Ceasca de cultura

Etichetă: Constantin Noica

  • Întâmplări cu dragoste – Constantin Noica

    Nu e un miracol faptul ca poti invata ceva din romane? Le citesti fara sa vrei, aproape. Le citesti pentru ca e vorba de o dragoste, acolo, pentru ca, desi ai mai citit carti de dragoste, te intreseaza foarte mult dragostea asta; le citesti asa, fiindca te fura ele, te cheama ele sa-ti spuna povestea pe care o au pe suflet.

    Si pe urma, toate astea se consuma. Iar din cartea pe care ai citit-o iti ramane doar cate un aspect social sau numele unei strazi din Londra – lucruri pentru care n-ai citit cartea, care nu existau pe cand o citeai si care raman acum cu tine, vitale; in timp ce restul acela, insistent alta data, s-a ingropat undeva pentru totdeauna.

    Pentru ce se citeste, de pilda, Forsyte Saga? Pentru ca e o fresca a societatii engleze din secolul al XIX-lea si contemporane? Asta o vei crede dupa ce vei fi sfarsit volumele. Dar, cand le citesti, o faci pentru ca in volumul intai e dragostea lui Bosinney cu Irene, in volumul al doilea dragostea lui Jolyon cu aceeasi Irene, iar celelalte volume le citesti pentru Fleur si pentru Jon, pentru dragostea lor, deschisa la inceput, inabusita apoi declansata, la urma, in acea frenetica si dureroasa poveste de Swan Song.

    O fresca a societatii engleza? Bineinteles. O familie intreaga, cu graficul ei, intemeindu-se, pe la inceputul veacului al XIX-lea, prim tipul acela rural, Jolyon Forsyte; impanzindu-se apoi in Londra si constituind expresia perfecta a burgheziei engleze din epoca victoriana; evaporandu-se, apoi, odata redusa la Jolyon Forsyte, stranepotul primului Jolyon, tip la care caracterele familiei abia mai sunt perceptibile; – toate astea le intalnesti, fara sa vrei, in romanul lui John Galsworthy. Si nu adancesti, tot fara sa vrei, prefacerile unei societati intregi, cascada ei de moravuri si mentalitati, pana la mentalitatea timpului nostru? Dar lectia solida despre evolutia orasului Londra? Dar inmormantarea reginei Victoria? Dar cursele de cai si doctrinele sociale , si modele in arta? Lista poate continua inca mult. Si toate astea venite asa, pe deasupra: accesorii la niste intamplari cu dragoste…

    Caci atata tot sunt romanele. Dar viata – este ea mai mult decat atat? O intamplare de dragoste, daca vreti si una cu foame, cu sete, cu sport si cu somn. O traim direct, fara nici un calcul, prinsi de intriga ei care e intriga noastra, consumand-o pana la capat cu pofta, citind-o febril si zilnic, pe ea, romanul nostru de toate zilele.
    Doamne, da-ne romanul nostru cel de toate zilele – ca sa putem trai.

    Iar tarziu, cand imbatranesti in cate o experienta, iti dai seama ca ai invatat ceva: cu totul altceva decat facusesi. Din niste simple intamplari cu dragostea sau cu sete, ai invatat – prin ce superba alchimie? – ca oamenii nu trebuie sa fie rai unii cu altii, ca societatile se schimba si ca nu e bine sa bei apa rece cand esti incalzit…

    E ceva neasteptat in spatele fiecarui lucru. E "restul" lui. Nimeni nu traieste pentru el. Dar tarziu, cand arderea lucrurilor s-a sfarsit, el ramane langa tine intact, ca un dar nesperat al vietii acesteia miliardare.

    Constantin NOICA – Intamplari cu dragoste

    Constantin Noica – Eseuri de duminica – Ed. Humanitas, 1992.

