Ceasca de cultura

Etichetă: interviu

Nicolae Sirius : „Cititorul reprezintă pendula timpului cărților. Despre scriitor, însă, poți spune că-i întotdeauna și student și profesor.”

Uneori, imaginile amintirilor personale traseaza, cu impact, un circuit profund al devenirii umane prin sensibilitate. Filtrate de insasi cuvintele, emotiile, gandurile fiintiale, perceptiile afective refac alfabetul cunoasterii unui destin care supravietuieste frumos, demn, prin creatia sa, a carei voce poetica si dramaturgica deopotriva, contine titluri ca: Balada timpului ce plange (actul I si al II-lea), Conversatia, Dialog in vis, Furtuna de umbre, Iubirea si noaptea, Meteoriti de aur , Plansul ulmului, Popas nocturn in singuratate si lista continua, asteptand sa fie citita si descoperita de noi, romanii. Pentru ca aceasta asteptare sa se risipeasca frumos, l-am invitat la dialog pe Nicolae Sirius, poet si dramaturg roman, afiliat al Uniunii Scriitorilor din Australia.

Stefania Argeanu: Cum priviti dumneavoastra imaginile, amintirile, imaginile amintirilor? Ce sensuri, ce simboluri le developati?

Nicolae Sirius: Probabil ca mi-ati pus aceste doua intrebari pentru ca tot incerc sa descriu nostalgica sau ascunsa lume a umbrelor, a amintirilor, a culorilor legate de lucrurile de odinioara, sau, de ce nu, cum reusesc sa schimb prin scris sensuri si simboluri foarte cunoscute de altfel. Ei, bine, amintirile sunt, probabil, sursa cea mai buna de lucru pentru un scriitor. Iar simbolistica, fara a i se trada sensul original, poate fi folosita pentru interpretarea unei mari parti a tematicii zilelor noastre. In ”Amintirile unui insingurat”, printre altele, de exemplu, am incercat sa sugerez asocierea dintre labirintul lui "tezeu" si labirintul iubirii. Pornind de la ideea ca iubirea e locul unde te pierzi si de unde chiar cand incerci sa iesi nu stii cum s-o faci. In teatru, la fel, am axat tematica pe relatia vis-realitate, plecand de la fapte reale, dar trecandu-le prin prisma imaginarului unde se poate amplifica si diversifica subiectul, tocmai pentru a evita ceea ce e evident.

Care sunt amintirile cheie care va construiesc sufletul, spatiul ideilor, al emotiilor si sensibilitatii creatoare?

Una din amintirile cele mai placute e legata de o imprejurare din lagar, cand am scris o piesa de teatru. Tot atunci am fost mai constient decat oricand ca poezia mi-a salvat viata. Nu in sensul ca mi-ar fi adus bani pentru un trai decent, ci in sensul ca nu m-am simtit singur. Eram intr-o alerta totala. Insasi teama ca as fi putut fi trimis inapoi, in tara, m-a facut sa scriu piesa de teatru ”Balada timpului ce plange” intr-un timp record -, gandindu-ma si cui i-as fi putut-o trimite, in strainatate, ca sa nu se piarda. O alta amintire placuta e legata de timpul cand am scris ”Ultimul Dictator, Cain, Abel, si Dumnezeu” care a fost jucata la un festival international in Australia. Pentru mine a fost foarte important acel lucru, pentru ca plecasem din tara ca un ilustru necunoscut. Bine, da, avusesem un volum de poezie premiat de Albatros, dar in cele din urma n-a mai aparut, iar publicarea unor poeme prin revistele literare sau intr-un volum colectiv nu era cunoscuta decat de cei care urmareau evolutia poeziei in acea perioada. Literatura, din nefericire, in foarte multe imprejurari se sprijina pe aceleasi lucruri pe care le intalnesti in politica: propaganda sau sentimentul de gasca, fara de care cel putin jumatate din literatura n-ar exista. Asa se face ca un oarecare poate fi preamarit de un critic influent, la fel cum un scriitor bun care refuza canoanele criticii poate fi blocat sau ignorat. Dar, sigur, acestea sunt lucruri pe care trebuie sa stii sa le intampini. In cele din urma, tinta ta ultima, ca scriitor, este cititorul. Pentru ca el reprezinta pendula timpului cartilor. Or daca aceasta pendula s-a oprit, viata cartii scriitorului inceteaza sa mai existe. Acesta-i motivul pentru care, atunci cand te vezi blocat de critica, ti se pare ca esti chiar mult mai vulnerabil decat ai putea fi. Cei din jur, indiferent daca la inceput ti-au aratat simpatie, pe langa sugestiile pe care ti le pot recomanda, incep sa se intrebe daca nu cumva valoarea ta nu-i chiar aceea pe care ei la inceput au simtit-o. Si, usor, usor te vezi cum aluneci tot mai in jos. Singura solutie ca sa iesi din acest impas e sa te retragi, sa-ti consolidezi puterea interioara, si sa apari acolo unde ei nu te mai pot bloca.

Ati marturisit, in cadrul unui interviu televizat, ca doua dintre volumele dvs. de versuri sunt studiate la Universitatea din Japonia, tara in care locuiti de 25 de ani.

Nu e vorba de doua volume. E vorba de volumul de versuri ”Secolul alb” care a fost introdus la doua universitati. Practic e vorba de universitatile Waseda si Tokio, intre 1995-2000. Eu am ajuns in Japonia in 1997, iar de cateva luni sunt in Australia.

A existat un invatator, un profesor care v-a trasmis o stare de spirit inaltatoare? S-a intamplat ca un cuvant, o privire, un gest din partea unui dascal sa se regaseasca si astazi in fiinta dvs.?

Fiecare din noi e legat cumva de un profesor care l-a inspirat, sau pur si simplu indrumat. Numai ca pe parcurs, daca esti intr-o continua ”fierbere” cautand drumul tau ca scriitor, iti pot aparea in cale, datorita imprejurarilor, profesori care nu profeseaza, dar de la care ai multe de invatat. Asa i-am cunoscut pe Stefan Augustin Doinas, Fanus Neagu, Ion Gheorghe, Grigore Hagiu, etc. Pe de alta parte, noi ne ignoram in foarte multe imprejurari primii invatatori, care, in realitate, sunt chiar parintii nostri. Motivele? Am auzit povestea unei scriitoare chineze care s-a nascut in Anglia, dar mama ei, care venise acolo destul de tarziu si nu reusise sa invete limba locala, reprezenta pentru ea o povara. Adica fata se simtea foarte jenata cand cineva trecea pe la ei. Ca mai tarziu, aceeasi fiinta sa scrie o carte in care persoanjul principal era o mama (care se chinuia sa invete limba locala), facandu-si in felul acesta, din cate am inteles, debutul cu un roman foarte bun.

Daca ar fi sa descrieti anii copilariei si sa va opriti la un moment asupra caruia merita sa se intoarca timpul…

Bine ar fi ca timpul sa se intoarca… Si sa ma aflu din nou in acelasi catun sarac din inima Baraganului, de care mi-e dor. Sigur, poate sa para curios, dar sansele invatarii unei limbi straine, a cititului unor carti bune sau aflarea unor lucruri care ar fi putut, mai tarziu, sa-mi foloseasca, erau inexistente. Asa ca au fost suplinite cu scaldatul, in timpul verii, in garla din apropiere sau de datul cu patinele pe gheata, iarna. Lucru pe care de altfel nu-l regret. Primele povesti mi-au fost citite de cineva mai mare, seara, in jurul focului, unde, practic, ne adunam toti copiii de pe strada si ascultam. Pentru noi era o adevarata sarbatoare. Mai mult chiar, acele jocuri de umbre care erau proiectate de limbile focului peste tot din jur, mareau intr-un fel atmosfera basmului pe care-l ascultam. Credeam in tot ce ni se citea. Ca sa nu mai spun ca, intr-o zi, am decis sa intrebam pe cineva cum se numeste locul unde apune soarele. Iar omul ne-a spus ca e o balta mare. Dar, auzind ca vrem sa mergem acolo, ne-a sugerat razand ca nu-i nevoie, fiindca se vede si de la cativa km. Numai ca noi ne-am hotarat s-o luam peste camp, ca sa scurtam drumul, si sa vedem evenimentul chiar la fata locului. Si-am mers noi… Ni se parea ca ne apropiem si ca soarele merge tot mai incet, de parca ar fi vrut sa ne astepte. Dar ne era sete si ne uitam dupa un put cu cumpana pe care, dupa ce l-am reparat si ne-am apropiat de el, am constatat ca nu avea ce trebuie ca sa scoatem apa. Si cum nu mai puteam nici sa pasim bine prin tarana fierbinte, dupa cateva ore de mers, am hotarat, desi bantuiti de regret, sa ne intoarcem.

