Ceasca de cultura

Autor: Ramona Iacobuțe

  • În lumea benzilor desenate, pe repede înainte

    Comunicarea pe mai multe planuri este marele atuu al benzilor desenate. De asemenea, ele isi pot permite cu lejeritate sa incalce barierele impuse de varsta sau de limba, intrucat incoroneaza vizualul ca rege. Benzile desenate pot fi pentru copii si pentru adulti, dar si pentru copii si adultii care nu au uitat sa fie copii. Daca ies din mana unui ilustrator priceput, ele isi pot asuma rolul de cel mai amuzant rezumat a unei povesti lungi si, poate, plictisitoare pe alocuri, de “antreu” al lecturilor. 
    Benzile desenate implica, totusi, un numar de conventii care tin de expresia grafica si de limba. Cele mai cunoscute modele de construire a acestor povesti in imagini se bazeaza pe adaugarea replicilor sau a indicatiilor de loc si timp sub fiecare ilustratie in parte, folosind normele limbii scrise (punctuatie, linii de dialog) sau pe folosirea bulelor de dialog, indreptate spre gura ori silueta personajelor.
    Intr-un trecut mai mult sau mai putin indepartat, in perioadele in care televiziunea si internetul nu ajunsesera sa aiba, inca, impactul pe care il au astazi asupra vietii noastre si asupra felului in care gestionam timpul liber, benzile desenate erau mult mai populare decat desenele animate, de exemplu. In Romania comunista multi dintre noi au crescut cu reviste de benzi desenate ca “Luminita”, “Cutezatorii” sau “Pif” si si-au facut din personajele acestora prieteni imaginari. 
    In 2014, Editura Adenium din Iasi  il ofera pe scriitorul Ion Luca Caragiale in ambalaj de benzi desenate. Cartea “Abu-hasan. Povestiri si schite” aparuta la aceasta editura se inspira din povestile si schitele lui Caragiale pentru a crea un univers pentru toate varstele, in viziunea desenatorului Serban Andreescu. Trecand pe repede inainte prin lumea Domnului Goe, a lui Bubico, a lui Kir Ianulea si a lui Abu-Hasan, dupa un scenariu semnat de scriitorul Liviu Antonesei si de Adriana Nazarciuc, albumul de benzi desenate imbina umorul specific caragialesc cu multa culoare si carisma apartinind personajelor nascute din condeiul lui Serban Andreescu.
    In 56 de pagini, iubitorii benzilor desenate pot face inventarul celor mai cunoscute replici din Caragiale, replici de genul “Mamito, nu ti-am zis ca nu se spune marinel?”, “La bulivard, birjar, la bulivard”, “Bubico, sezi mumos, mama!”, se amuza pe cinste cu personaje care exploateaza comicul de situatie cum stiu ele mai bine si dupa cum le-a programat sa functioneze insusi autorul lor, Bubico, Dl. Goe, mam’mare, madam Popescu, Ionel, Kir Ianulea sau Abu-Hasan, exploreaza un concept vizual nou si isi compara, poate, propria imagine despre cum ar trebui sa arate personajele lui Caragiale desenate cum viziunea desenatorului. 
    Gandit grafic in cele mai mici detalii, de la bulele de dialog care sa redea esenta actiunii si interactiunii dintre personajele alese din gama larga de personaje pe care o pune la dispozitie indragitul scriitor roman, pana la imbinarea culorilor in imagini si la concizia replicilor asociate cu personajele, albumul de benzi desenate “Abu-hasan. Povestiri si schite” se remarca pe raftul de carti dintr-o librarie, in primul rand prin capcana vizuala pe care o intinde si se dovedeste a fi o lectura rapida si distractiva, o lectura care relaxeaza, umple o pauza sau cateva ore de sfarsit de saptamana si vizeaza atat cultura generala, cat si hobby-urile. Adultii isi pot aminti de propria copilarie si de lecturile din Caragiale sau pot citi copiilor inainte de somn, amuzandu-se impreuna. Odata “momit” cu aceasta aparitie de la Editura Adenium din Iasi, cititorul intra intr-o lume a prezentului si a trecutului, a nostalgiei si a hohotelor de ras, a povestilor si a realitatii.

    bd---abu-hasan-povestiri-si-schite_1_fullsize

  • Neliniștile din spatele liniștii

    Sta intinsa pe pat. Se simte vinovata.
    Machiajul i s-a scurs, hainele se botesc pe ea nemaigasindu-si utilitatea. Pare lipsita de viata, pare o carte postala prinsa intr-un colt de oglinda. Dar nu ii pasa de aparente, desi, din clipa in clipa, ar trebui sa intre el pe usa. El, cu privirea sa hipnotica care te face sa sangerezi, el, cel care o iubeste in modul cel mai paradoxal in care a fost iubita vreodata, el care poate fi cand de o sensibilitate incontrolabila, cand de o indiferenta nimicitoare, el, barbatul acela straniu, doldora de umor, de gaduri alunecoase si de gesturi care anihileaza orice strategie pe termen lung.
    In interiorul sau, insa, clocoteste adevarata viata, se duce adevarata lupta a linistii cu nelinistile. Linistea parea sa aiba castig de cauza cand l-a cunoscut. Cand il privea putea alege intre seninul cerului si siguranta marii limpezi, cand il lua de mana ii venea sa framante aluatul catorva ruperi de realitate si de plutiri usor arogante deasupra celorlalti, cand stateau de vorba descalceau intelesuri de mult pierdute in structuri narative greu de utilizat, cand taceau isi sincronizau ridicatul din sprancene, zambetele furisate in coltul buzelor.
    Treptat, si-au pus ordine in inceputuri, iar pe cel pe care il imparteau l-au asezat deasupra ca o cortina care ascunde povesti de spus la timpul lor.  
    Diminetile apartineau cearsafurilor botite, bucataria nu era suficient de incapatoare pentru pofta lor de a rade printre firimituri de paine si sticle de vin pe jumatate goale, dupa-amiezele  se imprieteneau cu noptile.
    Nu se incapatanau sa creada ca traiesc o poveste nemaitraita, dar o consumau cu pofta, constienti de ingrasamantul cu care isi alimeneaza propriul destin pentru a creste, nu isi faceau promisiuni pe care, oricum, nu le-ar fi respectat, dar nici nu sadeau in pielea cu care se atingeau indoiala, minciuna, nesiguranta. 
    Erau aliati intr-un razboi care ar fi putut, in egala masura, sa mareasca sau sa imputineze, pana la nimicire, teritoriul atat de fragil al inimii. 
    Pana intr-o zi.
    In acea zi, orgoliul si-a intors armele impotriva ei si i-a aruncat in fata ca e cea slaba, ca nelinistea o va pune in genunchi si ii va intinde mana sa o sarute, ca ii va oferi strategii eficiente pentru a-si castiga doar pentru sine continentul cearsafurilor botite.
    Nici nu a vrut sa auda.
    Nu avea de gand sa isi tradeze aliatul, nu avea de gand sa piarda linistea pentru usuratica neliniste, cea care facea pui imediat ce se instala si nu folosea nicicand cea mai indicata metoda de contraceptie pentru ea, cumpatarea. 
    Dar, avea un defect, de fapt mai multe, insa, unul ii venea de hac. Era neatenta, aiurita, cu garda jos cand isi traia fericirile.
    Si astfel, cu o vorba spusa cu ciuda intr-o zi, in timp ce el se astepta mai putin, cu o tacere prelungita pana atingea granitele irascibilitatii, cu un gest de copil alintat trimis sa negocieze cu un adult i-a deschis usa nelinistii, a primit-o in pat, in venele prin care ii curgea sangele in piept, in stimulii nervosi care se duceau in audienta la propria-i minte.
    Inca o tine ascunsa, dar se pregateste pentru ziua in care seninul din ochii lui se va tulbura si vocea ii va tuna sec: “stiu!”

  • Un bilet la trenul acesta personal și stingher, vă rog!

    Speranta este una dintre cele mai simandicoase si mai pline de paradoxuri doamne pe care le cunosc.
    Unii o trateaza ca pe o dama de companie si ii fac avansuri de cate ori au ocazia.
    Altii, dimpotriva se poarta cu ea atat de delicat si de stangaci de parca ar fi singura virgina ramasa intr-o lume care si-a pierdut orice urma de principiu.
    Ei, insa, nu ii pasa unde se naste, cu cine se insoteste, unde doarme
    Si crede despre sine ca este mai degraba frivola.
    Ii place sa calatoreasca singura, intotdeauna cu acelasi tren personal si stingher si nu se teme de moarte pentru ca stie ca se va pierde ultima,
    Oscileaza intre azi si ieri, intre uite-ma si nu-s, intre efemeritate si eternitate, intre imi placi si te urasc, intre am chef si ma plictisesti.
    Dar daca ar fi sa faca diferenta intre cei care au nevoie de ea azi si cei din trecut parca ar alege trecutul.
    Zambeste si acum nostalgic cand isi aminteste cu cata delicatete incercau sa isi ascunda nevoia de ea acei purtatori de frac si acele maini delicate care isi alungau frica printr-o miscare eleganta de evantai.
    Se cam indispune, insa, daca ii amintesti ca cel mai cunoscut pseudonim al sau este si-maine-e-o-zi.
    Da, se indispune pentru ca lipsa de originalitate ii provoaca somn,
    Un somn adanc, lung si fara vise.
    Somnul asta ii rasfata tenul, nimic de zis, dar ii indeparteaza pe cei care au nevoie de ea si ii fac din mana prin gari:
    Barbati cu burta si chelie ramasi singuri, femei trecute de o anumita varsta bolnave de tristete pentru ca nu mai pot avea copii, bolnavi care stiu ca nu se vor mai vindeca niciodata dar care totusi o cauta, oameni care nu mai stiu in ce sa creada, femei care isi fac operatii estetice in cautarea unei frumuseti ideale pentru ele, copiii care viseaza la ei mari, indragostiti, insingurati si lista poate continua.
    Dar, pentru ca pe cat este de frivola, pe atat este de generoasa, speranta se revanseaza fata de ei imediat ce se trezeste din somn.
    Coboara din trenul personal si stingher si incepe sa flirteze cu cine o asteapta in gara.
    Gara nu este niciodata aceeasi,
    Nici ea nu este aceeasi.
    Ii place misterul acesta,
    Uita ca cine o asteapta ii spunea ieri, chemand-o, si-maine-e-o-zi
    Si i se adreseaza cu o voce incarcata de senzualitate, cu buze moi, mari si rosii, numai bune de sarutat:
    Buna seara, iubite!