  • A fi simplu – Constantin Noica

    Toata lumea cunoaste Miorita; numai Blaga a inteles mioriticul. A citit pe Frobenius si pe Spengler, s-a rafuit cu filozofia culturii, a ratacit prin lumile fabuloase ale apusului – si a inteles lucrul acesta simplu, care-i la indemana, care ne statea tuturor la indemana: spatiul ondulat al unei vieti spirituale caracteristice. 
    Blaga poate sa aiba sau sa nu aiba dreptate; lectia lui e plina de talc. Asa ratacesti inainte de-a te intoarce la ale tale. N-ai ce face: ele nu sunt cu adevarat comorile tale pana ce nu le-ai parasit de-a binelea. Cateodata te cuprinde spaima ca n-ai sa le regasesti – si nici nu le regasesti. Dar intotdeauna cand te stapanesti cu adevarat in ele simti ca n-o puteai face decat printr-un ocol – care e cultura insasi. 
    Cum poate fi simplitatea, atunci, o constanta culturala? La o expresie simpla sfarsesti, la un sobru echilibru de gandire ajungi – in nici un caz nu operezi cu una sau cu cealalta. E cea mai absurda dintre acuzatiile pe care le arunca tinerilor batranii cate unei culturi (si cati batrani ori imbatraniti nu numara cultura noastra!), aceea ca, pe toate planurile, tinerii nu vor sa se poarte ca toata lumea. 
    "De ce nu vorbiti ca toata lumea?" aude poetul ori filozoful. Dar idealul oricarui creator nu e sa vorbeasca asa cum vorbeste toata lumea, ci dimpotriva, sa faca lumea sa vorbeasca asa cum vorbeste el. De la cutare pictor englez incoace s-a putut spune ca lumea a inceput sa "vada" amurgul. Dupa Kant, ganditorii vorbesc de "transcendent" si "transcendental" asa cum a vroit Kant. Iar chipurile oamenilor nu-ti par mai alungite, pentru ca asa le-a vroit El Greco, sau dragostea lor mai aproape de moarte, fiindca asa a slavit Wagner pe Isolda?
    Exista doua feluri de a fi simplu – iar cei care te-ndeamna la simplitate nu vor sa le deosebeasca: exista o simplitate a tuturor si una a fiecaruia. Cand ti se spune sa gandesti ca toata lumea, sa scrii ca toata lumea, sa vezi ca toata lumea, ti se cere sa-ti condamni singur viata spirituala. Cand insa ti se cere sa ajungi la expresia ei simpla, atunci esti indemnat sa ti-o desavarsesti. Caci fiecare implinire creatoare si spirituala ajunge un termen simplu. Dar unul propriu vietii spirituale care se implineste. 
    Sunt putine lucruri atat de simple ca un "Andante" de Mozart. Cine insa nu surprinde cat de lucrat e intreg materialul care sustine tema simpla a andantelui, cine nu vede cata renuntare si cata purificare sta in simplitatea de acolo intelege superficialul, dar nu adancul lucrului. Asa, mozartian, intru simplitate si angelism, ar vroi sa sfarseasca orice creator. Pentru ca insa nu-i e data framantarea si cunoasterea unui Mozart, nu-i va fi data nici simplitatea lui finala.
    A fi simplu reprezinta deci o savanta intoarcere la nevinovatie. "Toata istoria omeneasca – scria intr-un rand Eugenio d’Ors – poate fi conceputa ca un itinerariu penibil de la nevinovatia care ignora (Paradisul) la nevinovatia care stie." Cat de mult trebuie sa stii ca sa poti fi din nou nevinovat!
    Dar simplitatea, care e de cele mai multe ori o cucerire, este uneori – ca pentru multe din modurile spiritului – si o gratie. Indragostitilor le e dat sa stea sub semnul acestei gratii: si intr-adevar, ce e mai simplu, mai ridicol si totusi mai substantial de simplu decat limbajul celor ce se iubesc? Cel care are harul dragostei, al dragostei larg si spiritual intelese, il are si pe cel al simplitatii. Sfantul Francisc iubea atat de mult lumea lui Dumnezeu, incat intelegea limba cea mai umila de pe pamant, limba fiarelor si-a pasarilor.
    -Nu cumva e si razboiul, da, razboiul, o scoala a simplitatii? Dintr-o lume in care si spiritul, si puterea pamanteasca, si legile, si valorile sunt in joc, ajungi dintr-o data in lumea razboiului, unde numai puterea comanda. Dar nu e, de fapt, alta lumea; e aceeasi lume, care intelege sa transforme raporturile de forte – ban, materie prima, inertie, valoare morala, inteligenta, toate sunt forte – intr-un raport de forta, de forta unica de o parte si de alta.
    E si razboiul o scoala de simplitate: trista scoala a unei lumi care nu poate atinge alta simplitate.
    Si nu sub toate privintele trista. Caci daca razboiul e o experienta de simplificare prin ura, el este si una de simplificare prin dragoste. De ce altfel am lauda pe cei care se jertfesc, daca nu pentru ca e ceva bun in jertfa lor, deci ceva bun in insasi experienta razboiului?
    Dar ai vroi sa fie numai o experienta de dragoste; iar aceasta nu e data decat alesilor. Fiecare poate fi erou al daruirii, fiecare isi poate simplifica pana la incandescenta viata spirituala, in razboi, cand experienta dragostei e insotita de una a urii. Numai cativa pot iubi fara ura. Numai cativa se pot darui atunci cand pentru ceilalti razboiul nu se vede. 
    Si razboiul este deci o scoala de simplitate, de daruire in dragoste, de implinire totalizatoare. Dar nu razboiul acestora, al tuturor. Ci razboiul celalalt: daruirea simpla, atunci cand nimeni n-are nimic de daruit si nimic de spus. 