Ati debutat cu poezie in Tribuna Ialomitei, cand aveati 18 ani. A fost aceasta prima incercare literara? Cand a aparut dorinta de a scrie?

Tribuna Ialomitei avea un supliment literar care aparea o data pe luna. Iar, ca sa ajungi sa publici in acel supliment, trebuia sa treci pe la cenaclul redactiei care se tinea, si el, o data pe luna. Acolo erau discutate poeziile de scriitori consacrati, iar selectarea lor pentru urmatoarele numere ale acelui supliment era facuta de redactorul care raspundea de pagina literara. Pentru mine a fost o surpriza, pentru ca nu mi s-a spus c-o sa fiu publicat. Vestea mi-a adus-o regretatul poet Marin Lupsanu, consateanul meu.

Presupun ca ati urmat o facultate de factura umanista. Ce a contat in alegerea acestui pas? Ce activitati, ce preocupari v-au adus anii studentiei? A existat vreodata dorinta de a fi la catedra?

Nu, n-am facut o facultate de factura umanista. Cineva a scris candva acest lucru. Desi nu stiu de unde a avut informatia. Despre scriitor, insa, poti spune ca-i intotdeauna si student si profesor. Pentru ca trebuie mereu sa-si contureze mai bine stilul, sa fie la zi cu ce se mai publica, sa aprofundeze lucrurile dintr-o alta perspectiva daca trece de la poezie la teatru sau de la teatru la roman, sau sa incerce sa aduca, in lumea artei, informatii din domenii foarte indepartate, care trebuiesc filtrate in asa fel incat ele sa poata fi acceptate. In cele din urma, esti si dincolo de stadiul de student sau profesor, pentru ca indiferent cat de citit ai fi, nu poti produce ceva de calitate daca starea necesara scrierii unei lucrari nu ti-e data.

Aprecierile venite din partea lui Constantin Noica au contat foarte mult pentru dvs., constituindu-se in esentiale resorturi launtrice. Cum l-ati cunoscut? Ce ati invatat citindu-l pe filozoful Constantin Noica? Care sunt ideile filozofice pe care, ulterior, le-ati interiorizat?

Nu, nu l-am cunoscut personal pe Constantin Noica. De citit, da, l-am citit. Cu intelesul… Nu trebuie sa ne grabim sa-l afirmam, ca sa nu demolam ce-a fost deja spus sau, din contra, sa aratam putinul din noi. Insa, as vrea sa va povestesc ceva care are un farmec aparte. A fost o perioada in care Noica a inceput sa spuna ca la noi se scrie prea mult si ca temele mari, in poezie, sunt abandonate. Daca nu gresesc, foarte multa lume a crezut ca n-ar fi fost treaba lui asta. Eu, insa, m-am gandit ca e bine sa-i scriu si le-am spus catorva scriitori. Ei au ras, considerand ca Noica, ajuns deja in varful piramidei, n-ar avea cum sa-mi raspunda. Dupa ce am primit raspuns de la el, aceeasi oameni mi-au spus ca Noica e un batran care nu stie ce face. O intamplare asemanatoare am trait-o in Australia cand, proaspat ajuns acolo, i-am cerut unui traducator roman adresa de la ministerul culturii. Spunandu-i de ce-mi trebuie acea adresa, omul a izbucnit in ras: ”Pai, pentru asta ai venit dumneata, aici, domnule? Vrei sa le trimiti astora poezii cu iz patriotic? Pai, dumneata esti Eliade sau Cioran?” Dupa ce, la scurt timp, acea institutie m-a invitat la un festival international de literatura, alaturi de Cees Nooteboom din Olanda, care se mira ca nu-s cunoscut in Europa, acelasi om a venit sa-mi spuna ca australienii au procedat asa fiindca le-a fost mila de mine. Aceste intamplari peculiare (la care as putea sa mai adaug cateva zeci) au, totusi, o importanta aparte. Pentru ca in viata nu invatam numai din ideile marilor filozofi si nu ne ajuta sa treccem dincolo de marile obstacole numai ce-am dobandit de la dascalii din scoli. In lumea literelor, practic, trebuie sa inveti sa ”inoti” ca sa nu te ineci in valurile pe care, in marea lor majoritate, cei care alcatuiesc aceasta breasla au grija sa le faca fara rost.

Cine a fost persoana careia v-ati confesat si care v-a incurajat atunci cand aveati cea mai mare nevoie?

Cu confesiunile e mai greu. Nu-i ceva care sa ma caracterizeze. incerc sa-mi rezolv ceea ce tine de mine, asa cum cred ca-i mai bine. In copilarie, da, am avut prieteni pe care m-am putut baza. Ne aparam reciproc indiferent de imprejurare. Dar, odata plecat de-acasa si intrand intr-o lume pe care incercam s-o cunosc, a trebuit sa invat si sa ma apar.

Ce rol au, pentru dvs., obstacolele?

Unul pe care n-as fi vrut sa-l stiu. Dar, daca tot am avut mai multe obstacole decat mi-as fi putut imagina c-o sa am, am incercat sa scot ceva din ele. Daca am reusit… e altceva. Ele apar in ceea ce ce scriu, ca: ”exil”, ”poarta cu patru fete”, ”suava otrava a gandurilor ”… Sau, pur si simplu, sugerand ca ar fi o forma de invidie din partea celor care cred ca, odata ajuns dincolo de poarta exilului, as detine un adevar la care ei n-au acces. Formele literare absorb foarte usor aceste lucruri si ele pot justifica, pana la un punct, nedreptatile pe care fiinta umana le suporta. Insa, un lucru va pot spune cu certitudine: n-am scris mai bine in lagar decat am scris inainte de a pleca din tara. Da, sigur, pot spune ca despartirea de parinti sau prieteni, ca obstacol, a fost importanta pentru mine, daca e sa ma refer la un subiect pe care as vrea sa-l incorsetez intr-o carte. Dar nu mai mult.

Ce a descoperit Nicolae Sirius despre Nicolae Sirius prin scris si prin intentia reusita de a face literatura?

Un lucru pe care, poate, altfel nici nu l-as fi banuit. Si asta pentru ca, atunci cand scrii teatru si te prinzi sa analizezi fiecare personaj in parte, implicit descoperi si lucruri despre care n-ai stiut ca sunt ascunse-n tine. Sigur, poti fi laudat daca ai scris despre un despot, pentru ca se crede ca tu esti sau ai fost intotdeauna opusul lui. si, poate chiar asa e. Dar nu tebuie uitat ca omul uraste uneori chiar si fiinta pe care a iubit-o.

Scrieti din placere, asa cum ati marturisit in repetate randuri. Receptati, transmiteti subtil, in compozitia cuvintelor, o dimensiune ludica. Cartile dvs., Exilul si Amintirile unui insingurat si, implicit, titlurile lor, sunt si ele impregnate de un strop de ludic, la nivelul discursului diegetic?

Da. Iar unul din motive e insasi faptul ca poezia, ca si romanul, s-a diversificat. Practic, scriitorul zilelor noastre are de lucru mai mult pentru a iesi la lumina cu ceva foarte bun. Asa ca, atunci cand iei tematica pe care vrei s-o adopti, o intorci pe toate partile, inainte de a o scrie. Cu atat mai mult cand, prin tematica pe care o abordezi, incerci sa faci si o punte de legatura cu o legenda sau un concept filozofic. Pentru ca un concept filozofic bine cunoscut trebuie filtrat pana cand cedeaza spre a putea fi incorporat intr-un vers, asa cum un mit pe care-l folosesti pentru o anume comparatie sau il interpretezi din varii motive, trebuie sa apara in ceea ce scrii in asa fel incat, cititorul sa creada ca s-ar fi cazut sa fie acolo.

Ce poveste spun, in acceptia dvs., "Amintirile unui insingurat"?

Amintirile unui insingurat? O inlantuire de povesti de dragoste, unele asemeni unui labirint, altele pasagere sau impregnate de durere, frustrare, dezamagire, revansa intr-o lume traumatizata, neputincioasa, dar care, inca, incearca macar prin umor sau puterea disimularii sa nu se lase definitiv ingenuncheata. Desi, te poti, desigur, intreba daca nu cumva acesta este un simplu joc al destinului.

