, o strada pe care trecutul se amesteca cu prezentul, pe care azi il ridiculizeaza pe ieri si invers. 
    Dupa primii zece pasi are 6 ani jumatate si se uita cu invidie regasita in gestul de a se trage de coditele bine impletite la cei care se duc spre scoala. 
    Au un mers special, de oameni mari in devenire, pe cand ea se impiedica, o tine pe mama de mana, 
    Ce sa mai, se copilareste! 
    Si, ca si cum nu ar fi fost de ajuns, nasul ii curge putin de la aerul rece. 
    Se face de tot rasul. 
    Nu e de mirare ca i s-a refuzat dreptul de a duce in spate ghiozdanul acela mare si verde, rupt din monotania sa de un imprimeu floral, de a sta serioasa si dreapta intr-o banca mirosind a lemn vechi, a cerneala irosita.
    Nu era pregatita. 
    Ii placea, inca, sa doarma pana tarziu, 
    Se nascuse intr-o luna care o obliga la jumatati de masura (ori mergea la scoala de la 6 ani jumate, ori de la 7 ani jumate), 
    Parea cam mica pentru varsta ei (ii placea sa isi imagineze ca daca s-ar uita mai insistent spre ea dinspre interior spre exterior ar putea chiar sa dispara), 
    Se infiora de placere si in acelasi timp respingea cu groaza frigul polar care se ascundea dimineata in hainele care ii atingeau pentru prima data pielea.
    Si motivele pot continua, dar nu mai este timp. 
    Dupa alti cativa pasi are 22 de ani. 
    Se regaseste admirand cu fascinatie o casa. 
    Are veranda, gradina, numele proprietarului fixat cu fermitate langa sonerie. 
    E casa Familiei Avramescu si atat. 
    Intruneste toate conditiile pentru a fi catalogata drept casa cu personalitate. 
    Ea, fata ratacita pe strada caleidoscop o priveste cu invidie. 
    De fapt, nu invidiaza casa, ii invidiaza pe proprietari. 
    Si nu poate sa nu isi aminteasca de blocul in care poate fi ea localizata. 
    O cladire lipsita de personalitate, aproape deprimanta, cu o usa stinghera si verde vopsita de un vecin binevoitor, 
    O cladire plina de X-ulesti si Y-ulesti, 
    Un loc in care te fastacesti daca nu iti amintesti cine este X-ulescul acela gras si imbracat tot timpul in negru si te simti dator, totodata, sa il saluti chiar daca il identifici sau nu. 
    E o cladire a tristetilor si a bucuriilor anonime, 
    Loc in care numele de familie se inghesuie stinghere pe cutiile postale si pe listele de plata de la intretinere. 
    Pasii o duc acum pe fata spre varsta de 28 de ani. 
    Se desparte de un loc si se pregateste sa regaseasca altul, dar nu trece cu privirea absenta pe langa oameni,
    Nu, ii observa. 
    Chiar in momentul in care ieri si azi se ironizeaza din nou, ea trece pe langa doi barbati prinsi in capcana anilor ’50.
    S-au oprit pentru cateva minute sa isi identifice petele de suparare unul de pe fata cotidianului celuilalt. 
    Unul dintre ei, cu haine destul de ponosite, cu fata invinsa de viata, i se plange celuilalt: 

    “Of, ce mai trece viata!” 
    Celalalt, un pictor la fel de ponosit imbracat, cu schitele dupa el si foarte posibil la limita dintre normalitate si nebunie artistica, daca e sa ii iei in considerare zambetul, se simte aproape ranit fizic de lasitatea celuilalt.
    Totusi, gaseste ca este dator nu sa il compatimeasca, nici gand, ci sa il lamureasca, macar acum spre amurgul vietii: 
    “Dragul meu, viata nu trece, viata se traieste!” 
    Si fata traieste mai departe.

  • Femeia

    Incep sa o cunosc.
    A copilarit cu mine.