    Constantin NOICA – A fi simplu
    Constantin Noica – Eseuri de duminica – Ed. Humanitas, 1992.

  • A fi premiant – Constatin Noica

    Profesorii n-o spun intotdeauna, iar elevii n-o inteleg aproape niciodata: a fi premiant nu reprezinta o rasplata pentru o activitate trecuta, ci o apasatoare consacrare pentru o activitate de mai tarziu. In aparenta, lucrul acesta nu intereseaza decat scoala; in fapt insa, el e din plin lamuritor pentru unele din aspectele vietii noastre publice, depasind cu mult cadrele scolii.

    Exista o psihologie a premiantului, psihologie pe care scoala nu face decat s-o defineasca si agraveze, dar n-o pastreaza doar pentru sine. Am intalnit, in Romania vechilor politicieni, pe un ministru spunand: "Eu sunt un intelectual si am anumite drepturi sa vorbesc, intr-un fel ori altul, fiindca am fost premiant."
    Cum asta: premiul – in scoala sau oriunde – iti da drepturi? A fi bun si destoinic o data te autoriza sa ceri si sa primesti intotdeauna? Dar e tocmai pe dos. Cine s-a dovedit bun o data s-a calificat pentru o noua sarcina, pentru o noua raspundere, pentru o noua datorie. Si atata tot. 
    Este, in fapt, vechea poveste, la care nu ne gandim indeajuns, a fiului risipitor si-a fratelui sau. Fiul risipitor e un netrebnic, foarte bine. Dar fratele sau, omul cuminte, premiantul, supusul si ascultatorul, este el prin aceasta bun? Are el dreptul sa fie mandru de ceea ce a facut si sa refuze dragostea sau sa pizmuiasca fericirea celui ce n-a facut ca el? Adevaratul premiant, adevaratul rasplatit e cel care s-a intors acasa si s-a pocait. Cel care a stat acasa si a ascultat trebuie sa dea de la el inca mai mult, tocmai pentru ca a stat acasa si a ascultat. 
    E o morala aspra, fireste, aceasta a datoriei fara de capat a celor buni si-a rasplatirii celor care n-au fost intotdeauna buni. Dar aceasta e morala crestinismului. Si aceasta ar trebui sa fie morala oricarei societati sanatoase sufleteste. Ne poate placea sau nu; ne poate stimula sau nu. Dar a fi bun inseamna a intelege cu adevarat ca n-ai sa fii niciodata indeajns de bun pentru ca sa incepi a primi in loc de-a continua sa dai. 
    S-o spunem deschis: n-am intalnit destul de des, in lumea romaneasca in care ne-a placut pana acum sa traim, exemple care sa dovedeasca acceptarea fara rezerve a unei asemenea morale. Am intalnit nemultumiti, "nedreptatiti", premianti care nu-si aveau locul potrivit cu presupusele lor merite; dar oameni buni, care sa priceapa ca le incumba mai mult decat li se cuvine, am intalnit doar in straturile care n-au putut inca razbi la suprafata vietii noastre publice. 
    Ca n-au existat intotdeauna la noi criterii obiective de valorificare a oamenilor – se poate. Dar si acolo unde exista criterii obiective se savarsesc intamplator nedreptati. La Sorbona, in Franta, nu ajunge decat cel care-a luat, la sfarsitul studiilor sale universitare, mentiunea tres honorable. Inseamna aceasta ca nu sunt lasati deoparte multi dintre cei buni?
    Deci nu criteriile obiective – pe cat pot fi ele de obiective – hotarasc de buna intocmire profesionala si morala a unei societati. Exista si alte criteriii, mai ales alte criterii launtrice constiintei. Potrivit lor, nu locul la care ai ajuns iti califica valoarea, ci tensiunea morala la care traiesti. 
    A fi premiant inseamna, mult mai des decat ar trebui, o destindere morala, o vinovata iesire din lupta cu sine. Cine stie daca tara noastra n-are prea multi premianti!

    A fi premiant – Constantin Noica – publicat in Universul literar, an XLIX, nr. 16, 13 aprilie 1940, p1.