In iunie 2014 a avut premiera radiofonica una din piesele de teatru a carei semnatura v-o poarta si care se numeste: Insomniile lui Gregor. Adaptarea radiofonica a fost realizata de Pusa Roth, iar de regia artistica s-a ocupat binecunoscutul Vasile Manta. Din distributie au facut parte indragitii actori: Dorel Visan, Virgil Ogasanu, Mihai Constantin, Maia Morgenstern, Petre Lupu, Mihai Niculescu, Daniela Ionita. Redactor a fost: Costin Tuchila. De muzica si regia muzicala s-a ocupat George Marcu, iar la vioara a fost: Marian Grigore. Regia de montaj poarta numele: Danei Lupu si Florinei Istodor, iar regia de studio, pe cel al Janinei Dicu. Cum a fost aceasta experienta? Dar intalnirea cu maestrul Dorel Visan (care a interpretat rolul imparatului Gregor)?

Spre regretul meu, n-am avut sansa sa merg la Bucuresti cand s-a facut inregistrea. Dar, prin intermediul redactorilor Costin Tuchila si Pusa Roth, le-am transmis actorilor gandurile mele de bucurie si respect.

Cum s-a nascut aceasta colaborare cu Teatrul National Radiofonic?

Simplu. Mai simplu decat m-as fi asteptat. I-am trimis textul doamnei Pusa Roth, despre care stiam ca lucreaza la radio. Dumneaei a citit piesa si mi-a spus ca i-a placut si ca doreste s-o propuna pentru inregistrare la radio. Dupa aceea, piesa a fost citita de domnul Costin Tuchila, de la sectia de teatru radiofonic, si regizorul Vasile Manta. Dupa ce a fost acceptata, s-a trecut la formarea trupei. Iar, in cele din urma, la gasirea unui sponsor. Cu studioul Radiodifuziunei am avut cea mai frumoasa colaborare.

Ce carti, ce autori v-au modelat personalitatea, d.p.d.v. etic si estetic, deopotriva?

Eminescu, Blaga, Noica, Whitman, Kafka, Tolstoi, Marquez si multi altii. De la fiecare mare scriitor poti invata ceva. Mai intai, tehnica de lucru, pentru ca aceasta e ceea ce te intereseaza cel mai mult. Dar, daca artistul e si un exemplu de omenie, atunci poate sa-ti devina model daca, fireste, tu insuti esti interesat de asa ceva.

Ati trait sase luni intr-un lagar din Austria. Ce avem de invatat din aceasta experienta de prizonierat? Celor ce nu stiu cum arata un lagar, le puteti oferi o succinta descriere prin care sa poata vizualiza, un astfel de loc, cu ochii mintii?

Lagarul din Austria avea un centru in apropiere de Viena, pe unde trebuia sa treaca oricine incerca sa emigreze. Era un complex de cladiri folosite candva de armata. Si, fireste ca erau pazita de politie. Acolo, aveau un grup de specialisti care vroiau sa vada din ce motive doresti sa emigrezi si un grup de traducatori pentru intocmirea documentelor pe care intentionai sa le trimiti unei ambasade a carei tara sperai sa-ti aprobe emigrarea. Cand trebuia sa fii chemat pentru interviu nu stiai. Asteptai. In primul rand, pentru ca era foarte aglomerat. Veneau continuu oameni din toate tarile fostului sistem comunist. Pentru buna desfasurare a lucrurilor, ordinea se cerea sa fie respectata cu strictete. Altfel, puteai fi expulzat. Dar, problema cea mai grea, in lagar, era cea psihologica, legata de faptul ca nu stiai daca cererea de emigrare ar fi putut sa-ti fie acceptata. Sau cand acel lucru ar fi fost posibil. Erau acolo oameni de doi ani, fara nici o confirmare de acceptare de la nicio tara. Pe de alta parte, se dusese vestea ca e cu putinta sa fim trimisi de unde venisem, ceea ce s-ar fi incheiat cu cativa ani de puscarie si ”onoarea” de a fi pe lista neagra. Asa ca, fiecare incerca sa gaseasca pe cineva care i-ar fi dat o informatie cat de cat corecta. Eu am aflat adresa criticului de arta, Marin Nicolau-Golfin, care locuia in Elvetia. Criticul/scriitorul a fost foarte bucuros ca i-am scris si a incercat sa ma incurajeze, dandu-mi, in acelasi timp, sfaturi cum sa ma feresc de anumite persoane, printre care era si un agent care se ocupa de artisti. Individul cu pricina probabil ca fusese inlocuit, pentru ca m-a cautat dupa ce-am ajuns in Australia – unde a locuit pana la evenimentele din decembrie 1989. Numai ca, intamplarea facuse sa intalnesc, putin mai din vreme, un spion roman – care lucrase sub acoperire prin tarile arabe, dar fugise atunci cand a plecat Pacepa – si mi-a soptit cateva lucruri despre cei pe care-i stia ca lucreaza pentru serviciile secrete de la noi. Si nu erau numai dintre cei care imbratisau comunismul, erau si din garda veche, care se opusesera aceluiasi sistem. Asa ca, daca vrem ca lucrurile acestea sa nu se mai repete, trebuie sa ne aducem si noi aportul la buna desfasurare a societatii.

Biografie Nicolae Sirius (sursa: http://www.poezie.ro/ ) Nicolae Sirius (n. 1950, Lupsanu, Calarasi) este poet si dramaturg. A parasit Romania in 1986. A trait sase luni intr-un lagar din Austria. Devine cetatean australian din 1988. In 1995, ajunge in Germania, impreuna cu sotia, Hiroko Minakami, o valoroasa pianista japoneza. Cativa ani mai tarziu (1990), se stabileste în Japonia, unde traieste in prezent, alaturi de sotie si de cele doua fetite ale lor. A debutat cu poezie in Tribuna Ialomitei (1968), publicand apoi versuri în Luceafarul (1974) si in Caietul Debutantului (Editura Albatros, 1979). Consiliul Australian de Cultura si Arta i-a oferit doua burse guvernamentale (1989, 1990). Piesa sa de teatru : Ultimul dictator, Cain, Abel si Dumnezeu a fost jucata in limba engleza de La Mama Theatre, in colaborare cu Melbourne International Festival (1990), iar Court House din Melbourne i-a pus in scena Castelul (1993). Balada timpului ce plange, piesa de teatru scrisa in lagar, în 1986, a fost publicata in romana si, sub titlul Times weeps, in engleza (ambele volume au aparut la AMB, 2000). In Romania, a publicat volumul Poezii fara tara (Editura Proteus, 1995). In Japonia, poemele sale din Secolul alb (traduse in engleza de dr. Walter Tonetto de la Waseda University) ia forma unui text electronic destinat cercetarii literare (1996).Cel mai recent volum al scriitorului, Poeme vechi si noi, este in curs de aparitie in limba japoneza. Din anul 1991, Nicolae Sirius este membru al Uniunii Scriitorilor din Australia. In iunie 2014 a avut premiera radiofonica piesa de teatru care ii poarta semnatura: Insomniile lui Gregor.

15 aprilie 2015
Andreea Răsuceanu: „M-am autodisciplinat, am prins acel curaj pe care ți-l dă, de obicei, sentimentul că ai pus ultimul punct în ceea ce devine cartea ta”

Cele doua Mantulese se privesc, complice, in oglinda, in timp ce colectionara povestii adauga, cate un semn de carte, la fiecare element de atmosfera ce i se infatiseaza, la fiecare informatie istorica pe care o actualizeaza, in cheie de marturisire. Studiaza atent franturile din puzzle-ul literelor, se imprieteneste atat cu documentele de arhiva pe care le intalneste in bibliotecile pariziene, cat mai ales cu locuitorii strazii Mantuleasa. Cu pasiunea interpretarii si, in acelasi timp cu migala, rabdare, curiozitate descifreaza codurile geografice prin care proza scurta eliadesca respira indeosebi, si literatura romana, in general. Porneste, de fapt, de la distinctia dintre spatiu si loc pentru a accentua o viziune noua asupra textului literar (inca neexploatata in spatiul romanesc), o viziune care duce "literatura in geografie si geografia in literatura", dupa cum bine spune Collot. Si asta nu e tot. Pentru ca Andreea Rasuceanu soseste cu un tramvai in Bucurestiul epocal, continua calatoria cu acelasi "vehicul psihopomp", de aceasta data, ce-i drept, tramvaiul vizeaza plimbarea prin memoria cititorului. In acest parcurs initiatic, de la amintire, la idee si cuvant, scriitoarea surprinde, cu nostalgie, cromatica motivelor vegetale prezente la Biserica Mantuleasa, fotografiaza, prin instrumentarul logosului, lumina de pe frunzele castanilor mantulesceni, inregistreaza in pagini oamenii, faptele, intamplarile istorice ale secolului al XIX-lea, respectiv inceput de secol XX. Avand drept coordonate geografice prioritare, evident, Strada Mantuleasa si Bucurestiul lui Mircea Eliade.