  • Șase personaje în căutarea de sine

    De fiecare data cand imi cade in mana o carte in care atentia la detalii este aproape bolnavicioasa, ma bucur. 
    In primul rand, pentru ca literatura care se afunda in detalii pentru a cauta acolo personaje carismatice, daca este de calitate, lasa urme asupra ta, te schimba, iti ucide inertia propriei imaginatii. Si, apoi, pentru ca ma simt mai putin singura. Microuniversurile exercita asupra mea o fascinatie pe care o privire de ansamblu nu ar putea nicicand sa o nasca. Tocmai de aceea, m-a bucurat, inca de la primele randuri, lectura cartii semnata de Doina Popescu si aparuta la Editura Adenium din Iasi, in Colectia Punct Ro. Proza, “Iluzoria vulpe a fericirii”. 
    Autoarea isi simte fiecare personaj, ia fiecare bataie de inima, fiecare nevroza, fiecare zbatere de pleoapa, fiecare nefericire, fiecare incercare de introspectie, fiecare gest disperat de a intra in interactiune cu ceilalti si le protejeaza cu un strat subtire, dar rezistent, de firesc. Odata intrat in miezul vietii personajelor din “Iluzoria vulpe a fericirii” nu ai nevoie de o harta pentru a nu te rataci, intrucat insasi eroii Doinei Popescu te conduc pe firul narativ spre adevarata intelegere. 
    Structura prozei Doinei Popescu se aseamana cu o succesiune de sedinte de terapie in grup si exploateaza labirintul psihodramei, concept ce apartine psihiatrului si psihosociologului Jacob Levy Moreno. Pentru cei care nu stiu, psihodrama este o metoda terapeutica si de consiliere de sine statatoare. Ea abordeaza personalitatea atat din punctul de vedere al specificitatii individuale, cat si al integrarii acesteia in structurile sociale. Bazele teoretice ale psihodramei servesc la explicarea dezvoltarii indivizilor, a grupurilor si a sistemelor sociale, precum si a tulburarilor acestora. Exact asta incearca autoarea in “Iluzoria vulpe a fericirii” sa faca prin intermediul celor 6 personaje ale sale, Auroara, Iulia, Zina, Ana, Cristian si Radu. De altfel, Moreno pune stapanire si pe titlul celui mai amplu capitol al cartii, daca mai are cumva cineva vreo indoiala in privinta sursei de inspiratie pentru metoda de construire a profilului protagonistilor naratiunii. 
    In “Iluzoria vulpe a fericirii” Aurora este personajul care, desi are rolul de povestitor, dar si de erou direct implicat in actiune, stie cand sa stea in umbra pentru a le lasa pe celelalte sa se desfasoare. Ea are un ritm al intrarilor si al iesirilor din prim-plan-ul acum-ului narativ care o face atractiva in ambele ipostaze. Este o profesoara de geografie pasionata de psihologie si atrasa de zbaterile emotionale ale celor pe care ii intalneste in viata de zi cu zi si care ii stranesc interes. Uneori, nici nu e nevoie sa intrebe, povestile, dramele altora vin spre ea cu repeziciunea unei stele cazatoare. Intalnirile sale cu “grupul Moreno”, din care mai fac parte Iulia, Zina, Ana, Cristian si Radu se petrec intr-un loc incarcat de boemie din Bucuresti, Laptaria lui Enache. Intrucat ei ii revine sarcina de a familiariza cititorul cu drama proprie, dar si cu dramele celor carora le cedeaza farame din pseudoviata sa in Laptarie, le intrerupe, din cand in cand, jocul de-a sinele imbibat de fum de tigara si de alcool, pentru a-i portretiza. Astfel, eu, tu sau oricine alege sa treaca de primele pagini ale cartii aparute la Editura Adenium, afla ca Iulia, de o frumusete rar intalnita, o adevarata devoratoare de iubiri neimpartasite si de atentie, o femeie care isi poarta cu fast “inzestrarile naturale”, se zbate intr-o nefericire pricinuta de casatoria cu un barbat mai in varsta din cauza caruia a renuntat si la facultate, o ea afectata, dependenta de calmante, dar irezistibila, ca Zina este “o frumoasa la modul inconstient”, calda si intuitiva, in masura sa atraga atat barbati, cat si femei, managerul unei mici firme de publicitate, ca Radu e bursier Fullbright, preda managementul afacerilor la o facultate din Iasi si se inscrie pe lista barbatilor care migreaza in jurul Iuliei, ca Ana este o persoana extrem de pragmatica, dar si cea mai misterioasa si mai ascunsa din grup, ca Cristian este cel mai de succes membru al grupului, detinatorul unui mini-imperiu financiar.
    Protagonistii dramelor de tip Moreno din “Iluzoria vulpe a fericirii” s-au cunoscut la Istanbul si s-au apropiat prin impartasirea unui sentiment special comun in acel loc. Pe masura ce intalnirile lor se inmultesc, in Laptarie, isi dau, insa, seama ca nu se cunosc mai deloc si ca daca ar fi onesti pana la capat ar recunoaste ca nu se plac dincolo de limita banalitatii. Dar explorarea propriei personalitati prin intermediul acestui grup da un sentiment de utilitate intrevederilor. 
    De la un capat la altul, proza Doinei Popescu este un amalgam de sentimente, de actiune intrerupta de prea multa nefericire, de psihanaliza facuta de o amatoare care doreste sa isi perfectioneze amatorismul, de intalniri al caror rost se afla pe parcurs sau nu se mai afla deloc, de boia de nevroza si de piper macinat de inceput de depresie. Stilul pe care il alege autoarea pentru a atinge punctul final oscileaza intre relatare la foc continuu, cu abordarea directa a personajelor si a faptelor care le implica si pierderea in hatisul amanuntelor situationale sau care vizeaza introspectia.
    Lupta dintre aparenta sociala si adevarul apropierii, al intimitatii, micile neimpliniri ale unei vieti care in ansamblu pare sa duca pe oricine cu gandul la un destin implinit, nevoia de substitut, cautarea de sine in grup, atunci cand propriul eu iti tranteste usa in nas in singuratate sunt tot atatea chei de lectura pentru “Iluzoria vulpe a fericirii”. Iar daca portile intelegerii in esenta a intentiilor autoarei nu se deschid, mai pot fi incercate si altele. Textul este unul generos in a face trimiteri catre stari, ganduri, idei, sugestii de lectura postlectura.
    Descoperind-o pe Doina Popescu e ca si cum ti-ai lua un bilet de tren pentru a calatori, cu posibilitatea de a cobori in ce statie simti tu nevoia sa o faci si de a te insoti, de a te imprieteni cu cine te astepti mai putin. Se citeste usor, cu liberatatea de a privi lung pe geam, dincolo de interiorul discursului narativ si se pune deoparte in locuri in care circula mult praful, pentru ca, oricum nu va sta mult inchisa. Ca sa o citesti pe Doina Popescu nu trebuie sa imbraci fracul, sa iei pozitia teapana de intelectual, dar nici nu e cazul sa zabovesti prea mult in costumul de baie si sa te complaci in trivialitate. “Iluzoria vulpe a fericirii” iti da acel sentiment de familiaritate pe care orice cititor il vizeaza.
     
    iluzoria-vulpe-a-fericirii_1_fullsize

  • Şi-a dorit atât de mult să devină medic, încât în şapte luni a învăţat o limbă complet necunoscută. Povestea Lydiei Vitzilaiou, tânăra din Grecia care studiază medicina la Iaşi în limba română

    Lydia Vitzilaiou s-a nascut in Atena, Grecia, acum 23 de ani si a trecut printr-o experienta care i-a schimbat viata si i-a aratat drumul de urmat pe plan profesional. Si-a pierdut tatal din cauza bolii secolului XXI, cancerul si a decis ca vrea sa studieze medicina pentru a salva vieti. Intrucat in Grecia nu a reusit sa intre la Facultatea de Medicina, a decis sa caute o tara din Uniunea Europeana in care sa aiba mai multe sanse de a face ceea ce isi doreste. Asa a ales Romania.

    Lydia Vitzilaiou     si-a pierdut tatal din cauza unei tumori cerebrale si, desi dupa terminarea liceului a intrat la Facultatea de Filologie in orasul natal, Atena, ea isi dorea sa faca Medicina. Drept care a renuntat la Filologie si a inceput sa se pregateasca pentru admiterea la Facultatea de Medicina. Dar, din nefericire, nu a intrat la specializarea pe care si-o dorea, ci la Asistenta Medicala. Nici aici nu a fost motivata sa ramana si a inceput sa isi calculeze optiunile. In cadrul facultatii din Atena a intalnit romani si a aflat cate ceva despre sistemul de invatamant din Romania. De asemenea, a facut numeroase cautari pe Internet, in incercarea de a gasi cea mai potrivita tara din Uniunea Europeana pentru a-si indeplini visul, acela de a deveni medic. In Romania i s-a parut ca visul sau ar putea fi realizabil, cu o conditie, sa aiba 5000 de Euro pentru a-si plati taxa de scolarizare valabila pentru studentii straini. Dar, pentru ca mama sa, de profesie ghid turistic,  nu isi permitea sa o ajute cu acesti bani, oricat de mult si-ar fi dorit, mai avea o singura sansa, sa dea examen in limba romana. Pentru asta trebuia sa invete limba romana. 
    Cum a inceput totul
    “Sunt singura la parinti, nu exista altcineva, bunici, suntem numai eu si mama. Mama mi-a spus ca daca vreau sa merg in Romania, trebuie sa stiu in primul rand limba romana. Si am gasit o fata pe strada care vorbea romana, am auzit-o si mi se parea ca vorbeste romana. Am mers la ea, am intrebat-o ce limba vorbeste. Nu stia greaca deloc, am intrebat-o in engleza. Avea o familie cu sapte copii. Si asa am inceput sa fac lectii de limba romana cu ea, trei luni, apoi singura. Am inceput sa intru pe Internet, sa ascult muzica, sa ma uit la televizor in continuu. Singurul lucru pe care il faceam de dimineata pana seara era sa ascult limba romana”, isi aminteste Lydia.
    Dupa sapte luni de la inceperea aventurii numita “familiarizarea cu limba romana”, Lydia Vitzilaiou s-a urcat in autocarul spre Bucuresti hotarata sa dea examenul de limba. Dorinta sa de a invata limba romana pentru a face medicina a fost atat de mare, incat a luat examenul cu 9,32 si si-a castigat dreptul de a se inscrie la Facultatea de Medicina, la cursurile in limba romana.
    Intrebata de ce a preferat, totusi, sa vina in Iasi pentru a da la Medicina si nu a ramas in Bucuresti, Lydia recunoaste ca a ales Iasiul pentru ca aici se da examen de admitere doar la anatomie, spre deosebire de Bucuresti unde examenul se da la doua obiecte, anatomie si apoi la alegere intre chimie si fizica. Totusi, nu i-a iesit din prima incercare. A trebuit sa dea de doua ori examen de admitere pana sa intre pe unul din locurile cu taxa in lei de la Facultatea de Medicina si Farmacie “Gr.T. Popa”. 
    DEX-ul-cel mai bun prieten al Lydiei
    Prima incercare la Iasi a fost in 2013, dupa examenul de limba pe care l-a luat in capitala. Pregatirea nu a fost, insa, una usoara, mai ales ca Lydia si-a fost siesi singurul profesor. A inceput pregatirea pe cont propriu in Grecia si a facut mai multe drumuri Grecia-Romania, pentru ca trebuia sa ia cartile, sa treaca pe la facultate sa afle detalii depsre admitere, intrucat nu gasesti toate informatiile pe Internet, iar daca suni la facultate, de multe ori nu ti se raspunde. Ca sa dai examen la Iasi la Medicina, nu iti trebuie numai cartea de la scoala, iti trebuie si cartea de la facultate. In fiecare an exista o carte cu teste grila, de pe care dai examen. A venit de mai multe ori, pentru 1-2 zile, si a ajutat-o, faptul ca a luat autocarul din Grecia si in jurul sau erau numai romani si nici un grec, a putut astfel sa isi exerseze cunostintele de limba. “Cartea de anatomie din clasa a XI-a in limba romana mi s-a parut, tin minte, o carte plina de cuvinte necunoscute. Am descoperit si DEX-ul, e prietenul meu, am inceput sa traduc fiecare cuvant. In primul an in care am dat examen, pentru ca am dat examen de doua ori, in 2013 si 2014, in ultima luna inainte de examen am aflat de ea, din intamplare. Vin aici plina de emotii, dau examen si iau 8,30, dupa ce s-a facut media cu nota de la bacalaureat, iar ultimul intrat avea 8,60. Cautam o modalitate de a ma sinucide fara sa curga sange (rade). Imediat dupa aflarea rezultatelor, m-am reapucat de invatat, nu faceam altceva, eu nu mai aveam viata. Eram acasa, invatam, 7-9 ore pe zi, apoi eram obosita, nu vroiam sa vorbesc cu nimeni, gandul meu era doar unul, cum sa intru la medicina”, recunoaste aceasta.
    Anul 2014 s-a dovedit a fi anul sansei pentru Lydia. Desi examenul i s-a parut mai greu, “de zeci de mii de ori mai greu”, dupa cum ea insasi spune, pentru ca exista si intrebari la prima vedere, a intrat la Facultatea de Medicina “Gr.T. Popa” din Iasi cu media 8,72, pe locul 147, cu taxa in lei. 
    Pentru ca a intrat pe un loc cu taxa in lei, tanara din Grecia este supusa aceluiasi tratament ca ceilalti colegi ai sai romani, spre deosebire de colegii straini care au intrat cu taxa de 5000 de Euro. Incontinuu este ascultata, incontinuu trebuie sa invete de pe manualele in limba romana. Da, este privita si tratata cu respect de catre profesori pentru ca face o facultate grea, intr-o limba care pana la 21 de ani i-a fost straina. Dar, asta nu o ajuta la examene.“E o facultate grea, sistemul e dificil aici, incontinuu toti profesorii asculta si trebuie sa stii, sa raspunzi. Nu stii sa raspunzi? 2! Multa materie, prea grea. Daca reusesc sa termin facultatea, as vrea sa ma specializez pe oncologie, pentru asta m-am inscris, dar nu stiu. Ma gandesc ca am 23 de ani si, daca nu termin dupa 7 ani si mai repet anii, o sa termin destul de tarziu. Dar important este sa termin”, marturiseste Lydia, mai in gluma, mai in serios.