    M-a invatat ca e mai elegant sa sar ata, sa imbrac papusile si sa ma dau in leaganul agatat de marul din curtea bunicilor decat sa bat mingea cu baietii, sa ma catar in marul din curtea bunicilor si sa dau cu prastia in randunici.

    Mi-a facut cunostinta cu fetii-frumosi si cu zmeii din cartile cu povesti in unele seri iar in altele m-a sfatuit sa nu uit ca sunt doar personaje de poveste.

    A mancat intotdeauna impreuna cu mine vata de zahar pe la balciurile de la care plecam neaparat cu un inel modelat in aurul tiganilor care isi purtau falsa stralucire atat in zambet cat si in valijoarele cu nimicuri pe care le vindeau la pret de bijuterii. Imi intindea mana discret spre norocul zburator care parea sa se gaseasca la orice pas pe atunci si mi-l lipea in dreptul batailor inimii si al feminitatii.
    A crescut cu mine centimetru cu centimetru fara ca eu sa-i constientizez prezenta pana intr-o zi. In acea zi m-am privit in oglinda si am vazut-o.
    Ar fi dat orice pentru rujul de un rosu aprins din poseta mamei si mi-a zambit cochet cu buzele mele, cu ochii mei cu obrajii mei.
    Nu am putut sa nu o indragesc, era eu.
    Ea m-a invatat sa imi pieptan parul pentru a-l descalci de toate zilele trecute, sa zambesc pentru a-mi sclipi in priviri optimismul, sa ascult pentru a ma imprieteni cu gandurile celor pe care ii doresc aproape, sa am rabdare cu picioarele care bat nervos tactul pe asfalt in pantofii cu toc.

    Ei ii plac florile, bijuteriile, hainele care fac formele corpului sa se simta bine cu ele insele, cartile, cafeaua calda si cu mult caimac, castanele coapte, oamenii care stiu ca un deget e prea mic pentru a te ascunde dupa el, echilibrul intre debitele si creditele sentimentale, blandetea bunicii si harnicia bunicului, ironiile jucause si onestitatea.
    Ea incepe sa ma invete ce este feminitatea:
    Gustul de zambet al lacrimilor, incapatanarea corpului de a face loc in interiorul sau copilului, demnitatea mersului pe tocuri, intelepciunea compromisului, cochetaria mainilor, mintea de contabil pentru treburile casnice, curajul de a avea curaj pentru doi, siretenia poznasa a privirii care flirteaza.
    Niciodata nu esti pregatita.
    Vine incet, dar intotdeauna cand trebuie, si te schimba pentru ceea ce trebuie sa fii pana la ultima farama de tine.
    Te confrunta cu fiecare gest al tau, cu fiecare bataie de inima, cu fiecare gand, cu fiecare sentiment pana ajungi sa spui da, femeia asta sunt eu!

    (sursa foto: http://vi.sualize.us/view/629c512a862048baf57620f231e08f5f/)

  • Prințul-broscoi din curtea mănăstirii

    Nu am cautat niciodata printi dar mi-au placut intotdeauna povestile.

    Fara o poveste casa ar fi o simpla casa, obiectele dovada a faptului ca suntem dependenti de a avea, iar relatiile nevoia disperata de a nu ramane singuri cu gandurile-ucigasi-in-serie.
    Tocmai de aceea, m-am induiosat intotdeauna cand am vazut un broscoi cu ochii bulbucati, pistruiat si cu picioare de maratonist, fie el de balta, desenat, ciopartit dintr-o bucata de hartie in stilul origami sau furat dintr-un copac obez aflat la cura de slabit.
    Broscoii sunt printi ascunsi, daca ar fi sa urmam firul oricarei povesti spuse mai ales fetelor in perioada in care rochitele atat de scurte incat lasa chiloteii la vedere nu sunt indecente, de catre bunicutele excesiv de preocupate de nevoia de poveste a viitoarelor gospodine.