Stefania Argeanu: "Literatura: un cod pe care esti nevoit sa-l descifrezi." este definitia data de Roland Barthes, (semiologul francez de formatie enciclopedica – a fost si eseist, critic, filosof si teoretician al literaturii) in cartea Mitologii. Cum i se arata realitatea literaturii filologului Andreea Rasuceanu? Sub ce infatisare?

Andreeea Rasuceanu: Pasiunea mea pentru literatura e tributara unui interes timpuriu pentru tot ce e ascuns, misterios, greu de adus la suprafata de dincolo invelisul sau. Prin urmare, cartile si permanenta lor confruntare cu realitatea din jur au constituit inca din copilarie o constanta a vietii mele. Treptat, codul de interpretare, modalitatea de decodificare s-au schimbat, a ramas insa aceeasi pasiunea interpretarii. In plus, incet incet am inteles ca, de fapt, in fiecare zi a vietii noastre ne scriem propria poveste, deci insasi viata e literatura. Cred ca singura realitate suportabila, pentru mine cel putin, e literatura.

In articolul "S.O.S. strada Mantuleasa!", pe care l-ati publicat acum 5 ani, in editia cu numarul 486 a Observatorului Cultural, dati curs acestei confesiuni: "Am plecat facand la nesfarsit acelasi exercitiu de imaginatie: cum va fi aratand lumina aceea incredibila care scalda salile de clasa de la scoala Mantuleasa, in toate momentele zilei, dar mai ales in inserarea care se prelinge acum pe frunzele castanilor ce tivesc marginea strazii, in dreptul a ceea ce a fost, pana acum cativa ani, scoala lui Mircea Eliade." Sa presupunem ca acelasi exercitiu de imaginatie va recheama. Cum credeti acum ca arata lumina aceea incredibila, prezenta in salile de clasa a scolii mantulescene?

Lumina a supravietuit, fireste, in zona despre care vorbim, e lumina aceea scazuta, inconfundabila, a amurgurilor bucurestene despre care au vorbit atatia scriitori, cu amestecul de melancolie, nostalgie, un fel de sfasiere fara obiect aparent, cand ai foarte pregnant sentimentul ca oricand poti aluneca intr-un alt timp si ramane captiv acolo. E si amintirea cea mai vie pe care o am despre Bucuresti. Atunci cand sunt departe de oras, primul semn ca mi-e dor de el e constatarea ca nicaieri in lume asfintitul nu are ceva atat de sfasietor, de greu de indurat si in acelasi timp de atragator, de seducator, ca in Bucuresti. Lumina bucuresteana e o lumina despre care doar literatura poate vorbi, parte din realitatea ei.

Pe de alta parte, aura nostalgica pe care o evocati, ma determina sa gasesc un corespondent, o similitudine cu raspunsul pe care Mircea Eliade il ofera, la un moment dat, in cartea Incercarea labirintului, jurnalistului Claude-Henri Rocquet, atunci cand este intrebat de catre acesta din urma: "Din indepartata copilarie ce imagini va vin in minte?" Iar raspunsul aduce in prim-plan amintirea unei dupa-amiezi de vara, in care reuseste sa intre in salonul care era interzis copiilor casei, pentru ca mama scriitorului nu voia ca "imensa cantitate de jucarii sa fie vazuta de copiii ei", inainte de momentul serbarii. Esentiale sunt propriile marturisiri despre aceasta camera misterioasa, amintire conservata de Eliade, cand acesta avea doar doi ani si jumatate: "..Intr-o dupa amiaza de vara, catre orele patru, familia era plecata; tata la cazarma, mama la o vecina… M-am apropiat si am intins mana, usa era deschisa. Am intrat inauntru…A fost pentru mine o experienta nemaintalnita: ferestrele aveau perdele verzi si, cum era vara, intreaga camera avea o culoare verde, ciudata, ma simteam ca intr-o boaba de strugure. Eram fascinat de lumina verde, un verde-auriu, era in jurul meu un spatiu nemaivazut pana atunci, o lume cu totul noua." (Mircea Eliade in Incercarea labirintului) Se poate spune ca la cei doi ani si jumatate ai sai avea o curiozitate intelectuala uriasa…

Da, e momentul unei revelatii timpurii, pe care Eliade il evoca in mai multe randuri, patrunderea in aceasta camera scaldata intr-o lumina verzuie unde copilul se simte ca in interiorul unui bob de strugure. Am vorbit in cartea mea despre camera Sambo si experienta lui Stefan Viziru, care patrunde intr-o incapere „interzisa“, ca apoi sa caute intreaga viata sa retraiasca acel moment de beatitudine inexplicabila pe care i-o inoculeaza senzatia ca a trait un eveniment privilegiat, de neinteles, in miezul acelei „feerii verzi“. E, de fapt, vorba despre un moment initiatic, de acces la intelesul profund al lucrurilor.

In adunarea materialului necesar cercetarii literare pe care ati initiat-o, ati pornit pe urmele lui Mircea Eliade. In acest sens, ati provocat intalniri, discutii, interviuri, ati cautat imagini ale Bucurestiului epocal, semne si simboluri ale strazii Mantuleasa. Ce sens acordati, de pilda, intalnirii cu Douglas Allen, cel care i-a fost discipol lui Eliade?Intalnire pe care stiu ca ati consemnat-o, ulterior, in interviul din iunie 2012…

Au fost mai multe intalniri importante, fara de care lucrurile s-ar fi organizat cu siguranta altfel decat s-a intamplat. Cea mai importanta intalnire a fost cu Sorin Alexandrescu, profesorul care mi-a marcat decisiv parcursul intelectual, si pe care l-am intalnit de asemenea intr-un moment decisiv, la sfarsitul facultatii, atunci cand orice tanar traieste cu destul dramatism tot felul de stari de indoiala de sine, dezorientare, confuzie. A fost probabil una dintre cele mai importante intalniri din viata mea, pentru ca tot ce a urmat s-a legat de la sine: masteratul la CESI, o lume cu totul diferita de tot ceea ce cunosteam eu, foarte deschisa la nou, unde cursurile erau stimulative si interactive, unde am descoperit ca, de fapt, interpretarea de text se poate face si altfel, si mai ales unde m-am eliberat de formulele stereotipe si de orice fel de prejudecati acumulate in timpul facultatii. Au urmat, firesc, doctoratul cu lucrarea despre Mantuleasa, cea din literatura si cea “reala“, si bursa postdoctorala in timpul careia am scris cartea despre Bucurestiul lui Mircea Eliade. Intalnirea cu Douglas Allen a fost o intamplare fericita, de a cunoaste inca o persoana care l-a intalnit pe Mircea Eliade, care i-a fost o vreme aproape. Imi amintesc ca discutia noastra a continuat mult dupa incheierea interviului, a fost foarte interesant.

Ce ati simtit cand v-ati intalnit cu imaginea contemporana a strazii Mantuleasa? Care a fost culoarea emotionala predominanta?

Multa lume mi-a zis ca prin cartile mele am reusit sa restitui ceva din farmecul acum pierdut al acestei parti de Bucuresti. Eu cred ca totul se afla inca acolo, aproape intact, fireste, mai putin Scoala Mantuleasa si alte cateva case care au suferit unele modificari mai mult sau mai putin reusite, dar strada nu s-a schimbat radical. Si, cum insusi Eliade puncta, Bucurestiul adevarat nu e cel geografic, obiectiv, identificabil pe harta, ci acela transfigurat prin filtrul nostalgiei, al rememorarii. Si mai ales al literaturii, pentru ca acolo traiesc cel mai tare locurile, acolo se scrie adevarata geografie.

Intr-o zi soseste o scrisoare la sediul redactiei revistei unde d-voastra scrieti cronica de carte. Aceasta scrisoare adaposteste o invitatie din partea "descoperitorului pietrei filozofale". Va propun, asadar, un dialog al ideilor intre doi scriitori: Andreea Rasuceanu si Mircea Eliade. Care ar fi primele cuvinte pe care i le-ati adresa? Ce l-ati intreba?

Un exercitiu de imaginatie foarte greu… nu stiu ce as indrazni sa-l intreb, dar cred ca as incepe cu marile intrebari, cu acelea la care cred eu ca a gasit raspunsul…

Stiu ca l-ati cunoscut pe Sorin Alexandrescu in calitate de profesor in cadrul Facultatii de Litere a Universitatii din Bucuresti. Daca ar fi sa rezumati ceea ce ati invatat, ceea ce ati preluat de la dumnealui…

Ar fi greu, si mult prea putin spatiul pe care-l avem la dispozitie. Am invatat foarte mult, in primul rand despre importanta vitala a autodisciplinei si rigorii, dar si a unei permanente racordari la teoria literara occidentala. De asemenea, mi-a insuflat pasiunea pentru tot ce inseamna interpretarea, teoria imaginii, de fapt ne-a invatat pe toti cei care i-am fost discipoli sa privim cu adevarat o imagine. Imi amintesc un curs in care s-a discutat despre Primavara botticelliana si care ne-a fascinat pe toti, niciodata nu ne imaginaseram ca pot exista atatea semnificatii ascunse in pictura maestrului florentin. Am aflat o multime de lucruri despre Eliade, fireste, am discutat foarte mult despre opera lui, lucruri fara de care cartile mele ar fi aratat altfel, cu siguranta.