    4 (2)

    Lydia Vitzilaiou – foto Adrian Ciureanu 

    Studentul grec si clima din Romania

    Lydia s-a obisnuit usor si cu oamenii si cu bucataria romaneasca, dar nu si cu temperaturile din termometru. Tanara care si-a pus toate sperantele de viitor in sistemul de invatamant din Romania se obisnuieste foarte greu cu clima de la noi din tara, mai ales in anotimpurile friguroase. Frigul este marea sa problema de cand a devenit studenta la Iasi. Dar, stie ca trebuie sa traiasca cu asta, se concentreaza pe ce are de facut si se bucura de ospitalitatea iesenilor.
    Romanii i se par primitori si a observat in jurul sau ca toata lumea ajuta. Isi cumpara din supermarket sarmale, ii plac mult sarmalele pentru ca, desi se fac si in Grecia, nu sunt la fel de gustoase, de traditionale, acolo mancarea este mai fina, mai europeana. De asemenea, in ceea ce priveste diferenta dintre sistemul de invatamant din Romania si cel din Grecia, crede ca cel din Romania este mai greu, mai strict si ca romanii sunt mai disciplinati decat grecii, desi ei neaga asta. Facultatea de Medicina de aici i se pare mult mai grea decat s-ar fi asteptat si considera ca, daca nu esti un geniu, nu mai poti face altceva, toata ziua fugi de la un curs la altul, nu mai ai viata, incontinuu inveti, esti obosit. 
    Lydiei Vitzilaiou ii plac discutiile cu romanii pentru ca o ajuta sa stapaneasca din ce in ce mai bine limba romana. Nu a reusit, totusi, sa o convinga si pe mama sa sa vorbeasca aceasta limba, desi fiind ghid turistic vorbeste la perfectie italiana, de exemplu. 
    In relatia Lydiei cu iesenii din mediul universitar in care a intrat nu lipsesc provocarile. Asa dupa cum aceasta povesteste, cea mai mare provocare cand a venit in Romania a fost sa ii convinga pe romani ca ea chiar a invatat romana si ca vrea sa faca facultatea in limba romana. „Le paream extraterestra, nu grecoaica”, crede tanara din Grecia. Colegilor si profesorilor sai nu le venea sa creada, in primul rand, ca ea scrie in romana, a starnit un amestec de admiratie si mirare. Ea, insa, s-a obisnuit cu termenii din anatomie in limba romana si atunci cand invata pentru un curs gandeste in romana, nu ii vin mai intai in minte termenii in limba greaca, trebuie sa ii traduca din romana in greaca.
    Lydia Vitzilaiou nu prea mai are viata personala, dincolo de facultate, dar isi asuma asta pentru ca isi doreste foarte mult sa termine Medicina. Pe masura ce se apropie de prima sesiune, emotiile ii cresc si nu se gindeste decat la cum sa ia cat mai multe examene si sa ramana cu cat mai putine restante. Pentru ea, adevarata aventura cu limba romana abia acum incepe.
    bb
    Lydia Vitzilaiou si colegii de la Facultatea de Medicina – foto Adrian Ciureanu 

  • Liliana Staicu: “Radioul este asemeni unui microb pe care, dacă îl capeţi, nu mai poţi scăpa de el”

    Omul de radio este, in primul rand, un prieten al ascultatorilor. Si, daca ne gandim la una dintre cele mai banale si mai pe intelesul tuturor definitii ale prieteniei, prietenul este acela care, indiferent in ce moment si dupa cat timp l-ai abordat, te faci sa te simti in largul tau si te pune la curent cu ce s-a mai intamplat de cand nu ati mai vorbit, ajutandu-te, astfel, sa fii la zi cu ce te intereseaza. Tocmai de aceea, cand apesi pe butonul radio-ului, o faci, in primul rand, pentru a-ti acoperi o nevoie, fie ca este nevoia de relaxare, de informare, de alungare a singuratatii sau toate acestea la un loc. Liliana Staicu, manager al postului public Radio Romania Muzical, interactioneaza pe calea undelor cu ascultatorii inca din anii ’80. Pentru dansa munca in radio este asemanatoare unei “afectiuni cronice” pe care se bucura ca si-a descoperit-o la timp si de care nu isi doreste sa scape. Cum vede Liliana Staicu omul de radio, de la noi si de pretutindeni, reiese cu usurinta din orice dialog care o implica.

    IMG_2807

    Liliana Staicu 

    Cand v-ati intalnit pentru prima data cu radioul si care a fost sentimentul?
    S-a intamplat in anii ’80, cand, studenta fiind la sectia de muzicologie a Conservatorului de muzica din Bucuresti (astazi Universitatea Nationala de Muzica), am inceput sa colaborez, impreuna cu alti colegi, la emisiunea de actualitate realizata de Redactia Muzicala. Desi erau ani foarte dificili pentru cultura romaneasca, in care, in salile de concert sau de opera, se canta in frig, viata muzicala incerca sa fie pe cat se putea de bogata, iar noi, studenti care incepeam sa deprindem meseria de cronicar muzical, am avut sansa de a fi acceptati printre colaboratorii Radioului. A fost o scoala exceptionala si o sansa unica, pe care unii dintre noi am stiut sa o fructificam, chiar daca, la vremea respectiva parea o utopie, ca tanar absolvent de Conservator, sa speri ca ai putea lucra vreodata la Radio. Dar, dupa cativa ani in care am fost profesoara de muzica la o scoala din Oltenita, in februarie 1990, s-a ivit acel prilej pe care il asteptam si, mai mult chiar, il visam, si anume scoaterea la concurs a primelor posturi la Redactia Muzicala a Radioului.
    Si aici vine raspunsul la cea de a doua parte a intrebarii dvs. si anume cea legata de sentimentul avut la intalnirea cu Radioul. Daca atunci am fost fascinata de aceasta lume in care ai posibilitatea sa te exprimi si sa creezi un dialog cu cei care te asculta, astazi, dupa aproape 25 de ani, sunt convinsa ca Radioul este asemeni unui microb pe care, daca il capeti, nu mai poti scapa de el. 
    Care a fost parcursul dumneavoastra in cariera?
    De la postul de redactor la sectia de folclor, la actuala functie de manager al postului Radio Romania Muzical, fiecare treapta urcata a insemnat un concurs, fiecare etapa noi acumulari, absolut necesare in formarea ca om de radio. Dar poate cea mai importanta, dar si dificila, a fost adaptarea continua la provocarile meseriei, fie cea de realizator de emisiuni, fie cea de manager, care presupune cu totul alte abilitati, alte cunostinte.
    ______________________________________________________________________

    “Spre deosebire de televiziune, unde imaginea capteaza toate atentia, la radio esti singur cu microfonul” 