  • Însemnări despre feminitate – Constantin Noica

    S-a citit, pare-se, surprinzator de mult aci, in mediul literar romanesc, cartea aceea inegala, de cuceritoare inspiratie si totusi atat de facil romantica pe alocuri, The Fountain a lui Charles Morgan. Nu ne gandim sa revenim asupra ei si, in orice caz, daca ar fi vorba de o simpla analiza a unei opera de-a lui Morgan, am socoti, poate, mai vrednic de interes sa se intarzie asupra lui Sparkenbroke decat asupra oricarei alteia dintre lucrarile sale. Dar, asa cum este, Fantana trezeste cateva ganduri ce sunt cu atat mai ispititoare de urmarit cu cat generealizeaza mai mult unele adevaruri. 
    Se petrece un lucru interesant cu literatura lui Morgan: eroii ei sunt toti oameni exceptionali; si totusi, parca la urma eroinele, fiinte de serie cum sunt ori par, ele devin captivante. Si pictorul Nigel, tanarul erou din Portrait in a Mirror, si acest Lewis din Fantana, si mai ales Lordul Sparkenbroke sunt exemplare ce te-ar putea retine chiar fara o mare dragoste; prin simpla lor ecuatie personala. Dar, poate in ciuda vointei autorului, atentia ti se deplaseaza, incetul cu incetul, de la aceste fiinte de exceptie inspre sufletele acelea feminine fara relief deosebit (ce semnificativ ca una din eroine se numeste, cu cel mai banal nume cu putinta: Mary), pentru a te intreba pana la urma daca, dupa ce le-au trezit la viata, eroii nu raman scazuti in fata eroinelor. Si in orice caz asa simti ca se intampla in cazul lui Lewis si Julie din Fantana. 
    E, in privinta raporturilor dintre ei doi, un capitol cat se poate de instructiv: schimbul lor de scrisori. Ce revelatoare e corespondenta aceea, in cadrul careia el desfasoara mijloace atat de pretentioase, ea mijloace atat de simple; el vrea sa fie atat de adanc, iar ea este cu adevarat adanca! Nu se atinge, oare, aci feminitatea insasi, in ce are ea mai bun, in triumful ei? Simplitatea profunda a femeilor, nicaieri n-ai s-o intalnesti mai bine conturata decat in opozitia dintre spontaneitatea Juliei si laborioasa adancime a lui Lewis. 
    Intr-una din scrisorile ei pline de naturalete, Julie sfarseste cerand iubitului sa-i mai scrie din cand in cand, sa-i scrie ceva adanc, daca vrea – o prelegere de metafizica, de pilda. Si ascultati acum ce lucru adanc spune ea fara sa vrea: cand va fi batrana – urmeaza si incheie ea – batrana de tot, va lua cu sine scrisoarea si o va reciti, amintindu-si de mirosul lumanarilor din odaia in care ii scrie acum si ca era timpul sa coboare la cafeaua cu lapte si nu era inca imbracata. 
    –Ce-ar putea scrie mai adanc nu intotdeauna inspiratul ei prieten? Toata problema timpului e pusa aci, dintr-o data, cu o uluitoare simplitate: urgenta clipei prezente si totusi efemeritatea prezentului, devalorizarea aceasta permanenta care e timpul insusi, cat de fericit se rostesc ele in gandul, usor literaturizant, al Juliei. Inchipuiti-va ca ar fi intreprins Lewis sa spuna ceva despre problema timpului: ce savanta si torturizanta dizertatie ar fi iesit!
    De altfel, asa se petrece intreaga corespondenta: el teoretizeaza, ea istoriseste fapte. El marturiseste ca vede dragostea ca o entitate despartita de fiintele ce se iubesc, ca o adevarata ipostaza metafizica – iar ea consemneaza textual, in scrisoarea ei de raspuns: „Vremea s-a facut foarte rece. Poate vom incepe in curand sa patinam.” Ca teoriile lui sunt interesante? Se poate. Dar faptele sunt vii, indiferenta frazelor ei e adanca, simplitatea scrisului ei infinit mai revelatoare. Ea e in concret. Ea este. Celalat e un simplu suflu, poetic uneori, o „entitate” filozofica alta data. 
    Nu vrem sa spunem cu aceasta ca Lewis n-are consistenta. Dar ceea ce e suparator, la el, e ca se dovedeste atat de inchis in sine incat nu mai are intelegere pentru miracolul dinafara si in primul rand pentru femeia pe care proclama ca o iubeste. El priveste dincolo de ea, in gol. Il intereseaza urmarirea ipostazei filozofice, nu patrunderea sufletului aceluia viu, care sta in fata sa. 