Ce s-a schimbat, ce s-a modelat, ce s-a cristalizat in interiorul d-voastra, in interiorul credintelor personale, in acesti ani de investigare meticuloasa a operei eliadesti – ani semnificativi atat ca numar, cat si din punct de vedere al experientei cumulate?

In primul rand, un mod de a scrie, de a intelege interpretarea de text, de a concepe acest raport care continua sa faca subiectul atator carti, intre realitate si fictiune, dar si intre autor si scrisul sau. Am descoperit multe despre mine, despre temerile, nesiguranta, indoielile personale, dar si despre ceea ce pot face concret, despre propriile mele forte, ceea ce numim masura propriului talent. Am invatat sa gandesc mai constructiv si m-am autodisciplinat, am prins acel curaj pe care ti-l da, de obicei, sentimentul ca ai finalizat un lucru, ca ai pus ultimul punct in ceea ce devine cartea ta. Sunt sigura ca, daca incepeam cu proza, pentru ca asta am scris in facultate si mi-am dorit sa fac in continuare, m-as fi oprit undeva pe drum, m-ar fi blocat indoielile de sine, teama de esec. Totodata, am invatat sa scriu mai disciplinat, sa gandesc structura unei carti, sa construiesc de fapt o carte, pentru ca asta e adevarata problema, nu daca ai sau nu talent.

Ati simtit ca a existat vreodata sentimentul resortului, cel de formare, simultan cu cel de deconstructie launtrica, in aceasta perioada indelungata de studiu in care centrum mundi avea drept cuvinte cheie: Mircea Eliade, strada Mantuleasa, geografie literara?… Cum s-a manifestat – in stare latenta, intr-o simbioza a "sacrului" cu "profanul" sau, dimpotriva, a stat doar sub semnul cognoscibilului?

Da, oricine scrie o carte se descompune in paginile ei, se desconstruieste pentru a redeveni el insusi si, totodata, altcineva, la sfarsitul ei. Am avut tot timpul sentimentul unei incercari, printre cele mai grele din viata mea, al unei lupte permanente.

Care sunt coordonatele temporale si geografice pe care ati patruns, in spiritul descifrarii labirintului eliadesc? Stiu ca ati urmat o pregatire specializata, de calitate, in strainatate…

Au existat doua stagii in timpul programului postdoctoral, la Sorbonne nouivelle – Paris 3, unde am lucrat in mijlocul unui grup de cercetare condus de profesorul Michel Collot. A fost un lucru vital pentru cercetarea mea, pentru ca am avut acces la bibliotecile pariziene, dar si pentru ca a existat posibilitatea contactului direct cu cercetatori europeni si nu numai, dintre cei interesati in acest moment de geografia literara, geocritica, geopoetica etc.

In tot acest timp de formare ati avut acces la unele idei, carti, imagini, persoane pe care le-ati putut gasi doar in cadrul seminariilor, bibliotecilor de acolo? Un exemplu, in acest sens este…

Foarte importanta pentru mine a fost intalnirea cu Michel Collot, cel care m-a si invitat sa fac parte din grupul sau de cercetare, dar si cu Marc Brosseau, sosit din Canada special pentru unul dintre seminarele noastre. Cartea sa, Des Romans-géographes, mi se pare ca arata intr-adevar cat de utila este de fapt aceasta noua metoda.

Dupa Bucurestiul lui Mircea Eliade – elemente de geografie literara – ar putea urma Calcutta lui Mircea Eliade sau India lui Mircea Eliade – elemente de geografie literara?

Nu. Nu cred, de fapt. Va urma, cred, tot un studiu de geografie literara, dar putin diferit de ce am facut pana acum.

Cititorul unui text literar nu are acces direct la imagini, ci la cuvinte, asadar la o serie de reprezentari abstracte, pe care, ulterior, le traduce in imagini sensibile, vizibile. Citind cartea dvs, "Bucurestiul lui Mircea Eliade", am gasit, la un moment dat, inserata afirmatia lui Bertrand Westphal: "Orasul se citeste ca o carte." Asadar, pentru a ajunge, cu ochii mintii, la expresia vizuala este necesara existenta siglei lingvistice. Putem vorbi de o camuflare a cuvantului in imagine si a imaginii in cuvant? Daca "imaginile sunt povesti", asa cum spuneti in "Cele doua Mantulese", ce sunt povestile pentru dvs.?

Cele doua intrebari se leaga. E un lucru cunoscut ca fiecare imagine contine un element narativ, spune o poveste, la fel cum orice naratiune presupune o serie de imagini. Exista naratiuni, povestiri concepute pornind de la o fotografie, de exemplu, mi se pare un excelent exercitiu de imaginatie pentru un scriitor. Povestile sunt, la randul lor, imagini. Asa cum in orice imagine e ascunsa o poveste, o naratiune, de fapt, tot asa orice poveste presupune o succesiune de imagini, mentale, ce se formeaza concomitent cu actul lecturii, si care sunt mult mai spectaculoase, pentru ca tin de domeniul imaginarului, decat orice imagine „reala“.

Lectura este, pentru omul modern, un viciu sau o osanda. Citim ca sa trecem examenele, sa ne informam sau citim din profesiune. Ma gandesc insa ca lectura ar putea implica si functii mai nobile, adica mai firesti, afirma M. Eliade in Fragmentarium. Ce functii nobile in firescul lor si firesti in starea lor nobila implica lectura, pentru d-voastra?

Am spus-o deja si eu la unison cu atatia alti scriitori, critici etc.: singura realitate suportabila mi se pare cea a literaturii, deci una mijlocita de lectura. Cum ar arata viata fara lectura sau lumea fara carti e, deja, ceva de domeniul cosmarului. Din fericire, nu cred ca oamenii vor reusi de fapt, vreodata, sa traiasca fara fictiune. E nevoie mereu de aceasta supapa, de o sursa de energie si un refugiu totodata, care sa faca lucrurile mai tolerabile si, mai ales, ca sa ofere acces la un sens, al lumii, al propriei existente, fara de care am fi pierduti. Lectura e, in fapt, o metoda de supravietuire, printre cele mai la indemana, si cred ca tot mai multi oameni descopera acest lucru.

Autor interviu: Stefania Argeanu, studenta, anul III, Facultatea de Psihologie si Stiinte ale Educatiei (specializarea Psihologie) Universitatea Alexandru Ioan Cuza, Iasi

8 martie 2015
Dorel Vișan: E greu să respecți și să iubești un om cu inima schimonosită

Oamenii acestia cu care, poate ca te intalnesti o data in viata, ai impresia ca raman in decorul in care ati discutat pentru totdeauna, ca si cum clipa timpului ar prelungi acele ceasornicului- le-ar potoli mersul, domolindu-le somnoros. Dar ei vin si pleaca. Onoreaza invitatia dialogului uman si se retrag cu modestie. Ceea ce ramane in inima, in constiinta rememorarii este ceea ce s-a infiripat in spatiul cuvintelor, pe parcursul celor 30 si ceva de minute alocate intrebarilor curioase si raspunsurilor rostite de glasul experientei ziditoare, de cel care traieste si si-a dedicat viata in numele literelor frumoase ce alcatuiesc numele profesiei sale, cea de actor.

Eu am aflat cine este nu doar in fapt, ci si de fapt, Dorel Visan. Aveti optiunea de a alege sa-l cunoasteti, citind cu atentie randurile ce s-au inscris, initial, in mecanismul reportofonului meu. Ulterior, ele s-au cerut transcrise pentru a ajunge la voi si la dumneavoastra, cititorilor intelepti!

Traim intr-o lume in care ambalajul ne fura, parca, ochii… si nu mai au unii puterea sa vada dincolo de el. Uneori nici nu conteaza daca e gol, apreciaza doar ce e pe dinafara, iar continutul nu mai conteaza absolut deloc. Asta e lumea nebuna care ne-nconjoara; ce e ciudat e ca, atunci cand ti se pare ca cineva a vazut dincolo de ambalaj, parca revine la ce a vazut initial… Ce a fost inainte de aceasta lume furata de mirajul ambalajului?