    Printi pentru care cluburile, cafenelele si toate locurile cu lume buna sunt stereotipuri ieftine,
    Printi pentru care apa de balta este ca un soi de afrodisiac si locul in care isi scalda identitatea in pielea verzuie de broscoi si isi oracaie povestile pentru cine e dispus sa asculte.

    Ii gasesti uneori in locurile in care te astepti mai putin pentru ca imprevizibilitatea este o alta calitate de-a lor.

    Asa am dat eu peste o gasca de printi in balta din curtea unei manastiri.

    Venisera acolo sa isi limpezeasca mintile de printi-broscoi si sa o puna de un sfat.
    I-am privit minute bune si m-am incarcat de povesti cat pentru un an,
    Dar nu i-am deranjat pentru ca sfatul era in plina desfasurare.
    Ba cred ca vreo cativa jucau telefonul-fara-fir.
    Mi-a placut de ei, insa chestia cu sarutatul mi se parea nepotrivita in acel moment.
    Si ei mi-au apreciat discretia.
    Am dormit linistit si am visat frumos.
    Merita sa asculti povesti cu printi-broscoi, nu?
    Macar de dragul povestii!

    ___________

    Inspirata de poezia lui Mihai Eminescu, Luceafarul, melodia "El Lucero" – Fine it’s Pink este o explorare in doua lumi paralele atrase de cunoasterea prin dragoste.
    Clipul este regizat de Iustin Surpanelu si produs de Deochi.

  • Lămâiul din stomac

    Fata-care-se-simtea-trista-numai-dupa-douasprezece-noaptea era de la o vreme trista tot timpul.
    Asa ca s-a hotarat sa caute in toate cartile de bucate reteta fericirii.
    De la bunica stia ca totul trece prin stomac, chiar (sau mai ales) fericirea.
    A gasit tot felul de retete.
    Unele recomandau dulceata din petale de trandafir, stiut fiind ca aproape orice indragostit cand se simte fericit daruieste trandafiri,
    Altele caramelul, mierea si ciocolata in aceeasi combinatie, pentru ca fericirea trebuie sa fie neaparat dulce. Dar nici una dintre aceste retete complicate si siropoase nu i-a excitat nervii fericirii fetei si era cat pe ce sa se dea batuta in bratele nefericirii.
    A fost dispusa, insa sa mai faca o ultima incercare.
    Intr-o carte de bucate foarte prost vazuta de criticii specialisti in fericire si retetele eficiente in a o ademeni, a gasit o reteta pe baza de zeama de lamaie.
    Cine s-ar fi gandit la asta?
    Mai ales ca lamaia te face sa te strambi ingrozitor si numai fericit nu pari.
    Mai mult amuzata decat increzatoare, fata s-a pus pe citit reteta.
    Nici macar nu era greu de pus in aplicare.
    Era nevoie de 3 lamai, cat mai rotofeie si mai zemoase culese dintr-un loc foarte apropiat de sufletul celui care prepara lichidul.
    Zeama rezultata din ele trebuia bauta pe stomacul gol, fara insa a scapa in stomac vreun sambure.
    Samburii in aceasta reteta aveau tot felul de contraindicatii, neprecizate, doar stranse amenintator in cuvantul contraindicatii.
    Din ce in ce mai curioasa, fata a nimicit 3 lamai din gradina bunicii, fiinta care a apropiat-o cel mai mult de ea insasi in anii copilariei si ai adolescentei si le-a baut zeama.
    Era aproape sigura ca nu a scapat nici un sambure.
    Se pare, totusi, ca era departe de adevar, fara a o sti inca.
    Strambandu-se caraghios cateva minute bune dupa ce a inghitit zeama, fata si-a vazut mai departe de acea zi, de activitatile sale obisnuite, convinsa ca retetele fericirii sunt o inventie a specialistilor in sentimente care au un umor acid.
    Spre seara, insa, cand era pe punctul de a se baga in pat, cu tristetea incalcindui-se prin par, a simtit ca ceva i se misca in stomac, ca si cand ar fi crescut in interiorul sau.
    – Mi se pare sau poate inca ma gadila in stomac gluma specialistului cazut in dizgratie, si-a spus fata si a adormit intr-un tarziu, nu fara a se zvarcoli pe toate partile si a-si simti stomacul pulsand.
    Dar, pentru prima data dupa mult timp, a visat frumos si si-a amintit ce a visat.
    Asta a pus-o serios pe ganduri.
    Nu ca nu s-ar fi bucurat, dar vroia sa stie ce se intampla cu ea.
    A cautat prin cartea de bucate pana a gasit numarul de telefon al specialistului in fericire atat de criticat de ceilalti specialisti si si-a facut o programare.
    A doua zi, nebuna de curiozitate s-a lasat consultata de specialist.
    Acesta, pe masura ce ii examina stomacul zambea din ce in ce mai nervos.
    Si mai nedumerita, fata a tipat ca vrea sa stie ce are.
    – Hmmm, l-a auzit pe specialist spunand.
    A prins radacini in stomacul tau un lamai.
    Vei afla pe pielea ta, incepand de azi, ce nu era scris in reteta la contraindicatii.
    Vei fi fericita tot timpul pana se va usca lamaiul din stomac.
    Asta daca nu va face pui.
    Vei dori sa mai fii si nefericita dar nu iti va iesi.
    Crede-ma pe mine, ca sunt specialist.
    A fi fericit tot timpul este acelasi lucru cu a fi nefericit tot timpul.
    – Ce idiot! isi spuse fata in gand.
    Se ridica furibunda de pe masa de consultatii, cu senzatia acuta ca cineva isi bate joc de ea si iesi in lume fara a privi in urma.
    Voi fi fericita tot timpul, voi fi fericita tot timpul, isi confirma si acum cu cel mai fericit zambet din lume, dupa zile, luni, ani de la consultatie, fata-care-se-simtea-trista-numai-dupa-douasprezece-noaptea, mangaindu-si stomacul-cu-un lamai-care-secreta-fericirea-in-el.
    E singura, afara ploua si e trecut de douasprezece noaptea.