    ______________________________________________________________________
    De ce radio si nu altceva?
    Pentru ca eu cred ca este una dintre cele mai frumoase meserii, mai ales daca muzica, indiferent de gen, este materialul cu care lucrezi. Pentru ca, daca pui pasiune in ceea ce faci si esti convins de rolul pe care un post public de radio il are, mai cu seama pe palierul cultural, ai sansa de a modela caractere, de a pune o caramida la dezvoltarea spirituala a tinerei generatii, de a crea o lume mai frumoasa, o lume in care valorile sufletesti sa predomine. Pentru ca lucrezi cu emotii.
    Descrieti in cateva cuvinte munca in radio.
    Depinde foarte mult de ceea ce faci in aceasta institutie. Eu pot sa va spun ce presupune munca unui realizator de emisiuni la un post de muzica clasica, unicul, de altfel, in Romania. Presupune multe ore de pregatire a unui program, ore in care asculti multa muzica, in diverse variante interpretative pentru a o alege pe aceea care se potriveste cel mai bine profilului emisiunii, ore in care te documentezi, in care citesti mult, pentru ca trebuie sa iti improspatezi mereu cunostintele, sa fii la curent cu ceea ce se intampla in lumea muzicala de aici si de pretutindeni. Iar dupa aceea, vine partea cea mai grea din punctul meu de vedere – aceea in care trebuie sa sintetizezi in cateva fraze o imensa cantitate de informatie, sa alegi ceea ce este cu adevarat relevant pentru acel program, intr-un anume context.
    Care sunt cele mai importante calitati ale unui om de radio?
    Onestitatea fata de meserie. Capacitatea de a se adapta si de a face fata tuturor provocarilor. Dar mai presus de toate, pasiunea. Este o meserie pe care, fara pasiune, nu o poti face. Pentru ca, spre deosebire de televiziune, unde imaginea capteaza toate atentia, la radio esti singur cu microfonul. La radio trebuie sa stii sa lucrezi cu cuvintele in asa fel incat sa stimulezi imaginatia ascultatorului. Si trebuie sa ajungi la sufletul lui. 
    ______________________________________________________________________
    “Cred ca cel mai des intalnit stereotip referitor la postul public de radio este definirea acestuia ca fiind demodat”
    ______________________________________________________________________
    Dar care sunt cele mai intalnite stereotipuri cand vine vorba de un post public de radio?
    Cred ca cel mai des intalnit stereotip referitor la postul public de radio este cel legat de o eronata perceptie in randul unei anume categorii de public care determina definirea acestuia ca fiind demodat. Ceea ce, cu certitudine, nu este adevarat. Indiferent de profil, toate posturile Radio Romania sunt cat se poate de actuale din punct de vedere al exprimarii radiofonice, sunt dinamice, cu programe consistente din punct de vedere al continutului si care, mai presus de orice, raspund agendei ascultatorului, fie ca este el interesat de stiri, cultura sau muzica.
    De cand sunteti in echipa Radio Romania Muzical si cum v-a schimbat implicarea in activitatile acestui post de radio?
    Am facut parte din echipa Radio Romania Muzical inca de la infiintare, din 1997, si as putea spune chiar de mai inainte, din perioada in care se pregatea prima grila de program, se conturau idei, se inregistrau declaratii ale personalitatilor lumii culturale care salutau, la unison, aparitia unui astfel de post in peisajul mass-media din Romania.
    A fost o perioada plina de efervescenta, de daruire, de pasiune, care, din fericire s-a mentinut. Au trecut aproape 18 ani de la acel moment si iata, Radio Romania Muzical este astazi unul dintre reperele de profesionalism, de verticalitate si valoare in audiovizualul romanesc. Nu o spun eu, ci ascultatorii nostri, carora le multumesc pentru faptul ca ne sunt prieteni, ca ne apreciaza eforturile de a fi, zi de zi, mai buni, mai competitivi. Iar pentru mine personal, fiecare zi reprezinta o noua provocare.
    Ce va tine in echipa acestui post?
    Dorinta de a mentine ridicata stacheta pe care singuri ne-am fixat-o. Certitudinea si mandria ca, desi suntem o echipa mica, din pacate din ce in ce mai mica, reusim sa ramanem relevanti din punct de vedere al continutului, sa cream proiecte cu profund caracter educativ care, speram noi, vor contribui intr-o oarecare masura la ridicarea nivelului de cultura al tinerei generatii, la apropierea de muzica clasica si schimbarea perceptiei ca aceasta este doar pentru cunoscatori, pentru o foarte mica categorie de ascultatori.
    Pentru cei care nu stiu, faceti un scurt istoric al postului Radio Romania Muzical.
    Prima zi de emisie a unicului post dedicat muzicii clasice si de jazz a fost 24 martie 1997. Au trecut asadar aproape 18 ani, timp in care echipa Radio Romania Muzical a marcat multe momente importante. Desi este greu sa fac o selectie, as aminti aici de Festivalurile Chopin (1999) sau Dinu Lipatti (2000), de Concursul national de pian Dinu Lipatti organizat in cadrul seriei de manifestari Zilele Lipatti care au marcat, in anul 2010, 60 de ani de la moartea marelui pianist roman. De Festivalul inscris in agenda Uniunii Europene de Radio “Bucuresti – capitala a muzicii” (2007), de proiectul educativ “Lectia micului meloman” si campania “Asculta 5 minute de muzica clasica”, devenit din acest an Proiect national in scoli, derulat in parteneriat cu Ministerul Educatiei Nationale.
    Si nu pot uita transmisiunile directe internationale de pe marile scene de opera ale lumii – Metropolitan, Scala sau Viena sau din cele mai importante sali de concerte ale lumii, prin care ascultatorii nostri au acces direct la Marea Muzica interpretata de cei mai valorosi artisti ai momentului.
    ______________________________________________________________________

    “Radio Romania Muzical isi indeplineste misiunea conferita prin lege, promovand, in programele sale, creatia si interpretii romani, cu precadere tanara generatie de muzicieni”
    ______________________________________________________________________
    Cum ati descrie dumneavoastra un ascultator al postului Radio Romania Muzical?
    Un om interesat de tot ceea ce este nou in zona muzicii clasice si de jazz, de evenimente sau inregistrari de ultima ora. Sau un ascultator care gaseste in programele noastre ceea ce nu ii poate oferi alt post de radio si anume evadarea din cotidianul atat de agitat,  zgomotos  si stresant, din lumea din ce in ce mai incarcata de trivial. Asa cum am mai spus-o, cred si sper ca Radio Romania Muzical sa reprezinte alternativa – spatiul cu muzica, liniste si implinire spirituala, o  prezenta distincta si unica in peisajul sonor inconjurator.
    Care este rolul si locul postului Radio Romania Muzical pe piata radiourilor din Romania?
    Un loc unic, caci formatul si genurile de muzica difuzate ii confera acest statut. Mai mult decat atat, fiind un post public, isi indeplineste misiunea conferita prin lege, promovand, in programele sale, creatia si interpretii romani, cu precadere tanara generatie de muzicieni care incearca sa gaseasca drumul artistic care sa ii conduca spre consacrare.
    Ce evenimente aveti pregatite pentru public in luna decembrie, o luna oricum plina de evenimente?
    Bineinteles, concerte de colinde. Primul va avea loc pe 16 decembrie, la Sala Radio, un concert ce va fi sustinut de Corul de camera Preludiu si va fi inclus in proiectul coordonat de Uniunea Europeana de Radio – “Euroradio Christmas Day”- difuzat in reteaua UER pe 21 decembrie. Iar cel de-al doilea, pe 18 decembrie, il organizam in parteneriat cu Muzeul National Cotroceni, cu participarea Corului Academic Radio. Structura ambelor concerte va fi axata pe colindele traditionale romanesti, care vor reinvia spiritul Craciunurilor de altadata, fara a omite si partituri celebre din literatura universala, cantece care celebreaza aceeasi Mare Sarbatoare a Nasterii Domnului.
    ______________________________________________________________________

    “Calitatea unui program este data deopotriva de prestatia moderatorului si de suportul muzical, de proportia dintre text si muzica”
    ______________________________________________________________________
    Credeti ca oamenii de radio asculta pe cat ar trebui radio pentru a-si imbunatati prestatiile si a fi mereu in ton cu dinamica acestui domeniu al mass-media?
    Poate ca nu asculta suficient, dar este foarte important si catre ce posturi de radio iti indrepti atentia. O faci, evident, in functie de interese si de afinitati. Poti invata din lucrurile bune facute de altii, dar si din greselile lor. Totul este sa privesti acest domeniu cu claritate si cu mult discernamant.
    Cum definiti dvs un program de radio de calitate?
    Calitatea unui program este data deopotriva de prestatia moderatorului si de suportul muzical, de talentul si stiinta cu care acestea sunt imbinate, de proportia dintre text si muzica, net in favoarea celei din urma, de accesibilitatea si larga adresabilitate a respectivului program. Cand te afli in fata microfonului trebuie sa iti amintesti permanent ca programul trebuie facut pentru si in beneficiul ascultatorului.
    ______________________________________________________________________

    “Daca sunt unii care mai cred ca un post ca Radio Romania Muzical se adreseaza doar unui public restrans,  un public eminamente elitist, se inseala”
    ______________________________________________________________________
    Dumneavoastra ascultati radio? Daca da, preferati radiourile publice sau apasati butonul de on si pe cele comerciale?
    Ascult radio foarte mult timp, aproape permanent. Bineinteles ca in cea mai mare parte a timpului ascult Radio Romania Muzical, dar ori de cate ori pot “explorez” si programele altor statii de radio. Nu conteaza daca sunt publice sau comerciale, conteaza ceea ce ofera si mai conteazafoarte mult si starea in care ma aflu intr-un anume moment.
    Ce va dezamageste in lumea radiourilor din Romania anului 2014?
    Nu pot sa spun ca ma dezamageste neaparat ceva. Poate doar faptul ca unele dintre ele cauta cu tot dinadinsul sa castige audienta, fara a mai tine seama de faptul ca anumite limite nu pot fi depasite. Limite in exprimare mai ales. Dar ma afecteaza destul de putin pentru ca stiu ce companion radiofonic imi aleg pentru a-mi crea acea stare de confort spiritual de care toti avem nevoie.
    In vremurile agitate in care traim, sunt oamenii atrasi de formate muzicale ca cel al postului la care sunteti manager?
    A, da, din ce in ce mai mult, din fericire. Daca sunt unii care mai cred ca un post ca Radio Romania Muzical se adreseaza doar unui public restrans, cunoscator, un public eminamente elitist, se inseala. Ecourile pe care le avem vin din zone dintre cele mai diverse, uneori  din partea unui public pe care nu l-ai fi crezut vreodata a fi acela al unui post de muzica clasica. Si ceea ce este, cu adevarat, imbucurator este ca impactul unui astfel de post de nisa creste constant in randul publicului tanar. Si aceasta inseamna, in primul rand, ca ne indeplinim misiunea.
    Care sunt cele mai mari satisfactii ale unui om de radio?
    Cred ca atunci cand primeste ecouri din partea ascultatorilor. Aceasta inseamna ca timpul petrecut in cabina de emisie nu a fost pierdut, ca a reusit sa treaca dincolo de microfon, sa creeze o stare, sa creeze emotie, sa incite schimburi de idei, de ganduri, in cazul nostru particular, de preferinte muzicale. 
    La ce visati ca manager al postului Radio Romania Muzical?
    Visez in primul rand ca sa existe posibilitatea extinderii ariei de acoperire in FM astfel incat toti ascultatorii, indiferent de zona in care s-ar afla, sa poata beneficia de programele noastre. Din pacate, este doar un vis pentru ca in acest moment legea permite postului public sa detina doar doua lanturi nationale in FM. Solutia va fi probabil emisia digitala, asa cum, de altfel, se intampla deja in cateva tari ale Europei.
    Pentru cititorii nostri, incheiati cu una dintre formulele dvs preferate ale discursului radio.
    Va multumesc pentru fidelitate si va invit sa ramaneti pe aceleasi frecvente ale muzicii de cea mai buna calitate. Aici, la Radio Romania Muzical.

    IMG_2815

    Liliana Staicu

  • Dumitru Georgescu: “Întotdeauna repet desculț. Îmi place să simt podeaua scenei.”