A fost o lume mai ordonata, a fost o lume care se cauta pe sine. Acum nu se mai cauta pe sine, ci se multumeste cu ambalajul. Ba dimpotriva, se ambaleaza, cum spunea Schiller, isi impodobeste lanturile, pentru ca nu e in stare sa le sfarame. Si, pe mine, nu numai ca ma deruteaza sau, cel putin, m-a derutat – acum nu ma mai deruteaza, pentru ca m-am obisnuit cu ea. Dar am o pozitie de respingere a acestei lumi. Nu pot sa ma adaptez, ea e prea superficiala, e prea zgomotoasa, e prea mizerabila si, in lumea asta, un artist care se respecta pe sine si publicul lui, nu are bucurii. Un artist care nu are bucurii nu e nimic. Oamenii au pierdut nuanta de libertate a relatiei.

Cum arata radiografia valorilor de altadata?

Inainte nu se vorbea atat de mult de valori cum se vorbeste astazi, pentru ca valorile functionau. Intr-o lume, care functiona, dupa o ideologie careia i s-a spus comunista, puteai sa ocolesti ideologia respectiva si sa transmiti un mesaj. Aici este problema fundamentala astazi. Nu se mai transmit mesaje sau, daca, se transmit mesaje, nu se transmit mesaje de potolire a patimilor. Ci se transmit mesaje de rascolire a patimilor. Deci, exact invers fata de cum se facea odata. Si-atunci se creeaza o lume fara puncte de sprijin, in special pentru cei tineri-care nu mai au puncte de sprijin si nu mai stiu in ce sa creada. Unii se descumpanesc, iar altii urmeaza lumea asta a marilor magazine, a mall-urilor, a sclipiciului, a virtualului. Si isi formeaza o realitate proprie, renuntand la realitatea-realitate – pentru ca, in realitate trebuie sa functioneze adevarul. De fapt, oamenii, o data cu evenimentele acelea din decembrie ‘89, au iesit, in strada, pentru marea lor sansa, fara sa stie ce e sansa aceea si nu stiu nici astazi, dupa 20 si ceva de ani. Nu stiu ce este sansa pentru care au iesit. Au numit-o libertate, la un moment dat. Si asa au si strigat, dar au inteles-o total gresit. Au pierdut nuanta de libertate a relatiei. Nu poti sa fii liber daca nu ai lant, daca nu renunti la alte lucruri si daca nu esti atent sa nu-i deranjezi pe ceilalti si libertatile lor. Aici este problema fundamentala a existentei noastre, a vremii noastre: o societate care tot timpul flutura cuvantul libertate, dar nu stie sa o foloseasca si nu stie ce este. Teatrul si filmul sunt locuri de intalnire a adevarului.

Ati vorbit, la un moment dat, despre credinta pe care o propavaduiti, ori de cate ori se iveste ocazia. Citez : ”…un artist nu trebuie sa faca roluri, ci sa recreeze destine.” Cu ce se hraneste, in acceptia dumneavoastra, o credinta, o pasiune, astfel incat sa reziste in memoria timpului?

Se hraneste cu adevar. Daca nu se hraneste cu adevar, nu rezista mai departe. Asta fac teatrul si filmul – ele sunt, in general, locuri de intalnire a adevarului, nu a falsului. E adevarat si faptul ca acum teatrul se raspandeste in asa-zisele spatii neconventionale, ceea ce, dupa parerea mea, este o mare prostie. Nu poti sa pui o conventie intr-un spatiu neconventional. Teatrul este o conventie si nu poti sa-l pui intr-un spatiu neconventional. El trebuie sa fie intr-un spatiu conventional – acolo este o relatie. Publicul stie ca artistii de pe scena nu chiar dau cu cutitul unul in celalalt, ci se fac, dar nu asta trebuie sa-l intereseze pe el, ci ceea ce transmit de-acolo, de pe scena, mesajul. Si mesajul asta trebuie sa fie plin de adevar – numai ca este o credinta, potrivit careia, omul toata viata lupta sa gaseasca adevarul si, in momentul in care il gaseste, incurca adevarul. Astazi pe noi ne incurca foarte tare. Am ajuns, cum spunea Molière acum 400 de ani, incat, in zilele noastre nimeni nu se mai rusineaza. Traim o vreme in care nimeni nu se mai rusineaza. Si vedem pe artisti cum nu se rusineaza, pe scena, in situatii mizerabile; ii vedem pe politicieni, ii vedem pe vanzatorii care nu se rusineaza sa iti vanda un medicament fals sau o paine, in care nu se mai pune faina, drojdie si sare, ci glutumat, potentator de culoare si niste potentator de gust. Si, uite asa, in libertate mancam o paine nenorocita! Si, tot asa, luam doua pastile inainte si dupa ce am consumat painea. In nenorocire, asa este si in arta – si in arta spectatorii trebuie sa ia pilule. Mai e si cate-o paine care se mananca si, care, iti face placere, cum e filmul acesta la care am lucrat (Despre oameni si melci, in regia lui Tudor Giurgiu) – este facut pentru oameni si-atunci nu mai trebuie sa iei pilule. Omul are puterea de a-si scutura lanturile si de a-si cere drepturile, in felul lui.

Prezent in peste 50 de roluri in teatru, va remarcati si in cele 70 de roluri interpretate in productii romanesti si internationale, deopotriva. Laureat cu numeroase premii -intre care se disting Premiul pentru cea mai buna interpretare masculina la Festivalul Filmului Romanesc de la Costinesti (1981) si Premiul de Excelenta la TIFF pentru activitatea neintrerupta in slujba artei (2003). In fapt sunteti: actor, director si poet roman. Cine este, de fapt, Dorel Visan?

El insusi incearca sa fie. Director nu mai sunt, m-am lasat de directorat. Teatru nu mai fac, pentru ca nu e in acord cu mine. Teatrul care se face astazi, nu mai urmeaza perceptele lui Aristotel. Urmeaza perceptele noilor regizori scoliti la scoala libertatii, care nu mai stiu ca teatrul este un dialog intre oameni. Au impresia ca este un dialog al gargaunilor din propriul lor cap si propria lor nestiinta si nepricepere. Dar lumea suporta, incepe sa suporte aceste spectacole si chiar sa se obisnuiasca cu ele si chiar sa–i placa. Aici este gravitatea: ne obisnuim sa mancam si furnici. Incet, incet, spunem: Domnule, vezi ce prosti am fost ca n-am mancat de la inceput? Asa este si cu teatrul romanesc. Foarte putine productii mai sunt de teatru. Restul sunt de spectacol, care, in acceptiunea mea, nu intra. Asa cum nu intra muzica data tare. Muzica data la maxim este o forma de animalizare. Asa cum au spus o data Schopenhauer si Nietzsche: ca omul, daca se trage din maimuta, a devenit, in zilele noastre, mai maimuta decat maimuta. Nu pot sa sufar atitudinea asta. Si aseara am plecat de la petrecere mai repede decat ceilalti pentru ca nu puteai vorbi cu nimeni. Pe vremuri, dupa premiera, sarbatoream. Ascultam muzica, dar era o muzica placuta, subtila, frumoasa. Dar ca sa-ti urle nste zbateri, niste tobe de cand intri si pana iesi, acelasi ritm in cap, sa iesi ragusit, sa nu poti sa vorbesti cu cel din fata ta, de la masa; sa nu poti sa schimbi un gand, o parere , s-auzi ce spune despre film, despre teatru… Nu ma pot adapta la muzica asta tare. Nu mai este muzica aceea, despre care spunea Caragiale ca “gadila urechile in mod placut”, ci aceea care le gadila in mod neplacut.

Asadar, preferintele dumneavoastra muzicale…

Preferintele mele muzicale sunt legate de muzica buna si de muzica care se bazeaza pe muzica. Adica, in general, muzica clasica, populara, usoara, care spune o poveste. Si muzica trebuie sa spuna o poveste. Pana si cersetorul trebuie sa spuna o poveste-ca, daca nu, nu-i pune nimeni nimic in palma. Asa trebuie sa fie si artistul: sa spuna o poveste care sa transmita un mesaj, in special un mesaj de bine si de frumos, pentru ca asa au spus toti marii ganditori ai lumii. Ca arta trebuie sa propavaduiasca frumosul, nu uratul. Din pacate, omul asa este facut-nici cultura, nici civilizatia nu pot schimba conditia umana. Conditia umana ramane la fel. Omul este la fel de sublim si la fel de mizerabil ca pe vremea lui Shakespeare, ca pe vremea lui Molière, ca pe vremea lui Goethe, ca pe vremea lui Eminescu si ca pe vremea noastra. E la fel de sublim si mizerabil. Depinde in care parte cade. Si-acum foarte multi cad spre mizerabil. Spre mizeria din om. Aici gresim – ca nu-l consideram pe om asa cum trebuie – omul este mai puternic decat credem noi, dar si mai mizerabil decat il credem. Insa, are puterea de a-si scutura lanturile si de a-si cere drepturile, in felul lui. Dar, cand ajunge acolo, de multe ori, e prea tarziu. Suntem o lume de surzi si de orbi si de muti!