  • Festivalul Internațional de Literatură și Traducere Iași (FILIT) – prima ediție

    In perioada 23-27 octombrie 2013, la Iasi se va mai desfasura un festival international, de data aceasta de literatura si traducere, FILIT. Dupa o saptamana plina de teatru, la inceput de luna, asigurata de Festivalul International de Teatru pentru Publicul Tanar, este randul literaturii sa ocupe agenda iesenilor.

    Aflat la prima editie si organizat de Muzeul Literaturii Romane Iasi, cu sprijinul Consiliului Judetean Iasi, Festivalul International de Literatura si Traducere (FILIT) este un proiect ce reuneste la Iasi peste 100 de profesionisti ai cartii, atat din tara, cat si din strainatate. Scriitori, traducatori, editori, organizatori de festival, critici literari, librari, distribuitori de carte, manageri si jurnalisti culturali, cu totii vor fi in centrul unor evenimente destinate, pe de o parte, publicului larg, dar si specialistilor din domeniu, pe de alta.

    Scriitorul Dan Lungu, directorul festivalului marturiseste: ”Iasul ocupa un loc privilegiat pe harta romaneasca. Efervescenta culturala din ultimii ani ii dau o buna vizibilitate, chiar daca mai sunt multe de facut aici. Cred ca o descentralalizare a vietii literare romanesti si intrarea intr-un dialog european la nivel regional pot schimba in bine un sistem care inca mai are sechele din vremea totalitarismului.”