    Daca il intalnesti o singura data pe actorul Dumitru Georgescu, sigur iti vei dori o revedere, in sala de spectacol sau in viata de zi cu zi. Vorbeste ca un adult, ca un om ambitios care isi doreste sa fie din ce in ce mai bun in profesia pe care si-a ales-o, dar simte ca un copil si te priveste cu ochi de copil. Are un ras care se sparge in cioburi de sinceritate si un fel de a fi care te dezarmeaza prin firesc. A castigat, in 2013, Premiul pentru cel mai bun actor la Gala Hop de la Costinesti pentru rolul din propria sa compozitie, „Gabriel”, text care s-a transformat intr-un spectacol si care a suferit mai multe modificari de-a lungul reprezentatiilor, este angajat al Teatrului pentru Copii si Tineret „Luceafarul” din Iasi, si a jucat la Teatrul National „Vasile Alecsandri” din Iasi in spectacole ale unor regizori importanti precum Radu Afrim si Silviu Purcarete. „Gabrielul”, spectacolul in care se regaseste si se pierde pe sine, i-a deschis multe usi si i-a permis sa isi manifeste creativitatea si in scris. Dar, fie ca il vezi in „Motanul incaltat”, in „Printul fericit”, in „Kajtus Vrajitorul”, in „Gabriel”, in „Palaria florentina" sau in „A murit Tarelkin!”, tanarul actor Dumitru Georgescu iti transmite, prin fiecare gest al sau, bucuria de a se afla acolo, pe scena, sub ochii tai si ai celorlalti. A petrecut anii liceului intr-un seminar teologic, dar si-a dat seama, in momentul in care a trebuit sa isi aleaga facultatea, ca actoria este adevarata sa vocatie, repeta de fiecare data descult, pentru a simti scandura scenei, canta pe strada, daca asa ii vine, crede in oameni, dar nu le acorda sanse la nesfarsit, se incarca din energia copiilor, isi traieste fiecare bucurie si fiecare tristete ca pe o lectie de viata de neratat, lasa iubirea sa ii curga prin vene de fiecare data cand ii simte apropierea, munceste in fiecare zi, uneori pana la epuizare,  pentru visul sau si nu poate suferi oamenii, actorii lenesi, care se complac in propria nefericire. La 26 de ani, actorul Dumitru Georgescu stie ce inseamna sa lucrezi cu regizori care storc ce este mai bun din tine, are o relatie foarte apropiata cu acel copil pe care fiecare dintre noi il purtam prin viata, invata sa spuna si nu, dar nu ia niciodata oamenii „la misto”, simte o tristete profunda cand se uita in ochii cersetorilor, accepta proiectele care il ajuta sa creasca profesional si uman si rade chiar si atunci cand viata ii joaca o farsa. Sau mai ales atunci. Pentru ca, intotdeauna vede lumina si ii face in ciuda intunericului, tinandu-se departe de el.

    Foto de Bogdan Burca

    Foto by Bogdan Burca

    Dumitru Georgescu, care este, dupa tine, cel mai bun mod de a te prezenta cuiva care nu te stie?
    Sunt Dumi, sunt un tanar care are ocazia sa faca ceea ce ii place. Am visat de mic, ca multi altii, probabil, sa fac teatru si film, am avut norocul de a incepe teatrul, de a avea o continuitate, de a jongla intre teatrul de papusi, teatrul pentru copii si teatrul dramatic, de a le face pe amandoua. Asadar, Dumitru Georgescu este un om care isi traieste visul, zi de zi.
    Pentru ca lucrezi cu norma intreaga la un teatru pentru copii si tineret, Teatrul “Luceafarul” din Iasi, este important de stiut cum era Dumitru Georgescu copil, la ce visa? Ai avut o copilarie fericita (in ochii tai se vede ca da)?
    Da, am avut o copilarie foarte fericita. Eram un copil destul de nastrusnic. Fiind cel mai mic din familie, e o diferenta destul de mare intre mine si fratii mei, nu prea aveam cu cine sa ma joc. Dar, pentru ca am crescut la tara pana la 12 ani, aveam o curte si o casa mare, ma urcam in toti copacii si pe casa. Nu imi pasa de nimic, nici de observatiile vecinilor, nici de mustrarile tatalui, faceam tot ce imi trecea prin cap. Improvizam papusi, jucarii, mergeam in lanurile de porumb ale vecinilor, noi nu aveam, rupeam stiuletii si din matasea de porumb imi faceam peruci, eram in lumea mea. 
    Cand ai urcat pentru prima data pe scena si care a fost senzatia?
    Daca nu vorbim despre anii de facultate, am urcat pentru prima data pe scena in 2008, la Teatrul “Luceafarul”. Aveam un rol fugitiv, treceam cu tava pe acolo, dar eram foarte mandru. A fost bine. Nu pot sa spun ca aveam foarte mari emotii, pentru ca nu aveam mult de facut. Dar imi placea sa ma uit la ceilalti actori, sa vad ce fac si sa ma intreb: “oare eu as fi putut face ce fac ei?”. Cand calcam pe scena, era un sentiment ca orice as face, orice prostie, oamenii s-ar uita la mine si simteam ca am o responsabilitate, chiar daca treceam cu tava sau jucam carti la o masa. Si mai aruncam, din cand in cand, cate o privire la ceilalti actori transmitandu-le ca eu intelegeam ce se intampla acolo. Dar, daca imi aduc aminte de anii de facultate, pot spune ca la primul examen de actorie imi tremura jumatate de fata, mai ales ca inainte facusem un seminar teologic si nu mai avusesem contact cu scena. Imi dadeam seama, dar nu puteam sa o controlez si mai puneam, din cand in cand, mana pe ea. 
    Care sunt calitatile lui Dumitru Georgescu, prin ce se face placut si apreciat, de public si de oamenii din jurul sau?
    Sunt o persoana comunicativa, mai ales dupa ce am inceput teatrul. Eram o persoana foarte timida si teatrul m-a ajutat sa ma regasesc, sa descopar ca am ceva de spus, sa privesc oamenii in ochi, sa am curajul sa zambesc. De asemenea, consider ca sunt creativ, imi place sa gasesc sens in orice, sa scriu, sunt sincer, desi nu stiu daca e intotdeauna o calitate. Nu prea mai stiu ce sa spun, e foarte greu sa ma laud.
    Dar defectele?
    Nu stiu sa spun nu, intotdeauna spun da. Daca un prieten imi marturiseste: “bai, ma simt singur, nu vrei sa ne vedem?”, spun da, chiar daca poate atunci eu simt nevoia sa fiu singur. Ma intreaba cineva de un proiect: “poti sa intri, poti sa faci asta?”, raspunsul este da!  Imi vine cateodata sa imi dau pumni in cap. Acum, usor, usor, incep sa invat sa spun si nu. Ce ma mai deranjeaza la mine? Dau foarte multa incredere oamenilor de la inceput. Dar, daca unul dintre acei oameni pe care ii investesc cu incredere greseste sau nu se ridica la nivelul asteptarilor, schimb directia si nu ma mai uit in urma, nu mai dau o a doua sansa, daca sunt dezamagit. 

    Foto de Bogdan Pintilii 1

    Foto by Bogdan Pintilii

    Care sunt principiile care te ghideaza in viata si iti sustin coloana vertebrala, atat in viata, cat si pe scena?
    In primul rand, perseverenta, disciplina, rigoarea. Am avut o problema foarte mare de dictie in timpul facultatii, nu spuneam finalurile de cuvant, de aceea, aproape in fiecare dimineata, fac exercitii de dictie. Apoi, nu fac rau cuiva intentionat. De exemplu, daca sunt pe scena cu o persoana cu care nu ma inteleg in viata de zi cu zi, nu i-as face niciodata “glumite”, sa nu ii dau replica la timp, sa spunem. Sunt actori care fac asta. Nu as putea sa imi bat joc de cineva, pentru ca, la randul meu ma gandesc cum ar fi daca cineva mi-ar face mie asta. Chiar si in viata de zi cu zi nu iau “la misto” oamenii, pentru ca, in general, ceea ce nu imi place mie sa mi se intample, nu fac celuilalt. 
    Cum este sa fii tanar actor in Romania?
    Foarte fain. Cine spune ca nu ai sansa ca actor, inseamna ca nu a incercat. E greu, e foarte greu, dar, daca esti consecvent si iti place ceea ce faci, cand cineva iti inchide o usa, te duci pe alta usa. Pentru mine Romania e tara tuturor posibilitatilor. Pai aici, oricat de netalentat ai fi, tot ajungi sa joci intr-un spectacol, tot ajungi la televizor, tot ajungi sa faci orice. Iar, ca tanar actor, ai posibilitatea de a juca in teatru independent, poti sa iti faci, oricand, o trupa, poti participa la festivaluri, sa te faci remarcat. Nu e ideal sa joci doar in baruri, dar pana intri intr-un teatru, daca vrei sa joci, joci oriunde. Regizorii cauta tineri la castinguri, pentru ca anagajatii teatrului sunt, de multe ori, oameni de peste 30 de ani. Ca tanar actor, poti sa te duci la casting si nu te da nimeni afara, nici un regizor. Singura chestie frustranta sunt banii. Dar iti asumi. Iar eu cred ca, la un moment dat, daca joci, joci, joci, nivelul tau creste si ai pretentii, nu mai joci pe foarte putini bani. La inceput e foarte greu, e drept. Dar, intai demonstreaza si dupa cere mai mult. 

    Foto de Bogdan Pintilii 2

    Foto by Bogdan Pintilii

    De ce ai ales Iasul?
    Nici nu m-am gandit sa dau in alta parte, imi place Iasul foarte mult. La mine alegerea pentru teatru a venit cu trei zile inainte de a da admitere la facultate. Ai mei nu vroiau sa dau la teatru, vroiau sa continui cu telogia si sa fiu preot. Aveam deja doua surori stabilite in Iasi. Nu stiam cum e la Bucuresti, la Cluj, vroiam sa fac teatru si am dat la Iasi pentru ca eram in Iasi. Si nu am fost dezamagit. Nu vreau sa plec deocamdata din acest oras, cred ca se pot face lucruri bune aici. E drept ca mi-ar placea sa fac si film si in Bucuresti, de exemplu, as avea mult mai multe sanse. Insa, intai sa cresc, mai am foarte multe lucruri de invatat. Nu vreau, inca, sa am deceptii, vreau intai sa fiu o persoana cu o coloana vertebrala. 
    Cum este pentru tine starea de dinainte de a urca pe scena?
    Am foarte mari emotii pana sa intru pe scena. Ma plimb dintr-o parte in alta, mai vorbesc cu ceilalti, dar foarte scurt, vreau sa fiu in lumea mea si sa ma gandesc la ce am de facut. 
    Dar starea de dupa ce parasesti scena?
    Depinde si de spectacol. De obicei, reusesc sa ma detasez de personaj destul de repede. Dar, de exemplu, cand il joc pe Gabriel, imi trebuie cam jumatate de ora-o ora sa imi revin, sa scap cu totul de emotii. E drept ca e un spectacol pe care il duc singur. In celelalte spectacole pe care le joc ii am si pe partenerii de scena, emotiile se impart, parca. 
    Ce te bucura?
    Ascult foarte mult muzica. Imi plac foarte mult copiii. Imi place sa stau cu ei, sa discut cu ei, la “Luceafarul”, de exemplu, dupa spectacole sau la aplauze, ma incarc din energia lor. Daca nu as fi facut teatru, as fi fost o bona buna. Imi place sa merg sa vizitez, sa descopar locuri noi, mai putin explorate. Cred ca, daca as avea foarte multi bani, doua luni pe an nu m-as mai intoarce acasa, m-as duce cu rucsacul in spate in lume. Intai as incepe cu Romania si apoi as pleca spre alte tari. Alte culturi decat cea in care am crescut mi-au starnit intotdeauna curiozitatea. 
    Ce te intristeaza?
    Cersetorii si batranii de pe strada. E singurul lucru care ma intristeaza foarte tare. Intotdeauna ma gandesc, cand ii vad, cum m-as fi descurcat eu, daca m-as fi nascut intr-o familie de cersetori. Asa mi-a venit si ideea spectacolului “Gabriel”, spectacol care este gandit, scris si jucat, in totalitate, de mine. Il aveam in minte de mult timp, dar nu am scris nimic, pe parcurs m-am atasat si de numele Gabriel, iar acum doi ani in Sighisoara am vazut pe strada un copil cu mama si cu un alt copilas in brate. Era atat de expresiv copilul respectiv, incat m-am oprit, i-am facut cateva fotografii si am vorbit putin cu el. Am aflat ca taica-su era foarte violent, alcoolic si ca el si cu mama sa au preferat sa plece, sa stea in strada si sa cerseasca. Cand am ajuns acasa, am inceput sa scriu, punandu-ma eu in situatia copilului respectiv. Asa a inceput “Gabrielul”, spectacolul. L-am schimbat de mai multe ori, de cand l-am jucat pentru prima data in Cafeneaua Maideyi si pana in prezent. De-abia acum, pe scena Teatrului National “Vasile Alecsandri”, am ajuns cu el intr-o forma finala. 