Si cum credeti ca ar putea fi reprimata dorinta aceasta de a accede la mizerabil (grotesc)?

Dorinta asta poate fi reprimata prin mai multe cai. Ea este oprita sau cel putin ameliorata prin institutiile care se bazeaza pe iubire: familia, relatia dintre sot si sotie, relatia dintre parinti si copii, relatia dintre frati si frati, relatia dintre prieten si prieten, relatia dintre sef si subaltern. Astea, daca nu se bazeaza pe iubire, se strica pe urma. Clenciul este in aceste relatii. Familia, in primul rand, trebuie sa creasca copiii intr-o forma cinstita, intr-o forma curata, sa nu-i lase sa se strambe. Este un proverb turcesc care spune: „Copilul e ca si copacul; daca de mic se stramba, anevoie se mai indreapta!” Familia nu mai functioneaza normal, pentru ca, o data – nu mai are timp pentru ca trebuie sa faca bani si, a doua oara, ideea de familie nu mai are fundatia pe care a avut-o odata. Acum am ajuns la considerentele lui Don Juan care percepea familia ca pe un fleac, cum spune Moliere: ”Putea sa se casatoreasca si cu cainele si cu pisica.” Asa este familia astazi. Pe urma, o alta institutie este scoala si ea ii manipuleaza pe copii. Nu mai este ce-a fost odata scoala, in care copiii sa invete rezistenta la anumite impulsuri care vin dinafara. Tebuie sa-i invete pe elevi cu anumite greutati, cu anumite sarcini. Eu sunt dascal, la baza, si eu stiu de la dascalii mei ca singurul drept al unui elev este de a invata, toate celelalte sunt obligatii. Pe urma, nu mai e buna societatea, e bolnava. Si-atunci se imbolnavesc si oamenii. Institutiile sociale, institutiile care ar trebui sa-l potoleasca pe om si sa-i inhibe pornirea spre rau, dimpotriva, o accentueaza. Ii dau senzatia de libertate, de spontaneitate, ii dau senzatia de om care isi constientizeaza impulsurile. Aici este necazul, marele necaz al lumii. Nu este numai al nostru, este al lumii. Pentru ca oamenii nu mai mor in razboaie, cum se murea in vremea lui Maltus, acum mor de medicamente, de exemplu. Este un paradox. Moartea, din cauza medicamentelor si din cauza greselii doctorilor, este pe locul patru in lume, dupa un studiu. Deci, toate astea il fac pe om sa nu mai fie ziditor, ci sa fie daramator. Si-atunci el darama, in loc sa zideasca. Chiar a ajuns sa se simta foarte bine in aceasta situatie. Pentru ca nu are oprelisti. Nu sunt legi. Legea familei e asa cum e, codul moral e asa cum e, foarte multa violenta, foarte multa ura. Omul creste si se formeaza in acest climat. Pentru ca omul este extraordinar de adaptabil. Nu mai stie societatea ca ceea ce intra in urechile si mintea copilului de mic, va rezona toata viata.Daca intra lucurui bune, toata viata vor rezone lucruri bune. Daca intra lucuri rele, toata viata vor rezona faptele rele. Nu stiu, parca nimeni n-aude. Suntem o lume de surzi si de orbi si de muti! Am scris o carte de psalmi. Unul din psalmi se incheie cu o apocalipsa si-acolo chiar descriu aspectul acesta.

Trecutul fascinant le oferea romanilor accesul la cutia magica din care ieseau voci care se intipareau adanc in sufletul ascultatorului noptatic. Ce semnificatie are, pentru dumneavoastra, povestea teatrului radiofonic?

Teatrul radiofonic era un lucru extraordinar. Dadea povesti umane, foarte frumoase. Ascultatorul, pentru ca nu vede ceea ce se intampla, isi foloseste propria lui imaginatie. Si el vede cu ochii mintii ce aude la radio. Si-atunci, implicarea lui, desi e o cale nemijlocita – nu e ca la teatru unde e mijlocita – unde il vezi pe actor cum respira, il vezi cum se misca-il mobileaza si il mobilizeaza mai tare. Si este si o cale mai economica de a-l face pe om sa se apropie de propriul lui suflet. In ultima vreme, aceste lucruri s-au rarit si nu e in folosul oamenilor, si nici a radiourilor. Radioul nostru national este inca o institutie buna, care transmite lucruri minunate si rascoleste.

Ce traditii – specifice comunei Tauseni(din Cluj)- v-au impregnat firul copilariei?

In primul rand, bunul simt. Acolo functiona bunul simt. In al doilea rand, cultul muncii, dragostea pentru munca, preocuparea pentru relatiile dintre oameni – care erau mai calde. Si multe alte lucruri care erau ziditoare: credinta – oamenii mergeau la biserica, respectau sarbatorile, traditiile, obiceiurile. Craciunul era extraordinar, sarbatorirea Pastelui era nemaipomenita! Era o forma si un prilej de primenire a omului si in suflet si in comportament si in imbracaminte. Trebuia sa ai ceva nou… Ce mai!… Era o atmosfera omeneasca! Asa spune Goethe: “Daca binele se ajunge in lume pe cale omeneasca, atunci mai binele e nebunie si amagire!” Noi acum nu mai luptam pentru bine, ci pentru mai bine. Si luptand pentru mai bine, am innebunit si ne-am amagit pe noi insine si ne amagim in continuare. Asta este!… (ofteaza)

Va mai amintiti imaginea mamei?

Da, imi amintesc mereu. Am scris si un psalm despre un cantec: femeia-mama, pe care o compar cu un izvor din care curge neincetat iubire. In viata, caile sunt intortocheate

Daca ar fi sa evocati un personaj din literatura care v-a modelat spatiul ideilor, spatiul sentimentelor… si o fiinta pentru care ati simtit admiratie, cu care v-ati identificat si care a avut un rol in devenirea dumneavoastra artistica, spirituala, umana…

L-am modelat pe Creanga cat am putut. Poate ca altii au putut sa o faca mai bine. Dar eu atat am putut. Consider ca a fost unul din pragurile vietii mele pe care l-am depasit cu placere si cu efort, dar si cu bucurie, pentru ca ori de cate ori aud si imi amintesc de Badia Ion si il am mereu in suflet. Ar mai fi si alte personaje, dar pe acesta l-am facut si nu mai trebuie sa-l reiau. Sunt mai multe fiinte. In primul rand, sunt toti profesorii mei. Si la scoala pedagogica, pe care am facut-o la inceput si la Institutul de teatru, unde am avut niste profesori eminenti, de mare pregatire, de mare cultura, de mare omenie! Profesionisti… care ne-au indreptat pe caile pe care, pe urma, noi le-am urmat. Un parinte, cand venea la scoala ii spunea directorului: ”D-le director, ti l-am adus aici ca sa-l faci om!” Acum nu mai mergi la scoala ca sa te faci om, acum mergi la scoala sa te faci vagabond. Asta e diferenta. E o diferenta mica. (spune cu o fina ironie)

Stiu ca ati publicat 4 volume de versuri, pana in prezent, printre care si Vremea cireselor amare…

Ciresele amare aveau semnificatia pragurilor din viata omului si, in special, calea iubirii care are foarte mult amar, dar care are si foarte mult dulce. Nu pot exista unele fara celelalte. Se contrabalanseaza. Am scris acum o carte pe care am publicat-o chiar la Iasi – inca nu este lansata, dar s-a facut la editura Princeps, la domnnul Corbu, care se intituleaza: Cine ii pazeste pe paznici. Este o carte de eseuri si articole cu prefata domnului Mircea Iacoban – care a scris si scenariul filmului despre Ion Creanga. Am scris si o carte de psalmi, de factura religioasa, pentru care am avut onoarea sa ma numar printre cei 12 finalisti dint-un numar de 208, la un concurs din Spania. Am fosi invitat din partea Uniunii Scriitorilor din Peru sa-mi lansez cartea acolo, in luna noiembrie. Am relatii la Iasi mai bune si mai temeinice si mai durabile decat la Cluj. La Cluj, mai putine, de cand m-am despartit de teatru – “ce-a fost verde s-a uscat.” Asa e-n viata, caile sunt intortocheate. Acum am intrat intr-o perioada a omului cu carje, care nu se mai poate tine pe propriile lui picioare, pe propriile lui sentimente. Ne-au dat tot felul de carje oamenii noi si societatea

Doi, trei autori preferati pe care i-ati recomanda unui student.

