De fiecare dată când îmi cade în mână o carte în care atenția la detalii este aproape bolnăvicioasă, mă bucur.
În primul rând, pentru că literatura care se afundă în detalii pentru a căuta acolo personaje carismatice, dacă este de calitate, lasă urme asupra ta, te schimbă, îți ucide inerția propriei imaginații. Și, apoi, pentru că mă simt mai puțin singură. Microuniversurile exercită asupra mea o fascinație pe care o privire de ansamblu nu ar putea nicicând să o nască. Tocmai de aceea, m-a bucurat, încă de la primele rânduri, lectura cărții semnate de Doina Popescu și apărute la Editura Adenium din Iași, în Colecția Punct Ro. Proză, „Iluzoria vulpe a fericirii”.
Autoarea își simte fiecare personaj, ia fiecare bătaie de inimă, fiecare nevroză, fiecare zbatere de pleoapă, fiecare nefericire, fiecare încercare de introspecție, fiecare gest disperat de a intra în interacțiune cu ceilalți și le protejează cu un strat subțire, dar rezistent, de firesc. Odată intrat în miezul vieții personajelor din „Iluzoria vulpe a fericirii”, nu ai nevoie de o hartă pentru a nu te rătăci, întrucât înșiși eroii Doinei Popescu te conduc pe firul narativ spre adevărata înțelegere.
Structura prozei Doinei Popescu se aseamănă cu o succesiune de ședințe de terapie în grup și exploatează labirintul psihodramei, concept ce aparține psihiatrului și psihosociologului Jacob Levy Moreno. Pentru cei care nu știu, psihodrama este o metodă terapeutică și de consiliere de sine stătătoare. Ea abordează personalitatea atât din punctul de vedere al specificității individuale, cât și al integrării acesteia în structurile sociale. Bazele teoretice ale psihodramei servesc la explicarea dezvoltării indivizilor, a grupurilor și a sistemelor sociale, precum și a tulburărilor acestora.
Exact asta încearcă autoarea în „Iluzoria vulpe a fericirii” să facă prin intermediul celor 6 personaje ale sale: Aurora, Iulia, Zina, Ana, Cristian și Radu. De altfel, Moreno pune stăpânire și pe titlul celui mai amplu capitol al cărții, dacă mai are cumva cineva vreo îndoială în privința sursei de inspirație pentru metoda de construire a profilului protagoniștilor narațiunii.
În „Iluzoria vulpe a fericirii”, Aurora este personajul care, deși are rolul de povestitor, dar și de erou direct implicat în acțiune, știe când să stea în umbră pentru a le lăsa pe celelalte să se desfășoare. Ea are un ritm al intrărilor și al ieșirilor din prim-planul acum-ului narativ care o face atractivă în ambele ipostaze. Este o profesoară de geografie pasionată de psihologie și atrasă de zbaterile emoționale ale celor pe care îi întâlnește în viața de zi cu zi și care îi stârnesc interesul. Uneori, nici nu e nevoie să întrebe; poveștile, dramele altora vin spre ea cu repeziciunea unei stele căzătoare.
Întâlnirile sale cu „grupul Moreno”, din care mai fac parte Iulia, Zina, Ana, Cristian și Radu, se petrec într-un loc încărcat de boemie din București, Lăptăria lui Enache. Întrucât ei îi revine sarcina de a familiariza cititorul cu drama proprie, dar și cu dramele celor cărora le cedează fărâme din pseudoviața sa în Lăptărie, le întrerupe, din când în când, jocul de-a sinele îmbibat de fum de țigară și de alcool, pentru a-i portretiza.
Astfel, eu, tu sau oricine alege să treacă de primele pagini ale cărții apărute la Editura Adenium, află că:
- Iulia, de o frumusețe rar întâlnită, este o adevărată devoratoare de iubiri neîmpărtășite și de atenție, o femeie care își poartă cu fast „înzestrările naturale”, se zbate într-o nefericire pricinuită de căsătoria cu un bărbat mai în vârstă, din cauza căruia a renunțat și la facultate; o ea afectată, dependentă de calmante, dar irezistibilă.
- Zina este „o frumoasă la modul inconștient”, caldă și intuitivă, în măsură să atragă atât bărbați, cât și femei, managerul unei mici firme de publicitate.
- Radu este bursier Fulbright, predă managementul afacerilor la o facultate din Iași și se înscrie pe lista bărbaților care migrează în jurul Iuliei.
- Ana este o persoană extrem de pragmatică, dar și cea mai misterioasă și mai ascunsă din grup.
- Cristian este cel mai de succes membru al grupului, deținătorul unui mini-imperiu financiar.
Protagoniștii dramelor de tip Moreno din „Iluzoria vulpe a fericirii” s-au cunoscut la Istanbul și s-au apropiat prin împărtășirea unui sentiment special comun în acel loc. Pe măsură ce întâlnirile lor se înmulțesc, în Lăptărie, își dau, însă, seama că nu se cunosc mai deloc și că, dacă ar fi onești până la capăt, ar recunoaște că nu se plac dincolo de limita banalității. Dar explorarea propriei personalități prin intermediul acestui grup dă un sentiment de utilitate întrevederilor.
De la un capăt la altul, proza Doinei Popescu este un amalgam de sentimente, de acțiune întreruptă de prea multă nefericire, de psihanaliză făcută de o amatoare care dorește să își perfecționeze amatorismul, de întâlniri al căror rost se află pe parcurs sau nu se mai află deloc, de boia de nevroză și de piper măcinat de început de depresie. Stilul pe care îl alege autoarea pentru a atinge punctul final oscilează între relatare la foc continuu, cu abordarea directă a personajelor și a faptelor care le implică, și pierderea în hățișul amănuntelor situaționale sau care vizează introspecția.
Lupta dintre aparența socială și adevărul apropierii, al intimității, micile neîmpliniri ale unei vieți care în ansamblu pare să ducă pe oricine cu gândul la un destin împlinit, nevoia de substitut, căutarea de sine în grup, atunci când propriul eu îți trântește ușa în nas în singurătate sunt tot atâtea chei de lectură pentru „Iluzoria vulpe a fericirii”. Iar dacă porțile înțelegerii în esență a intențiilor autoarei nu se deschid, mai pot fi încercate și altele. Textul este unul generos în a face trimiteri către stări, gânduri, idei, sugestii de lectură post-lectură.
Descoperind-o pe Doina Popescu este ca și cum ți-ai lua un bilet de tren pentru a călători, cu posibilitatea de a coborî în ce stație simți tu nevoia să o faci și de a te însoți, de a te împrieteni cu cine te aștepți mai puțin. Se citește ușor, cu libertatea de a privi lung pe geam, dincolo de interiorul discursului narativ și se pune deoparte în locuri în care circulă mult praful, pentru că, oricum, nu va sta mult închisă. Ca să o citești pe Doina Popescu nu trebuie să îmbraci fracul, să iei poziția țeapănă de intelectual, dar nici nu e cazul să zăbovești prea mult în costumul de baie și să te complaci în trivialitate. „Iluzoria vulpe a fericirii” îți dă acel sentiment de familiaritate pe care orice cititor îl vizează.