    Asa se petrece cu toti eroii lui Morgan: n-au atentie la obiect. Dragostea lor innobileaza, intr-un sens, femeia; dar intr-altul reprezinta, aproape, o ofensa. Mai mult decat un ins de rand care vrea sa aiba, si atata tot, o femeie, eroii lui Morgan fac din ea un instrument. Ei urmaresc altceva si stiu dinainte ca nu fac, din femeia pe care o iubesc, decat o treapta catre extazul lor ravnit. In Sparkenbroke, urmarirea acestui extaz e atat de constienta, incat eroina e prevenita de ceea ce i se cere si nu mai are, poate, dreptul sa nadajduiasca o atentie speciala in ce o priveste; daca e un instrument, ea stie ce cauza slujeste si consimte. Dar, in Fantana, eroina nu consimte la altceva, caci se crede iubita pentru ea insasi. De aceea, dragostea lui Lewis pentru ea devine ingrijoratoare in clipa cand ea il simte ca-si inchipuie despre persoana ei altceva decat este. „Eu nu sunt o zeita, Lewis – scrie ea. Nu sunt aproape deloc ceea ce-ti inchipui tu despre mine.”
    __________________________________________________________________

    Feminitatea se defineste, poate, tocmai prin aceasta virtute de a se transfigura prin dragoste; de a se spori pe sine, iar nu imputina. Farmecul fizic, resorturile vointei, antenele inteligentei, fiinta insasi, totul e argumentat prin dragoste.

    __________________________________________________________________

    431160_337859412902355_931252493_n

    Feminitatea, desigur, e ceva dincolo de care s-a privit adesea. Chiar Morgan vorbeste despre femei in Fantana – cu o comparatie care nu e poate tocmai noua in ce le priveste – ca despre niste coarde pe care le faci sa cante, dar care nu au muzica in ele. Si e potrivit de amintit actul acela al lui Eupalinos, arhitectul inchipuit de Valéry ca pusese intr-un templu proportiile unei fecioare. Cat de mult vazuse arhitesctul dincole de ea! 

    Numai ca Eupalinos nu era indragostit de fiinta ale carei proportii le recladea, ci doar de frumusetea artistica; in timp ce Lewis crede cu adevarat ca iubeste pe Julie. De aceea si e ingrijorata aceasta, atat de ingrijorata, incat in scrisorile ei revine cel mai des un anumit sentiment de frica. Dragostea lui nelamurita, indreptata spre altceva, o nelinisteste. 
    O nelinisteste, dar nu o paralizeaza. In aceasta rezida, poate, triumful cel mai inalt al feminitatii. Exista, printre virtutile ei, o anumita luciditate, pe care niciodata un barbat n-o poate atinge: o luciditate pasionala. Intr-un barbat pasiunea creeaza aproape intotdeauna dezastre; la femei ai impresia, ca dimpotriva, da certitudini. Julie singura hotaraste tot, in romanul lui Morgan. Lewis nu stie decat sa contemple si sa asculte. Pleaca, supus, atunci cand i-o impune ea ea; se intoarce ca si la ordin; fuge cu Julie pentru ca tot ea i-o ceruse – in sfarsit, executa tot ce vointa si luciditatea iubitei sale ii dicteaza. El, cel care contempla, stie, intelege – nu actioneaza deloc. Nu are decat o arma, pe care doar la inceput o foloseste: intarzierea, refuzul. Odata prins de dragoste, devine automat. Ea singura e cu adevarat vie. 

    Feminitatea se defineste, poate, tocmai prin aceasta virtute de a se transfigura prin dragoste; de a se spori pe sine, iar nu imputina. Farmecul fizic, resorturile vointei, antenele inteligentei, fiinta insasi, totul e argumentat prin dragoste. Ceea ce la Lewis paralizeaza la Julie insufleteste. Feminitatea e ceva care poate fi, necontenit, mai viu. 
    De aceea, intr-o lume cum e cea contemporana, unde toate par a tine o anumita lege a „degradarii energiei”, unde toate decat si toate obosesc, faptul feminitatii e un miracol – despre care inca nu se vorbeste indeajuns.

    Insemnari despre feminitate – publicat in Universul literar, an XLVII, nr. 34, 8 octombrie 1938, pp.1,2

    sursa foto: http://www.taringa.net/posts/imagenes/8704020/Raras-fotos-de-personajes-famosos_-Parte-3.html

  • Cât valorează o explicație – Constantin Noica

    Cand traiesti catva timp in mijlocul unei natiuni straine, incerci sa-ti explici cum poti mai bine fenomenele la care ti-e dat sa asisti. Cum poti mai bine, adica printr-o teorie generala, prin ideile prealabile pe care le ai despre popor, sau prin puterea de sugestie a cate unui simplu fapt. Cateodata nu reuseste nici una din explicatii. Dar daca reusesc mai multe?