    Festivalul International de Literatura si Traducere (FILIT) isi propune sa ofere publicului o serie de evenimente care sa atinga cat mai multe gusturi. Cei dispusi sa isi faca timp pentru invitatii FILIT-ului vor trebui sa se imparta intre intalniri matinale organizate in licee si in mediul universitar, mese rotunde profesionale (cu traducatori, scriitori, editori, directori de festivaluri), lecturi urmate de sesiuni de intrebari si raspunsuri, concerte si lecturi in spatiile neconventionale din Iasi, dezbateri intre vedetele culturale din Romania si vedete ale scenei literare mondiale. De asemenea, festivalul se va sincroniza cu Salonul International de Carte Bookfest, organizat in “Sala Pasilor Pierduti” a Universitatii “Alexandru Ioan Cuza” din Iasi, in perioada 25-27 octombrie 2013.
    Beneficiind de sprijinul unor institutii de cultura importante in regiune, Biblioteca Centrala Universitara “Mihai Eminescu” Iasi, Muzeul Literaturii Romane Iasi, Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” Iasi, Teatrul National “Vasiler Alecsandri” Iasi, Opera Nationala Romana Iasi si de prezenta unor nume ale literaturii cu rezonanta nationala si internationala, Gabriela Adamesteanu, Stefan Agopian, Andrea Bajani (Italia), Attila Bartis (Ungaria), Stefan Bastovoi, Adriana Bittel, Emil Brumaru, Ruxandra Cesereanu, Petru Cimpoiesu, Denisa Comanescu, Andrew Cowan (Marea Britanie), Nichita Danilov, Mircea Dinescu, Aris Fioretos (Suedia), Filip Florian, Georgi Gospodinov (Bulgaria), Florin Iaru, Florina Illis, Sadie Jones (Marea Britanie), Jan Koneffke (Austria), Andrei Kurkov (Ucraina), Ileana Malancioiu, Jean Mattern (Franta), Ioan Muresan, Ovidiu Nimigean, Ioana Parvulescu, Radu Pavel Gheo, Simona Popescu, Doina Rusti, Cecilia Stefanescu, Stelian Tanase, Cristian Teodorescu, David Vann (SUA), Francois Veyergans (Franta), Daniela Zeca, Festivalul International de Literatura si Traducere (FILIT) atrage atentia prin diversitate. Astfel, pe langa evenimentele care au in centru cartile si oamenii care le produc, festivalul vine si cu seri dedicate altor domenii ale culturii si divertismentului de calitate: spectacole de opera, muzica simfonica si balet, noapte alba de poezie si jazz, concert Her Funky Subjets, concert Music Sound Better, concert de jazz Garlea cvintet jazz – Rhythm of the word & art painting, concert de muzica electro DE.KOLECTI.F, concert Ada Milea, Anca Hanu, Cristi Rigman, Bobo Burlacianu. 
    Festivalul International de Literatura si Traducere (FILIT) are si o pagina oficiala, http://www.filit-iasi.ro/, prin accesarea careia, toti cei interesati isi vor putea culege informatiile legate de zile de desfasurare, ore, locatii, invitati. Nu trebuie, insa, sa le scape din vedere faptul ca, desi intrarea la toate evenimentele din cadrul festivalului este libera, accesul se va face in limita locurilor disponibile, in urma inscrierii voluntare in baza de date a FILIT Iasi.
     

  • Golem de Alexander Hausvater – “spectacolul-prefață”