    Foto de Bogdan Pintilii 3

    Foto by Bogdan Pintilii

    Ce te inspira cand lucrezi la text sau la un personaj?

    Daca scriu, pornesc de la muzica. Ma inspira orice. Oamenii, vantul, ploaia, dragostea, o, da, dragostea! De obicei, merg pe strada, cu muzica care imi place in casti si, ori ma asez pe o banca, ori ma uit la oameni si imi iau inspiratia. In general, imi plac oamenii, imi plac povestile oamenilor. Nu cred, eu cel putin, ca un personaj se contruieste din imaginatie. Daca nu gasesti in tine resurse, te poti raporta la ce observi la ceilalti, la oamenii obisnuiti din jur. 
    Care iti sunt pasiunile, dincolo de scena?
    Imi place sa ies cu prietenii, imi place sa cant la karaoke, desi nu am o voce stralucita. Cant aproape tot timpul. Si pe strada ma opresc, cateodata, si cant. Imi place sa citesc, sa scriu, sa dansez, sa vizitez locuri noi, sa calatoresc.

    Foto de Constantin Dimitriu

    Foto by Constantin Dimitriu

    Care este relatia cu acel copil din tine?
    Foarte buna, foarte apropiata. Nici nu vreau sa ma maturizez, sa ma transform intr-o persoana responsabila care nu isi mai permite sa faca tot ce ii trece prin cap si care trebuie sa tina cont de varsta pe care o are. Daca nu deranjez sau nu jignesc pe cineva, imi place sa ma “prostesc”, copilul din mine cred ca e mai pronuntat decat adultul din mine, deocamdata. Pana ajung sa ma casatoresc si sa fac copii. 
    Preferi cantitatea sau calitatea, cand alegi ce joci sau cand ti se propune un rol?
    Acum aleg calitatea, imi permit sa mai si refuz. Am refuzat, deja, doua propuneri foarte bune, una de a-l juca pe Palarierul din “Alice in Tara Minunilor” pentru ca nu aveam timp, desi initial spusesem da. Dar asta vine cu timpul. Nu termini facultatea si spui “eu aleg”. La inceput te duci cu capul inainte. Dupa absolvire, vroiam sa joc foarte mult, jucam orice. 
    Esti un actor cu tabieturi, cu superstitii?
    Da, intotdeauna repet descult si toata lumea ma intreaba de ce. Imi place sa simt podeaua scenei. Actorii ma cearta, imi spun ca o sa racesc, ca o sa imi intre un cui in talpa. La inceput ii minteam pe cei de la “Luceafarul”, le spuneam ca nu am papuci de scena, pana si-au dat seama ca nu este asa. Dupa care, am inceput sa imi iau ciorapi mai grosi, din lana, cand repetam iarna. Dar, m-am obisnuit asa, sa repet descult. Iar in ziua premierei, intotdeauna vin cu un tricou pe dos. 
    Ce te motiveaza sa fii mai bun, ca om si ca profesionist?
    Eu, in general, sunt o persoana optimista, o persoana care vede partea buna din orice. Fac parte din acea categorie de oameni care cred ca, daca gandesc pozitiv, li se intampla lucruri pozitive. Mie imi vine sa rad cand sunt intr-o situatie dificila. Mi s-a intamplat de multe ori sa raman fara bani si sa incep sa rad, sa fac haz de necaz. Iar ca profesionist, cred ca daca vrei sa rezisti pe scena si sa ai ceva de spus, trebuie sa fii din ce in ce mai bun. Nu poti sa fii extraordinar de la inceput, imediat ce ai pasit pe scena, dar e responsabilitatea ta, in momentul in care esti acolo, sa evoluezi. Nu imi plac actorii lenesi. Cunosc oameni care “put” a talent, dar lancezesc. 
    Care sunt satisfactiile si tristetile unui actor?
    Satisfactiile cele mai mari sunt de la public, cand stii ca faci ceva bun si primesti un feadback de la oameni pe care nu ii cunosti. Iar de suferit, suferi, din punctul meu de vedere, cand esti nedreptatit, dar trebuie sa stai cu capul plecat, pentru ca sunt altii mai puternici. 
    Cum vezi tu critica de teatru, ce relatie ai cu criticii?
    Eu citesc tot ce se scrie, indiferent daca este despre mine sau despre altcineva. Cred ca ar trebui sa ajute actorul, in primul rand, nu sa il descurajeze, sa il dezarmeze. In Iasi, cel putin, oamenii care scriu despre teatru, uita, de cele mai multe ori, sa precizeze cat de importanti sunt actorii intr-un spectacol, de multe ori vorbesc doar despre regie si despre actori foarte putin. 
    Care iti sunt viciile?
    Fumez. Vai, fumez! Si imi place. Si nu vreau sa ma las. Desi nu as fi crezut. Pana anul trecut, nu am fumat deloc. 
    Te urmaresc personajele pe care le joci?
    Depinde de personaj. Dar, da, Gabrielul ma urmareste, fiind cel mai complex si mai apropiat de mine personaj, deocamdata. Asa ca, ori Gabriel e Dumi, ori Dumi e Gabriel. 
    Ai avut vreodata fantezii cu un alt Dumitru Georgescu? Te vezi in pielea altcuiva sau te multumeste aceasta versiune a ta?
    Sunt foarte multumit de aceasta versiune a mea si sufleteste si profesional. Iti jur, nu am nici un regret. Sunt atat de bucuros cu toate alegerile pe care le-am facut, nu as schimba nimic, nici din trecut si nici nu as vrea sa stiu ce se va intampla peste un an si sa fac acum o alegere. 
    Vorbeste-ne putin despre proiectele pe care le ai in desfasurare si despre planurile de viitor. 
    In prezent joc in spectacolele de la teatrul la care sunt angajat, “Luceafarul”, in spectacolul “Gabriel”, in “A murit Tarelkin!”, la Sala “Uzina cu Teatru” a Teatrului National “Vasile Alecsandri” din Iasi si in “Palaria florentina” la Sala Mare. In viitorul apropiat, voi juca in noul spectacol pus in scena la Teatrul National “Vasile Alecsandri” de catre Radu Afrim, Femeia marii de Ibsen, voi fi Hans, sculptorul, in dubla distributie cu Andrei Sava, pentru ca voi pleca intr-un turneu de 18 zile cu Teatrul “Luceafarul”, in Italia si nu pot fi la premiera aici. Apoi, mai am un proiect de teatru independent si voi mai juca si intr-un spectacol de licenta la Teatrul National “Vasile Alecsandri”, Sala “Uzina cu Teatru”, in regia Irinei Cretu.
    Daca ai putea, ce ai schimba in viata ta, in jurul tau?
    As schimba mentalitatea oamenilor. Mi-ar placea, de asemenea, sa fac mai multa munca de voluntariat. La un moment dat, m-am implicat intr-un proiect initiat de o cafenea din Iasi, “Ospatari de sapte stele”. Banii castigati din bacsis mergeau la o casa de copii. Si as ma face-o. Dar, da, mentalitatea oamenilor e singurul lucru pe care l-as schimba in jurul meu, gandirea de genul “lasa ca e bine si cu atat, ne multumim si cu atat, lasa ca altii o duc mai rau decat noi”.

    Foto de Bogdan Pintilii 4

    Foto by Bogdan Pintilii

  • Gabriela Carp: “Creaţia artistică nu este o copie a realităţii, ci o transcedere de la uman către spiritual.”

    De un minimalism acerb, viu colorata, XXL sau cu dimensiuni clasice, poseta este pentru orice femeie o carte de vizita, un manifest al feminitatii sau al aspiratiei spre accesoriile unisex. Un interior captusit de poseta  se aseamana cu o cortina dupa care se retrag armele luptei cu viata de zi cu zi: un ruj, un telefon mobil, cardurile, banii. Cand nasterea unui astfel de accesoriu cum este poseta trece pe mana unui artist, unicatul si inventivitatea stau la panda. Gabriela Carp, o tanara artista de 28 de ani, cu un zambet si o privire care iti topesc orice urma de ostilitate, s-a hotarat intr-o zi sa faca din fabricarea posetelor o arta. Absolventa a Liceului de Arte Plastice “Octav Bancila” din Iasi, Sectia Pictura Monumentala si a Universitatii de Arte “George Enescu” din Iasi, Facultatea de Arte Plastice si Design, Sectia Grafica, Foto-Video, Gabriela Carp traieste, in mintea sa, intr-o lume extrem de colorata, lume pe care o recompune, ca pe un puzzle, in realitatea altora prin posetele sale, posete pe care singura le imagineaza, le deseneaza pe hartie si le decupeaza din piele naturala, intr-un atelier plin de lumina si in care se respira aerul prieteniei.

    Desi a trecut prin multe etape artistice, a pictat, a realizat fotografii fashion, etape la care orice curios poate trage cu ochiul pe http://www.gabrielacarp.ro/, absolventa unei sectii de pictura murala si a uneia de grafica a ales sa isi directioneze energia spre arta marochinariei si sa riste totul pentru a a-si construi afacerea proprie. Gentile sale, Vogel Bags-urile, au din ce in ce mai multa cautare si reprezinta, inainte de orice, un fel de a vedea viata. 

    jpg_00012

    Cine este Gabriela Carp, ce o recomanda ca om si ca profesionist?

    Eu, Gabriela Carp, am inceput sa studiez arta de mic copil. Am urmat cursurile Facultatii de Arte Plastice, din cadrul Universitatii George Enescu, din Iasi. Pe parcursul anilor de studiu, am incercat diferite tehnici de exprimare artistica precum pictura monumentala, grafica, sculptura, design-ul, fotografia, video-ul. Prin fotografie descopar lucruri la care nu ma astept, cunosc persoanele care imi pozeaza, intr-un mod diferit decat cel aparent, pot atinge o profunzime a sensibilului, pot patrunde intr-un alt plan decat cel material. Prin pictura imi expun starile de spirit, imi plac culorile, belsugul vietii. Imi place sa stiu ca cei care imi admira picturile sunt influentati intr-un mod optimist. Ma regasesc pe mine, asa cum sunt si in realitate, foarte colorata.  

    Cand ti-ai dat seama care este calea pe care vrei sa mergi si care au fost revelatiile?

    Am stiut, din momentul in care am inceput sa studiez arta, ca acesta va fi drumul meu, indiferent de tehnica. Sunt fericita ca ma pot exprima prin arta. Faptul ca ma regasesc in orice lucrare pe care o realizez, imi da curaj sa experimentez, sa cred in mine, ca pot transpune ceea ce gandesc si ceea ce simt intr-o forma artistica.  

    jpg0099

    Cand ai creat pentru prima data ceva si ce anume a reprezentat acea creatie?