    Unul din fenomenele mici pe care oricine le inregistreaza in Germania – sau cel putin la Berlin – este interesul oamenilor, din diferite straturi sociale, pentru colectionarea de timbre. Un fapt marunt si despre care aminteam, intr-un rand, aici. Dar un fapt care poate fi socotit revelator pentru mentalitatea germana. In definitive, un popor se defineste si prin micile lui manii. 
    Poporul german e metodic – iti spui in primul moment, cand incerci sa dai o explicatie faptului acestuia. Unde mai bine decat in colectionarea de timbre isi poate gasi spiritual metodic o statisfactie? E adevarat, strainii isi fac o idee prea rigida despre acest spirit metodic. Viata in Germania nu e excesiv de reglementata, cum se crede; poti chiar sa te uric in tramvaie prin fata, daca-ti face placere. Dar, pana la un punct, spiritual acela metodic exista, chiar daca nu te sufoca. Si poti foarte bines a-ti explicit mania de-a colectiona timbre prin dispozitia generala a germanului de-a pune ordine si-a sistematiza lucrurile. 
    Dar la fel de bine poti folosi o alta explicatie, care are darul de-a fi si actuala. In Germania nu se arunca lucrurile, odata folosite. Spre a cumpara o placa de gramofon, trebuie sa dai la schimb una uzata, iar ca sa obtii o sticla de vin infundata esti dator sa dai in schimb un dop vechi. Nici hartia si nici sfoara nu se arunca. De ce-ar fi aruncate timbrele? Iar daca le aduni, e normal sa le clasezi. Daca le clasezi, trebuie sa folosesti un album. Fara sa vrei, ai devenit colectionar de timbre. 
    Dar de ce sa nu incercam si o explicatie mai adanca, sa spunem mai filozofica? Poporul german n-a fost inca unul creator de istorie pe masura darurilor sale de organizare se infaptuire. Unificat de curand, el abia astazi isi cauta spatial. Coloniile, pe care le-a detinut prea scurta vreme, nu i-au putut satisface visul sau imperial. In sanul unui astfel de popor, al carui potential de cucerire si organizare nu se istoveste pe linia granitelor sale, nu poate sa nu staruie o nostalgie catre alte zari. Traind intr-un cuprins prea stramt, germanul cauta, pe orice cale, o evadare. Iar colectia de timbre ii da, in felul ei, acest sentiment al calatoriei prin lume. “Popor fara spatiu”, spusese un mare scriitor german. Popor care cauta pana si in timbre o farama de spatiu. 

    Desi oricare din aceste explicatii parea satisfacatoare, ne-am gandit sa intrebam pe un german ce crede in aceasta privinta. 

    –De ce colectioneaza astazi lumea de aci timbre pe o scara atat de intinsa?

    –Foarte simplu, a raspuns el. Cand, acum cativa ani, li s-a interzis sa ia cu ei in strainatate averi intregi, evreii s-au gandit la tot soiul de investitii in valori usor transportabile. Un timbru mic, poate fi lesne ascuns, atinge uneori preturi fabuloase si e comerciabil oriunde. Ca urmare, piata timbrelor s-a insufletit de la o zi la alta. Restul e simplu de ghicit. 

    Incontestabil ca e simplu. Poti gasi ca e chiar prea simplu – mai ales daca-ti plac explicatiile complicate, cu “poporul fara spatiu”; poti gasi ca e o judecata materialista, de Marxist intarziat; poti crede orice dar nu vei tagadui ca lucrurile se pot explica si foarte simplu.
     
    Dar atunci, care din cele patru explicatii “explica” intr-adevar ceva? Probabil toate. Si probabil nu numai ele. Fiecare fapt e un pretext spre a verifica ce stii despre o lume si ce nu stii inca. 
    Cat valoreaza o explicatie – Constantin Noica – publicat in Universul, an LVII, nr. 355, 25 decembrie 1940, p13

  • Alexandra Noica: Am înțeles, târziu, marele sacrificiu pe care l-au făcut părinții noștri, pentru ca noi să putem trăi normal.

    Stimata doamna, pentru cei care nu v-au citit cartea de memorii ati putea spune cate ceva despre originile parintilor dvs. si despre modul in care s-au cunoscut?

    Parintii mei s-au cunoscut cand erau copii de vreo zece ani. Mama mea, Wendy, locuia la Sinaia cu parintii ei: tatal englez, iar mama sasoaica. Bunicii mei aveau un hotel numit "Vila Carola", dupa numele bunicii mele. Tatal meu venea acolo cu parintii lui, in vacanta.
     
    Care sunt primele amintiri care va vin in minte cand va ganditi la tatal dvs?
     
    Primele amintiri alaturi de tata sunt pe treptele casei din Sinaia, vila Wendy, construita pentru mama de parintii ei. Aveam vreo doi ani si jumatate si totul mi se parea enorm. Am locuit acolo pana la venirea comunistilor. Apoi ne-am mutat la Chiriac, unde tata avea o mosie de la parintii lui si, intr-un final, inainte sa venim in Anglia, am locuit langa Bucuresti, la Andronache. Am putine amintiri cu tata. Cand eu aveam patru ani, el a fost trimis in domiciliu fortat. Apoi, parintii mei au divortat de forma, iar noi am venit in Anglia. Divortul nu ne-a afectat pe noi, copiii, fiindca eram prea mici sa ne dam seama ca asa au facut. Am fost intotdeauna iubita, iar parintii mei au ramas cu o prietenie remarcabila.
    Plecarea in Anglia a reprezentat, practic, o desprindere de trecut.
     