    Te-ai nascut si ai murit. Ai murit si ai renascut. Ai iesit dintr-o lume si ai intrat in alta. Ai simtit bataile inimii creatorului fiecareia dintre lumi si ai luat pulsul celorlalte creaturi care le populau. Te-ai simtit viu si ti-ai pus intrebari. Ti-ai imbogatit memoria si ai uitat pentru a invata din nou. Te-ai schimbat. Nu mai esti acelasi, dar faci, totusi, in continuare, lucruri care iti sunt familiare: iti vezi in oglinda acelasi corp, mergi la acelasi birou, ai aceeasi prieteni, iubesti acelasi om. Ai dat o sansa altfelului.
    Alexander Hausvater se numara printre regizorii romani de teatru care fac demostratii de altfel, de fiecare data cand gandesc un spectacol, si are un intreg univers al lui pe care il pune in miscare ungandu-i mecanismele de functionare cu alifii ale caror retete ii apartin. Fiecare detaliu pe care Hausvater il expune privirii ii poarta amprenta. Pentru ca, fie ca este vorba de scenariu, fie ca este vorba de  decoruri, de muzica sau de distributie, stie sa aleaga in asa fel, incat sa puncteze ceea ce si-a propus. Nici ultimul sau spectacol, Golem, montat pe scena Teatrului National “Vasile Alecsandri” din Iasi, nu dezamageste prin abordare si forma de prezentare. Te asteptai sa fii surprins? Vei fi surprins. Te asteptai sa fii invaluit si asediat de eclectism? Vei fi invaluit si asediat de eclectism. Gasindu-si cu usurinta locul in categoria “spectacolelor-prefata”, spectacole care supun actorii unui joc al tacerii si al miscarii, al mimicii si vand indicii spectatorilor, in timp ce acestia isi vaneaza locul in sala, inainte de inceperea propriu zisa a actiunii, Golemul lui Hausvater iti vorbeste despre mituri, despre bine si despre rau, despre frumosul si uratul din lume, despre Creator si Creatie, despre iubire si despre razvratire, despre labirintul istoriei, despre insingurare si izolare, despre un popor proscris, despre cautarea unui loc pe pamant, despre iubire si despre acasa, despre discriminare si despre renastere, despre stereotipii si despre dramele pe care acestea le pot naste. Daca alegi sa vizionezi acest spectacol, nu ai puterea de a ramane intr-o singura tabara. Te aliezi cand cu bucuria, cand cu tristetea aceea profunda, care nu este tristetea ta, ci tristetea omului aflat fata in fata cu istoria si cu sentimentele care il macina in viata, cand cu o curiozitate care iti modifica trasaturile fetei si te face sa semeni cu ceilalti din sala, cand cu mirarea si revolta, cand cu admiratia si neputinta de a ti-o exprima pe masura intensitatii sale. Fiecare joc de lumini, fiecare simbol care rasare in decor, fiecare nota muzicala si fiecare pas spre interiorul povestii pe care personajele il fac te apropie de intelesurile lumii Golem-ului si a lui Alexander Hausvater. Iar daca i-ai vazut si spectacolul Teibele, experienta va fi cu atat mai interesanta. Regizorul insusi marturiseste in toate interviurile in care vorbeste despre spectacolul de la Iasi: “Golemul este partea masculina a povestii cabalistice, Teibele era partea feminina. Amandoua sunt coperte care cuprind “Poveste”. Golemul este fenomenul creatiei raului, violentei, agresivitatii si negativismului, care sunt toate parte din noi, si al consecintelor acestei creatii care poate anula ceea ce este cel mai important: dragostea, tandretea, bunatatea, capacitatea de a comunica si de a iubi. Omul este un arbore, dar un arbore rasturnat deoarece radacinile lui sunt in cer. Povestea Golemului este legata de povestea rabinului care il creeaza si care decide sa se razvrateasca impotriva lui Dumnezeu, a credintei lui, a destinului si a lumii intregi. Decide ca nu mai vrea un destin de victima si atunci devine rivalul lui Dumnezeu si intra in competitie directa cu divinitatea. Facand asta, transcende orice limita umana si religioasa si ajunge sa insufle viata unei creaturi care sa fie o proiectie a sa in stare sa schimbe lucrurile. Odata prins in joc, rabinul va fi opusul operei sale.”