    Cred ca cea mai reprezentativa si de amploare creatie este Vogel, brand-ul de posete din piele naturala realizate intr-un mic atelier de marochinarie, unde fiecare poseta este unica si reprezinta rezultatul unui intreg proces de lucru, unde inspiratia si creativitatea se imbina si se regasesc in spontaneitatea frumosului.  

    Cum ai evoluat in timp ca artist? Ce ai invatat?  

    Cu fiecare lucrare, invat despre mine. Arta nu e doar o necesitate a sufletului a carui energie acumulata transcede in lumea materiala prin acte de creatie, ci implinire, armonie a fuziunii suflet-corp. Creatia artistica nu este o copie a realitatii, ci o transcedere de la uman catre spiritual. Prin realizarea actului in sine, artistul isi cunoaste subconstientul, sinele, spiritul. Dintre toate activitatile umane ce cultiva esteticul, arta este primordiala pentru ca devine o continua cautare a frumosului. Creativitatea este inteleasa ca un proces al schimbarii, al dezvoltarii si al evolutiei, in privinta vietii.  

    jpg0185

    Cand te-ai hotarat sa incepi o afacere pe cont propriu si cine/ce te-a impulsionat?

    M-am hotarat sa incep o afacere, cu 5 ani in urma, incurajata de prieteni, pentru ca dintotdeauna mi-am dorit sa creez fara niste limite impuse de un eventual angajator si sa am satisfactia de a realiza ceva pe cont propriu.  

    Cum este sa fii tanar antreprenor in Romania?

    Nu este usor sa fii tanar antreprenor in Romania, dar, pentru ca iubesc ceea ce fac, pot trece peste impedimentele care apar cand vine vorba de o afacere.  

    Ce te inspira? Cum iti alegi tematica creatiilor si materialele?

    Ma inspira foarte multe. Natura, oamenii, muzica, cartile, fotografia, calatoriile ma stimuleaza vizual si psihic, printr-o creativitate spontana. Imi aleg tematica creatiilor in functie de inspiratie, sezon, evenimente si de pielea naturala de care dispun, intr-o multitudine de culori si imprimeuri.  

    Care este cel mai indraznet gest pe care l-ai facut ca antreprenor?

    Cel mai indraznet gest al meu este tocmai aceasta afacere, Vogel Bags, pentru ca am pornit de la zero.  

    IMG_2606

    Cum este lumea vazuta de Gabriela Carp (in capul ei)?

    Lumea din capul meu este foarte colorata si fara limite in privinta creativitatii.  

    La ce visezi?

    Visez sa dezvolt cat mai mult conceptul Vogel, sa calatoresc mai mult, sa acumulez cat mai multe informatii pe care sa le transpun in ceea ce fac.  

    Ce alte pasiuni mai ai si cum le pui in practica?

    Nu stiu daca le pot numi doar pasiuni pentru ca sunt o necesitate in procesul de creatie. Dar, ce pot spune cu siguranta, este ca prin pictura, fotografie, lectura imi gasesc inspiratie.  

    jpg0191

    Ce te motiveaza?

    Ma motiveaza sentimentul de satisfactie pe care il am atunci cand clientii imi poarta cu drag creatiile.  

    Care iti sunt reperele (modelele)?

    Ma uit cu admiratie, dar si pentru a-mi stabili repere, la celebritati din lumea artei, fashion-ului, muzicii, filmului.  

    Cum alegi sa te promovezi?

    Ma promovez, in special,  prin persoanele care imi poarta creatiile, la targuri, in mediul online si cu ajutorul prietenilor.  

    Cui te adresezi?

    Ma adresez unui public modern, open minded, nonconformist.  

    Care iti este motto-ul?

    O lume plina de culoare.  

    Cine/ce iti face viata mai frumoasa?

    Viata mea este mai frumoasa si datorita prietenilor, implinirilor de  pe plan artistic, profesional.

    jpg_0015

  • Roots Revival, o poveste a folclorului românesc

    Roots Revival este un proiect care s-a nascut in 2013 si isi propune sa reinterpreteze cantece traditionale romanesti, aducand impreuna improvizatia de jazz, temele folclorice din tarile de origine ale muzicienilor si compozitii originale. Creatorul sau, artistul iranian Mehdi Aminian, crede ca Romania are o identitate unica a muzicii, tocmai de aceea, cele doua teme de pana acum ale proiectului, Maramures si Maria Tanase, au in centru forta folclorului romanesc.
    Pentru Colors of Maria Tanase, pe scena urca, pe langa instrumentisti, doua soliste vocale, Monica Madas, absolventa a Universitatii de Arta Teatrala si Cinematografica Bucuresti, cantareata, compozitoare si papusar si Maria Casandra Hausi, nascuta in Baia Mare si o continuatoare a mestesugului “horilor in grumaz”, invatat de la Nicolae Pitis, absolventa a Academiei de Muzica "Gheorghe Dima" din Cluj, "Facultatea de canto si arta scenica" clasa domnilor profesori Gheorghe Rosu si Alexandru Farcas – fostul director al Operei Romane din Cluj, detinatoarea Trofeului si Marelui Premiu "Maria Tanase" inmanat de catre maestrul Tudor Gheorghe. Ascultandu-i pe cei de la Roots Revival simti cum vibreaza in aer unversalitatea mesajului transmis prin muzica si te cuprinde un dor nebun de radacini si o dorinta de nestapanit de a intelege toate culturile care se intrepatrund pe scena.
    Cum a aparut ideea infiintarii acestui proiect?
    Monica Madas: Ideea proiectului a aparut cand l-am cunoscut pe Mehdi si am povestit intr-un tren, in drum spre Brasov. La Brasov era un festival de folclor, in piata de langa Biserica Neagra. Mehdi a inceput sa cante la ney muzica persana, eu am improvizat muzica romaneasca Sunetele s-au intrepatruns foarte frumos. Mehdi spunea ca el a calatorit foarte mult si ca, de fapt, avea ideea asta, dar nu stia de unde sa inceapa. Si intalnirea noastra a fost punct de pornire. Dupa aceea, a inceput sa caute muzicieni, a luat legatura cu vreo 300 de muzicieni, din cate am inteles, din toate zonele lumii si a facut o selectie. Primul capitol al proiectului a fost Maramures, in septembrie anul trecut. A urmat capitolul doi, Maria Tanase pentru ca ne-am gandit ca ar fi frumos sa facem puntea de legatura intre Maramures si Maria Tanase. De aceea am invitat-o si pe Maria Casandra Hausi.
    1743714_207637672767674_2032897656_n
    Monica Madas
    Cum a reactionat publicul, in zonele in care ati mers, avand in vedere amestecul de culturi?
    Monica Madas: Publicul a reactionat foarte bine, tocmai pentru ca venim din zone diferite, cu o muzica influentata de atatea culturi, din 6 tari mai exact. Cred ca publicul e prins de drum, de calatoria noastra, e o experienta care a ajuns la sufletul lui.
    Aveti un anumit public tinta?
    Monica Madas: Cei care doresc sa vina la concertele noastre sunt publicul nostru, de orice varsta si orice cultura. Nu ne-am facut un target anume.
    Pe tine ce te motiveaza sa fii in acest proiect?
    Monica Madas: Cred ca proiectul m-a ales pe mine. Sunt foarte fericita sa lucrez cu acesti muzicieni exceptionali. Eu sunt de meserie papusar si e, cu atat mai mult o experienta extraordinara. Sigur, stiu folclor de cand eram mica, de la parintii mei. Bunicul meu a fost violonist, tatal meu canta la taragot, mama mea imi canta de mica. Am cantat tot timpul asa cum am simtit si asa cum am auzit.
    Maria Casandra Hausi: In primul rand, e important pentru dezvoltarea mea profesionala. Apoi, interactionez cu atatea culturi, cu atatea tipuri si genuri de oameni, dar ne gasim puncte comune. Avem aceeasi dragoste si aceeasi pasiune pentru muzica si pentru arta. Pe unii dintre ei am impresia ca ii cunosc de o viata, ne simtim ca si cum am fi intre frati. Redescoper multe cu percutionistul din Spania, Alexis Tobias Sabater, de exemplu ca acel cantec de seceris al nostru, din Maramures, Lapus se aseamana foarte bine cu un cantec de-al lor, tot de seceris, segar. E clar, ceva ancestral. Este minunat cum o femeie de la noi de la tara, cand lucra si se gandea la virtutile sufletului, avea acelasi gand cu femeie de la ei din tara. Sau muzica din Iran, cu doina noastra romaneasca. Si ei au aceleasi lovituri de glota. Vreau sa se stie ca in acest proiect fac doua lucruri distincte: interactionez cu toti muzicienii si incerc sa improvizez, dar nu merg mai departe decat imi permite ethosul si melosul romanesc si cant si separat, fara acompaniament, a capella, doina si hora (horea) din Maramures, Lapus. "Eu port pe umeri calareti strabuni/ Si zbor cu ei oriunde-n lume/ Sub umeri port o paja alba/ Nascuta dintr-o cusatura larga/ Mainile sa mi-i le aradic,/ Sa vaz sub cerul Sfant,/ Cat sunt de mic." 
    1556451_211032685761506_720413444_o
    Maria Casanda Hausi
    Se poate universaliza muzica Mariei Tanase?
    Maria Casandra Hausi: Da. Se tot spune ca Maria Tanase este reinventata. Eu nu pot sa o reinventez pe Maria Tanase. Ea se reinventeaza. Dar, de exemplu, cu punerea in scena a lui Radu Afrim care o are in centru pe Maria Tanase nu am empatizat. Legat de ce transmiti intr-un spectacol de genul acesta, este foarte important ce transmit cu inima, dar trebuie sa transmit si cu mintea. Mintea, precum rugaciunea, o cobori in inima. Artisul trebuie sa aiba si rational si suflet mult. In afara tarii, acest spectacol cu Maria Tanase a avut succes pe oriunde a plecat. Vorbim despre Maria Tanase ca despre un fenomen. Au preluat-o si cei de la Pink Martini si Alexandru Balanescu. Este punct de reper pentru folclorul romanesc in afara si nu numai. Este singura care a reusit sa talmaceasca cuvantul in cantat. Interpretarea ei vocala pentru mine este un punct de vedere extraordinar. Dar, daca ma uit in urma, la muzica traditionala ma intorc spre Nicolae Pitis, desemnat de catre UNESCO “Tezaur Uman Viu”, merg la Anuta Tite, la Grigore Lese la adevaratii rapsozi populari, la sursa, la izvor. 
    Cantati si in duet voi doua in spectacol?
    Maria Casandra Hausi: Avem un dialog muzical, da, eu si cu Monica. Eu cant si cu instrumentistii, dar si singura, dupa cum spuneam, fara acompaniament. Dar, cand improvizez muzical, nu pot sa nu ma gandesc si la sfaturile primite. Nu poti sa duci pana la isterie momentul tau, nu poti lasa un cal salbatic sa te zdruncine, trebuie sa il stapanesti. K. S. Stanislavksi ne spune in cartea "Munca actorului cu sine insusi" sa nu duci momentul tau pana la isterie, jucand "in general" asta nu e traire scenica, nu astfel reusesti sa te transpui, consumi doar energie si atat, apoi imi amintesc ce mi-a spus Nicolae Pitis, rapsodul popular, "ciobanul de la oi", mi-o zis: "cand horesti, sa nu hi fuga, sa nu hi cu clocotis pa tine, sa nu stii lumea ce zici de tine". Este exact acelasi lucru. 
    Cum a fost receptat, pana acum acest turneu, in orasele in care ati fost?
    Maria Casandra Hausi: Muzica asta traditionala e ca imbratisarea mamei. Toate problemele de pe lume ti le ia, parca. Eu merg prin tara si cu badea Pitis si publicul este fascinat de dansul. Oamenii care il asculta nu-l pot intelege pe intreg, pentru ca dansul foloseste multe expresii arhaice, un limbaj strabun de care noi ne-am desprins, insa ei iubesc sa il asculte, ca ii "gadila la ureche". El imi spune adesea, in 5 ani de cand cant cu dansul: “Fata, sa horesti cu curaj, cu dragoste si cu tine. Tu a’ci la mine poti sa arzi ca pe scena. Horea lui Pintea, Do’mne Dumnezeule, ce-mi place glasu’ aista, cand oi zice-o, nu te pazi veci. Sa gandesti ce spui, vorbele sa-ti hie vorbe, anume, zau, asta nu-i purtata, asta-i intinsa si-n inima. S-o mai lasi hodin, s-o agati de sus, de-acolo sa ai pornirea, ca de-acolo ii.” 
    Ce te ajuta sa intri in stare inainte de a urca pe scena?
    Maria Casandra Hausi: Bucuria de a putea transmite mesajul pe care muzica ce o interpretez il are de transmis.
    857125_293032647561509_7775107667650126591_o
    Si ce te motiveaza sa alegi un proiect?
    Maria Casandra Hausi: Pana acum nu a trebui sa fac o selectie, tot ce mi s-a propus, mi s-a potrivit. Am colaborat si cu Blanoz, am fost invitata la Radio Guerrilla, am combinat poezia populara cu poezia culta, pe ritmuri de drum and bass. 
    Ce ai invatat din cariera Mariei Tanase? Ce reprezinta pentru tine Maria Tanase?
    Maria Casandra Hausi: Avea o tarie de caracter care se simte in cantat. Iti dai seama ca a suferit enorm, dar ca este o luptatoare. Vad asa, un gladiator in Maria Tanase. In strafund simti durerea aceea, dar cand este marturisita este cantec de izbanda, precum este si doina.
    Monica Madas: Pentru mine Maria Tanase, a carei muzica o stiu de cand eram mica, dar pe care nu am inceput sa o cant, decat atunci cand am ajuns sa cant pe scena cu muzicieni, in Londra, cu muzicieni englezi care iubesc muzica romaneasca, e un muzician complet. Cant folclor din toate zonele Romaniei cu aceeasi bucurie in suflet si patima. In repertoriul meu cu muzicienii din Londra am ales o piesa cu ea. Am inteles mult mai multe despre Maria Tanase, in momentul in care am intrat in proiectul Roots Revival si cantand, m-am legat de ea. 
    Te ajuta sa iti intelegi mai bine radacinile acest proiect?
    Monica Madas: Ma ajuta foarte mult, mai ales ca eu am plecat din Romania acum sapte ani jumatate. Stau in Londra si ma ia cate un dor din asta napraznic de casa. Dar constat ca radanile mele s-au extins si in alta parte. Cant si jazz foarte mult si mi-a fost greu sa imi aleg o cariera doar de jazz. Ma simt legata de folclorul romanesc si as vrea foarte mult sa fac o ingemanare intre jazz si folclor.
    1553437_293032340894873_5367238419776860913_o
    1597089_293034184228022_4112449118945461170_o