    Intai au plecat in Anglia bunicii nostri. Erau in varsta deja, aveau 70 si ceva de ani. Imi amintesc cum asteptam cu nerabdare scrisorile bunicii si ma uitam la timbrul englezesc cu Regina Elisabeta a Marii Britanii. Incepusem sa-mi dau seama ca traim intr-o tara unde multe lucruri nu se permiteau si unde ne e frica de toate. Visam la o libertate despre care ne soptea mama si ne durea ca nu putem fi cu tata in fiecare zi. Aveam 11 ani, cand am ajuns la Londra.
     
    Traiam toti intr-o singura camera si aveam foarte putini bani. Eram tristi, nu stiam daca o sa-l mai revedem vreodata pe tata. O vedeam insa pe mama usurata, ca si cum s-ar fi lepadat de o haina de fier. Incepeam sa simt ce inseamna sa fii liber. Am inteles, tarziu, marele sacrificiu pe care l-au facut parintii nostri, pentru ca noi sa avem posibilitatea sa crestem normal.
     
    Iradiati o lumina si o seninatate de inger. Cum ati depasit marile incercari prin care ati trecut?
     
    Eu sunt cum sunt datorita iubirii parintilor mei. Momentele grele le-am depasit cu credinta in Dumnezeu, care mi-a fost incurajata din copilarie. Apoi, tatal meu era de un optimism desavarsit. Avea intotdeauna un raspuns bun, nimic nu i se parea imposibil. M-a facut sa cresc privind mai mult lumina vietii si potentialul de a face bine.
     
    Ce s-a intamplat cu mama dvs, dupa instalarea la Londra?
     
    Mama a refuzat sa intre in alta casatorie. Il iubise mult pe tata si suferise prea tare. Si-a umplut insa timpul cu muzica, arta si ski. Avea o natura pozitiva si plina de umor.
     
    La cat timp l-ati reintalnit pe tatal dvs?
     
    L-am revazut dupa 17 ani. Locuiam in Edinburgh, si cei patru copii ai mei erau foarte mici: 2, 3, 4 si 5 ani. Primul lucru pe care ni l-a spus e ca nu vrea sa ne plictiseasca cu filosofia lui. Voia sa traiasca alaturi de mine si de cei mici, facand lucruri normale: cumparaturi, vizite, lectii de scoala. Era foarte interesat de toate. Sigur ca filosofia lui, care era parte integranta din el, se simtea in felul in care ne vorbea si ne sfatuia. Mai tarziu, cand a venit a treia si ultima oara la noi, copiii mei erau adolescenti de 14, 15, 16 si 17 ani. S-a aratat foarte interesat de felul in care se dezvolta si voia sa stie ce gandeau, cum isi vedeau viitorul, ce voiau sa faca in viata.
     
    Discuta cu dvs. despre cercul de prieteni, despre situatia care era in Romania?
     
    Niciodata nu am stiut cat de mult a suferit tata. Oricand il vedeam era dragut, senin si iubitor. Am inteles prin ce a trecut abia din cartile publicate dupa moartea lui. Ce multa demnitate avea iubitul meu tata! Cand venea in Anglia, nu prea vorbea de prietenii de acolo, fiindca era ocupat cu viata noastra. De tinerii din Romania ne spunea cu tristete ca nu au libertatea sa invete ce vor. Doar cu mama discuta despre prietenii lor. Iar cu fratele meu, Razvan, vorbea indelung despre chestiuni spirituale, incercand sa-l descopere astfel pe Parintele Rafail si sa inteleaga de ce a devenit calugar.
     
    Referitor la fratele dvs., cum a luat hotararea de a se dedica vietii monahale? Ce parere avea tatal dvs despre acest lucru?
     
    Tata a fost cam dezamagit la inceput, cand a aflat ca fiul lui a renuntat la cariera academica. Dar, dupa ce au stat de vorba, s-a linistit. Fratele meu studiase Medicina la Paris. Voia sa se faca doctor, insa a descoperit ortodoxia intr-o biserica romaneasca din Paris si a simtit ca Maica Domnului il cheama sa-si regandeasca viata. Cand a ajuns la Manastirea din Essex, toate intrebarile si framantarile sale au incetat.
     
    Se stie ca tatal dvs. era un om elegant, manierat. Va amintiti sa-l fi vazut vreodata suparat sau neingrijit?
     