    golem,_o_relatie_obsesiva_intre_creator_si_creatie

    Desi isi trage seva din texte precum Der Goylem de H. Leivick, Sefer Haietira(Cartea Creatiei), Zohar (Cartea Stralucirii),  Golem de Gustav Meyrink, Talmud, dar si din alte surse cabalistice, punerea in scena de la Teatrul National “Vasile Alecsandri” din Iasi nu are nimic din sobrietatea si piosenia textelor religioase. Ci, dimpotriva, sfideaza miturile pe care le aduce in discutie. Si asta se vede inca din primele momente. Horror show-ul, atmosfera de balci, simbolurile folosite, atat pentru a face trimiteri spre una dintre cele mai vechi si mai controversate culturi, cat si pentru a le calca in picioare si goli de profunzime, luminile care induc o stare de visare si de hipnoza, ritmurile traditionale evreiesti mixate, arma alba a poeziei, metafora, toate acestea injecteaza modernitate intr-o poveste clasica. Astfel, Golem-ul, un monstru cu porniri de aratare extraterestra si cu miscari robotizate, te duce cu gandul la uratenia si gustul amar al razbunarii, si la societatea actuala din ce in ce mai lipsita de sentimente si din ce in ce mai incarcata de artificial, iar rabinul, creatorul sau, un sef de comunitate infuriat pana la paroxism de pogromurile impotriva evreilor, aflat la intersectia dintre bine si rau, uita de iertare, de Dumnezeul in care crede  si simte miros puternic de sange de dusmani varsat. 

    Cu o distributie care pune accentul atat pe prospetime, cat si pe experienta, Golem-ul lui Alexander Hausvater isi flutura sub ochii spectatorilor poalele ciclicitatii pentru a-i starni si a-i determina sa iasa din sala punandu-si intrebari, nedumeriti, emotionati. Pana si prefata spectacolului se repeta. Daca la intrarea in teatru, actorii isi asteapta publicul in foaier, la final unii dintre ei pot fi gasiti tot acolo iesind din pielea personajelor, demachindu-se si primindu-si eventualele aplauze. De asemenea, scena cu rabinul care se roaga, revine obsesiv la sfarsitul reprezentatiei si pune o bariera intre actori si descatusarea celor care le-au urmarit jocul, aplauzele. Doru Aftanasiu, Emil Coseru, Petronela Grigorescu, Andreea Boboc, Cosmin Maxim, Doina Deleanu, Daniel Busuioc, Dumitru Nastrusnicu, Ionut Cornila, Irina Radutu Codreanu, Horia Verives, Cosmin Panaite, Andrei Grigore Sava, Alina Mandru, Codrin Danila, Diana Roman, Radu Homiceanu, Ana Hegyi intra in scena dupa cum le cer personajele si ies dupa bunul plac al regizorului, pe nesimtite. 
    Intr-un decor dominat de simbolurile poporului evreu, copacul cunoasterii, cartile sfinte, obiectele ritualice si plasat la interferenta dintre viata si moarte, spectacolul cu care Teatrul National “Vasile Alecsandri” din Iasi a ales sa deschida stagiunea 2013-2014 traduce cultura si istoria iudaica in imagini pe care omul modern sa le poata intelege si vorbeste, in primul rand, despre nevoia de a supravietui intr-o lume in care toate iti sunt potrivnice, chiar si cu riscul de a te razvrati impotriva propriului creator. Fiecare personaj in sine este ales cu grija pentru a reda cat mai bine clisee imprastiate peste tot in lume: Lilith-curva face pe plac celor care chiar cred ca toate evreicele sunt depravate, nebuna spune adevaruri pe care oamenii considerati normali nu ar indrazni niciodata sa le rosteasca, rabinul reuseste sa manipuleze si sa isi supuna o comunitate prin ungerea sa ca ales al Domnului, soldatul rus si celgerman trimit cu gandul la cele doua razboaie mondiale, la lagarele cu evrei si la exterminarile in masa la care acestia au fost supusi, flasnetarul ilustreaza constanta veselie si creativitate a unui neam mereu supus judecatii celorlalti, pribegiei si terorii. 
    Spiritualitate in plina criza, lirism, modernism, expresionism, misticism, jocuri de lumini in nuantele uratului si frumosului, un Emil Coseru bine infipt in rolul rabinului si un Doru Aftanasiu golemizat dupa schitele robotilor care domina industriile secolului XXI, dans, mult dans, muzica semnata de Yves Chamberland, toate acestea se amesteca in Golem-ul lui Alexander Hausvater si fac din el un spectacol-prefata, un spectacol-marturie, un spectacol pentru curiosi si indiscreti, pentru cei care dintotdeauna si-au dorit sa traga cu ochiul in culise, un spectacol care te pregateste pentru schimbare. Schimbarea felului in care ti se spune o poveste. Schimbarea perspectivei asupra unui trecut mereu acolo. Schimbarea manierei clasice in care incepe si se termina o piesa de teatru.
     