  • Serile FILIT dedicate scriitorilor români Herta Muller, Mircea Cărtărescu și Norman Manea au avut săli pline

    Pentru toti cei prezenti la serile FILIT din 2014, in Sala Mare a Teatrului National “Vasile Alecsandri” Iasi, in perioada 1-5 octombrie s-au produs intalniri inedite, pe care fiecare le-a trecut prin propriul filtru, in functie de propria experienta ca cititor. 
    Pintre cei mai asteptati scriitori romani la serile FILIT au fost Herta Muller, de multa vreme plecata din tara si Laureata a Premiului Nobel pentru Literatura in 2009, Mircea Cartarescu si Norman Manea, si el scriitor care a luat calea exilului.
    Herta Mulller si dublul efect al literaturii: bucurie-durere
    Pe 3 octombrie, de la ora 20.00, in fata unei sali pline, Herta Muller a participat la o discutie moderata de traducatorul si poetul Ernest Wichner, alaturi de un alt invitat, scriitorul Ion Vianu. Una dintre cele mai inedite marturisiri pe care autoarea le-a facut a fost aceea ca titlul volumului sau ”Omul este un mare fazan pe lume” i l-a inspirat o expresie pe care a auzit-o in Romania, de la o gospodina suparata ca barbatul ei venise beat acasa si era sa dea foc bucatariei. 
    Legat de celebritatea sa pe plan international, Herta Muller a precizat: "Nici nu stiu daca sunt celebra, ce e asta? Pentru mine este pur si simplu ceva abstract. Sunt lucrurile care sunt in afara mea si se intampla ca reactie la lucrurile pe care le-am facut. De fapt, nu eu sunt celebra, daca e ceva atunci sunt cartile. Nu ma simt eu, nu e la adresa mea. Cateodata trebuie sa suport aceasta idee falsa, gresita.”
    Intrebata de Ion Vianu daca este literatura terapeutica, daca vindeca, scriitoarea stabilita in Germania a recunoscut: “Nu se poate controla ce poate face o carte cu noi. Poate tot ce e frumos e terapie. Dar, in arta, ceva e frumos daca si doare.”

    10649640_354506684708975_1148687748119815712_n

    Herta Muller

    Mircea Cartarescu si terapia prin scrierea de jurnale

    Pe 5 octombrie a venit randul lui Mircea Cartarescu sa se intalneasca cu cititorii de la FILIT. Intr-o discutie pe un ton relaxat cu scriitorul si jurnalistul Cezar-Paul Badescu, care in prezent ii este prieten si pe care l-a ajutat, in perioada in care frecventa Cenaclul Facultatii de Litere, sa debuteze, Mircea Cartarescu a vorbit despre pierderea pe sine in literatura si despre regasirea prin literatura. Autorul unor volume ca "Nostalgia", "Levantul" , "Travesti", "Orbitor", "De ce iubim femeile", "Jurnal" este convins de faptul ca fara literatura nu isi poate imagina propria viata. “Literatura este ca lancea lui Ahile, cu varful raneste si cu partea cealalta vindeca", crede el, intrucat scriind te intalnesti cu tine insuti, iar "intalnirea cu tine insuti e cel mai teribil lucru care ti se poate intampla."

    Mircea Cartarescu     a recunoscut, de asemnea, ca are perioade cand se izoleaza, se rupe de tot, nu se mai uita la televizor, pentru a fi doar el cu propria literatura, cu proprii demoni, pentru ca, in momentul in care te apuci de scris o carte, ti se pare singura carte de pe lume: “Scriu o carte, ma chinuie atat de tare, incat nu ma mai intereseaza altceva, nu ma mai uit la TV, doar la Dr.House, din cand in cand.”
    In ceea ce priveste genurile literare abordate, scriitorul si-a intarit, in primul rand lui insusi, convingerea ca jurnalul este gel mai important gen pe care il abordeaza. "Jurnalele iti absorb otrava din trup", iar literatura e un organ al celui care scrie, s-a confesat Mircea Cartarescu publicului de la seara FILIT.
    Pentru ca Cezar-Paul Badescu a dus discutia si intr-o zona a diverstismentului, Mircea Cartarescu nu a putut ascunde ca si-a facut de doua saptamani cont de Facebook, pentru a vedea daca gaseste acolo si altceva, in afara de poze cu pisici. 
    La finalul serii, din sala plina multi au fost cei care si-au dorit un autograf de la Mircea Cartarescu, asa ca s-a stat la coada in foaierul teatrului pentru un schimb de impresii cu acesta.

    10300272_355011727991804_8275470436085279295_n

    Mircea Cartarescu

    Norman Manea si limba ca patrie

    In ultima seara a Festivalului International de Literatura si Traducere de la Iasi (FILIT), pe 5 octombrie, publicul s-a putut intalni cu unul din cei mai tradusi scriitori romani aflati in exil, Norman Manea, stabilit din 1986 in America. 
    Avand origini evreiesti, autorul unor carti ca  „Noaptea pe latura lunga", „Captivi", „Atrium", „Primele nopti", „Cartea fiului", „Zilele si jocul",  „Anii de ucenicie ai lui August Prostul",  „Octombrie, ora opt", „Pe contur", „Plicul negru",  „Despre clovni: dictatorul si artistul", „Intoarcerea huliganului",  „Plicuri si portrete", „Fericirea obligatorie", „Vorbind pietrei", „Variante la un autoportret", „Vizuina", „Laptele negru", a experimentat de timpuriu si deportarea si exilul. De altfel, acesta a spus, la un moment dat: “Am avut un traseu existential complicat. Primul meu exil a fost la 5 ani. In 1945, ma consideram un batran de 9 ani. Eu la 9 ani nu eram evreu, dar am devenit prin contributia celorlalti."
    Bun prieten cu scriitorul Philip Roth si cu poetul american care i-a fost si invitat la seara FILIT, Edward Hirsch, Norman Manea nu considera America o tara perfecta, tocmai pentru ca “un stat democratic nu e un stat perfect, e un stat profund imperfect, ca omul insusi”, insa nu isi poate imagina harta lumii fara existenta sa. Pentru sine, geniul american consta exact in acea trasatura pe care multi o contesta, capacitatea de a simplifica, de a nu complica lucrurile in exces, asa cum fac europenii.
    Nu este de acord cu implicarea Statelor Unite in atatea conflicte internationale si este convins ca daca alesii s-ar consulta cu intelectualii, acestia i-ar sfatui sa stea deoparte. Dar, intelectualii nu prea sunt chemati la foarte multe dezbateri. “In epoca noastra intelectualul este inlocuit de vedeta de cinema", crede acesta.
    Cele mai mari regrete ale omului Norman Manea sunt ca nu a venit la inmormantarea mamei, ca nu a plecat din tara cand ar fi vrut ea si ca nu a fost nici la inmormantarea tatalui, la Ierusalim. Este constient de faptul ca vor fi ingropati in trei locuri diferite din lume: el in America, langa prietenul sau Philip Roth, pe care il doreste parter de dialog si dupa moarte, mama in Romania, iar tatal in Israel.
    Insa, cat mai poate, vine frecvent in tara, la mormantul mamei si nu isi uita nicioadata adevarata patrie, limba romana. “Deposesia de limba a fost socul cel mai puternic cand am plecat. Cand am ajuns pe Otopeni, am avut senzatia ca in schimbul pasaportului mi s-a taiat limba”, isi aminteste Manea.
    La finalul serii, si Norman Manea si-a pus autograful pe cartile cumparate de catre cei care au vrut sa il aiba in biblioteca si sa isi aminteasca, de fiecare data cand vor deschide acele carti, ca intr-o seara de toamna a anului 2014, la Festivalul International de Literatura si Traducere de la Iasi l-au privit in ochi si i-au urmarit mana cum scrie.

    1610814_355452084614435_5662196676209465323_n

    Norman Manea