    Niciodata, nici cand era numai cu noi, acasa. Tata era intotdeauna politicos si prietenos cu cei din jur. Il tin minte imbracat intotdeauna cu camasa, cravata, costum sau cu jacheta de vara, in orice imprejurare, dar mai ales cand mergea sa tina lectii in oras.
     
    Avea anumite slabiciuni culinare?
     
    Cateodata, tata zicea despre el ca este un papa-lapte, la modul propriu. Cand venea pe la noi, in Anglia, ne pregateam sa avem lapte si branza din destul pentru el. Altminteri, ii placea tot ce ii dadeam de mancare. Daca il intrebam cum ii place cafeaua, dulce sau amara, imi raspundea: "Cum vrei tu"!
     
    Am citit ca mama dvs. i-a cultivat dragostea pentru muzica clasica. Avea preferinte muzicale?
     
    Tatalui meu ii placea Bach foarte mult. Cand a venit la noi, in 1983, mama a vrut sa-l delecteze pe tata cu o bucata muzicala, Mahler – Simfonia nr 4, care noua ne placea foarte, foarte mult. Ce dar minunat sa fim numai noi trei si sa ascultam impreuna aceasta splendida simfonie!
     
    Dupa cum stiti, e in obiceiul romanilor sa sarbatoreasca numele de sfinti. Ii placea sa fie sarbatorit de ziua onomastica?
     
    Nu prea stiu, dar mama intotdeauna ii trimitea o felicitare. Dadea importanta cuvenita sarbatorilor. Dupa ce am plecat din tara, imi telefona in fiecare an de ziua mea de nastere si asta era cel mai grozav cadou pentru mine, fiindca asteptam cu foarte mare drag sa-i aud vocea. Si el, dragutul, isi cerea mereu iertare ca nu-mi
    poate trimite ceva special. Uneori, mai reusea s-o faca prin oamenii care veneau aici. Mi-a trimis odata un costum national din regiunea Campulungului. Mai tarziu, cand a devenit bunic, trimitea papusi imbracate in costum national, carti cu povesti pentru copii, un fluier din lemn pentru baiatul meu. Cand il intrebam ce sa-i trimitem noi, ne spunea ca nu are nevoie de nimic, numai de carti. Dar de asta se ocupa mama. Era fericit sa stie ca poate sa fie un tata bun si sa ne ofere cadouri. L-a marcat toata viata faptul ca nu a putut sa ne vada crescand si sa ne fie un tata adevarat, ca toti ceilalti.
     
    Cum era in familia Noica de Craciun?
     
    Am petrecut un singur Craciun cu tata, la Campulung. Parca vad si azi cum faceam globuri pentru pom din staniolul pastrat de la tabletele de ciocolata. Aveam vreo 9-10 ani si tata mi-a dat un pic de tuica intr-o canuta mica si mi-a spus sa mai astept cateva minute, pana la miezul noptii, inainte s-o beau. Eu nu am ascultat si am baut-o, asa ca am ratat intamplarile care au urmat. Colinde nu-mi amintesc sa fi auzit, nu prea aveam voie in anii aceia. Insa de sarbatorit, sarbatoream si ne bucuram intotdeauna. Tata si mama faceau mari sacrificii financiare sa ne cumpere cate ceva, cat de mic: un caiet si un creion nou, niste ciocolata, o carte. Tin minte ca atunci am primit "Fram, ursul polar".
     
    Ne puteti spune cum ati primit vestea tragicului sfarsit al lui Noica?
     
    In 2 decembrie 1987, ne aflam cu niste prieteni in Devon. Mama ii cunostea si mi-a telefonat acolo, sa-mi spuna sa ne rugam pentru tata, fiindca este in spital, a cazut si are ceva la un sold. Urma sa fie operat in cateva zile. Doua zile mai tarziu, mama a telefonat la serviciu, dar a vorbit doar cu seful meu. Acesta m-a dus acasa cand am terminat lucrul. Si doar atunci mi-a spus ca mama a primit telefon din Romania si i s-a spus ca a murit tata. Ii ceruse sefului meu sa ma lase sa imi termin treaba, sa ma duca acasa si, de abia atunci, in liniste, sa-mi dea trista veste. M-am simtit trasnita ca de fulger si am vrut sa ma duc in tara. Dar n-am putut obtine pasaport in doua zile. In schimb, m-am dus imediat la Manastirea din Essex, la fratele meu. Mama locuia in apropiere. Am tinut toti trei o liturghie si am facut parastas pentru tata, in acelasi timp cu inmormantarea lui in tara, la schitul Paltinis.

    Interviul a fost realizat de Carmen T. Grigore

    si este extras din volumul "Pasi spre comoara din suflet", aparut la editura Lorilav, 2010