     

    afis__golem

  • Alergii

    Varsta are ritmul unei mari iubiri esuate.
    La inceputul tau iti plac atat de mult joaca, aventura, emotia incat nu te-ai desparti de tine nici pentru o clipa.
    Apoi, pe masura ce imbatranesti, incepi sa iti cauti din ce in ce mai multe colturi de altceva si de altcineva in care sa te retragi, fara a te uita, insa, asa cum esti de fapt cand inima iti bate a viata, a pasiune.
    Cand ai primele simptome nu constientizezi ca ai putea sa te imbolnavesti de tine si ca poate fi o boala incurabila.
    Inca iei totul ca pe o provocare.
    Cand, insa, iti simti ca pe o respiratie urat mirositoare primele semne ale imbatranirii si ale alterarii bucuriei in starea ei pura, nefabricata artificial iti dezvolti alergii cu care trebuie sa inveti sa traiesti.
    Incepi sa te uiti cu mai multa intelegere la cei care pierd, la cei care fac fata cu demnitate singuratatii, sa lucrezi zile, uneori si nopti in laboratorul tau interior pentru a gasi un compus chimic care sa iti asigure imunitate impotriva depresiei si a acelei tristeti care determina caderea parului, a dintilor si lasarea pielii fara nici un rost.
    Una dintre alergii este provocata de stereotipiile care se construiesc in jurul persoanelor cu varsta sau in varsta (de parca s-au catarat pe varsta ca pe un munte al carui varf erau obligate sa il atinga pentru ca asa era firesc din moment ce au inceput catararea).
    In momentul in care ai adunat ceva ani in straturile superficiale sau profunde ale pielii, ale sufletului si ale sinelui social devii automat mult mai demn de respect si de compasiune, de intelegere.
    Asa ca te trezesti intr-o dimineata metamorfozat in ochii celorlalti din tu in dumneavoastra si tratat cu formule de politete care mai de care mai mieroase.
    Daca esti  femeie, un saru’ mana ti se serveste de obicei, in afara de momentele in care esti curtata de catre barbati care folosesc buna crestere ca pe o arma in seductie, cand incepi sa iti arati varsta.
    Pentru mine un saru’mana primit de la copiii sau adolescentii si tinerii din fata blocului, de pe strada pe care ii privesc cu simpatie si poate cu pofta de a ma juca cu ei, este un semn clar ca ma indrept spre destinatia "doamna aceea".
    Singurul remediu pare a fi  firescul si conservarea embrionului bucuriei si al optimismului, iar de fiecare data cand sunt tratata cu un saru’mana imi amintesc de doamnele cochete, grabite, ingrijite, cu grijile copiilor pe fata si in gesturi pe care le salutam cu respect in copilarie si imi zambesc uitand pentru moment de alergie sau poate doar facandu-i in ciuda.
    Un saru’mana primit inseamna viata traita, experienta si o colectie impresionanta de saru’mana daruit.