Am foarte multi. Preferati sunt, in primul rand, cei care au scris teatru: Shakespeare, Goethe, Schiller, Molière, dar si Eminescu – sunt singurul actor din Romania care recita monologurile din textele lui Eminescu si sunt niste fragmente geniale! Pe urma, sunt marii scriitori de literatura: Cosbuc, de exemplu, Blaga, Goga. Pe toti acestia i-am cultivat tot timpul si ii cultiv in continuare. Mai sunt scriitorii de beletristica, marii scriitori ai lumii si ai nostri, pe care i-am citit si ii citesc in continuare. Din pacate, nu mai avem timp sa mai citim si nu stiu ce se intampla cu noi, in acest sens. Chiar zilele trecute am cautat in biblioteca mea personala o carte de Cervantes si, uitandu-ma dupa ea – nu stiam unde e asezata – m-am speriat de cate lucruri nu stiu si de cati autori erau acolo, pe care i-am citit o data, poate superficial sau doar i-am rasfoit si care, poate, ar trebui acum reluati si cititi din nou: Kafka, Volkmer, Homer si atatia altii despre care nu se mai vorbeste! Nu mai vorbesc cate carti de teoria teatrului, teoria filmului pe care nu le-am mai citit intrucat am considerat ca nu-mi mai sunt necesare. Si, in general, nu se mai citeste, nu se mai face teatru si nici film, ci schimonoseli. E greu sa respecti si sa iubesti un om cu inima schimonosita.

Sa spunem ca studentia va provoaca la rememorare…

(cu entuziasm, revenindu-i zambetul pe buze): Studentia era o viata cu mai putine griji, era o etapa a copilariei, pentru ca asa se si jucau piesele – intr-o forma de joc al spiritului, bineinteles! A fost ca o a doua copilarie! Imediat dupa ce am terminat facultatea, m-am apucat de munca. Am facut teatru, film… Acum am intrat intr-o perioada a omului cu carje, care nu se mai poate tine pe propriile lui picioare, pe propriile lui sentimente. Ne-au dat tot felul de carje oamenii noi si societatea.

Poate schimba teatrul oamenii?

Da, poate sa-i schimbe. Si nu-i face mai destepti, ii face mai intelepti. Un om care iese de la o piesa de teatru, de la un spectacol primeste o anumita intelepciune care intra, intr-un fel, daca nu o uita, in cultura lui. De altfel, cultura ramane dupa ce am uitat tot. Si-aunci, daca informatia pe care ai primit-o a ramas in sufletul si in mintea ta, e bine.

Reporter: Stefania Argeanu – studenta in anul II la Facultatea de Psihologie si Stiinte ale Educatiei, specializarea Psihologie, UAIC Iasi

3 ianuarie 2014
Vladimir Găitan: “Cartea și teatrul rămân salvările noastre”

Ziua de marti, 15 mai 2012, a insufletit Ateneul Tatarasi. Cu fiecare privire, cu fiecare intentie de a pasi, de a inainta pasind, mai intai cu gandul emotiei curate si a bucuriei licurinde din suflet stiind ca, din moment in moment, vei cunoaste doua fiinte a caror inima pulseaza de placerea de a crea personaje daruindu-se, cu seriozitate, credinta si profunzime teatrului, emotia devenea o locuinta neincapatoare a intalnirii dintre oameni.

Serile Filmului Romanesc, alaturi de cinefili, echipa organizatoare a Asociatiei Studentilor Jurnalisti, reflectoarele trosnind a joc de culoare, scaunele inmuiate-n albastrul calimarii au prins viata la Iasi, in cea de-a doua zi de proiectii, multumita prezentei celor doi maestri ai vietii filmului romanesc: Sergiu Nicolaescu si Vladimir Gaitan. Marturisiri despre amintiri, prietenii reorchestrate sub semnul admiratiei, o descoperire a identitatii printr-o permanenta raportare la traditiile ortodoxe.Toate acestea impregnate de simtul istoriei apasatoare, unde “Tot ce aveai in spate te urmarea ca un blestem.” In acest cadru, aflam ca sentimentul libertatii exista datorita muzicii cu substanta ascultate, care era singura evadare pentru maestrul Vladimir Gaitan.

Daca ar fi sa dati o definitie amintirii, aceasta ar fi…

A le da o definitie amintirilor mi se pare destul de complicat. Nu m-as hazarda in momentul acesta. Amintirile pot fi coplesitoare, pot fi placute si pot sa fie cumplite…Pentru mine, definitia amintirii e o definitie in care nu stii ce sa cuprinzi. Imagineaza-ti ca pot fi niste amintiri cumplite care nu se pot exprima, dar pot exista si amintiri foarte placute intr-o viata de om. Si-atunci, cum sa formulezi toata aceasta stare? (…)

Ce amintiri pretioase aveti din anii de liceu?

In primul rand, sfintele sarbatori care aveau o poezie si o bucurie extraordinare! Mirosurile care imbracau casa ca un brad de Craciun sau ca un cozonac de Paste… Spatiul in care casa parinteasca era asezata, cu biserica Mirauti la cativa metri – unde ma jucam si unde fusese miruit Petru Rares, cu o incarcatura de istorie si de cultura fantastica, cu Cetatea Sucevei, care era chiar in spatele gradinii noastre. Tin minte ca saream, cum se spune, parleazul si locul meu de joaca erau zidurile Cetatii Sucevei. Ce poate sa-si doreasca un copil mai frumos decat atat, un spatiu atat de generos? Am refuzat sa ma apropii de computer pentru a nu renunta la carte.

Ce reprezinta cartile pentru dumneavoastra?

Enorm. Reprezinta un lucru de care nu ma pot desparti nici acum, in epoca aceasta moderna. Am refuzat sa ma apropii de computer pentru a nu renunta la carte. Si, crede-ma, ca sta plin de praf, abandonat de feciorul meu si nu ma apropii de el. Fiica mea mi-a facut o propunere: sa il donam unui copil necajit, si o sa o fac pentru ca, deocamdata, nu doresc sa ma apropii de el. Prefer sa citesc o carte.

O carte pe care nu ati lasa-o nicicand din mana…

Acum il citesc pe Djuvara, care ma incanta cu al lui condei si cu povestile lui extraordinare.

Cum si de cine era interpretata lectura adolescentei dumneavoastra?

Era o literatura ruseasca, care era si obligatorie si care era, te rog sa ma crezi, si foarte bine facuta. Imi amintesc titluri ca: Timur si baietii lui (Arkadi Gaidar), Strada mezinului (Lev Kassil), Tanara garda (Alexandr Fedeev)… Era foarte multa literatura ruseasca.

Ce muzica asculta adolescentul Vladimir Gaitan? Intre timp s-au schimbat preferintele dumneavoastra muzicale? Care sunt acestea?

Ascultam Demis Roussos, dar aveam si cultul muzicii romanesti. Nu am fost rasfatat cu masinarii si aparate. Faceam si noi ceaiuri. Aveam un tes pe care il caram cu randul pentru ca era extraordinar de greu si, crede-ma ca aveam sentimentul ca suntem destul de liberi, chit ca, in jurul nostru, dictatura incepea sa-si faca treaba. Au existat si pentru noi foarte multe evadari, si ele, erau in zona aceasta a muzicii. Preferintele mele muzicale nu s-au schimbat, sunt tot potolite si linistite, se duc in zona unei muzici serioase. Imi place jazz-ul foarte mult, imi plac cantaretii seriosi, cu substanta. Nu pot sa inteleg muzica actuala, house, care bubuie neintrerupt si are o singura tonalitate. Imi fac probleme mari pentru cei ce o asculta.

Va mai amintiti de colegul/colega de banca din liceu?

Da. Am avut placerea si onoarea sa fiu coleg de banca cu Alex Stefanescu, marele critic literar, un om de cultura, un model, deci nu pe oricine (zambeste).

Ati marturisit, in repetate randuri, faptul ca tineti foarte mult la breasla medicilor.V-ati fi dorit sa fiti medic? A existat ideea de a face medicina?

Atunci nu. Iti marturisesc ca prima oara am dat la geologie. Am fost pasionat de ideea de munte, de cercetare si, in conditiile acestea, am si dat la geologie. Afland ca am cazut cu o medie foarte mare, am fost uimit si, cineva, a avut rabdarea sa-mi explice ca aveam un dosar foarte prost- tatal meu era detinut politic, iar geologia era un domeniu controlat de institutiile de stat si cei cu un dosar prost nu aveau acces la o asemenea informatie. Sora mea a trebuit sa plece la Cluj, unde era o deschidere mai mare. Am trait perioadele acelea cumplite. Tata fiind intelectual, absolvent de Drept, sora mea trebuia sa aiba o medie peste opt, in timp ce un copil de proletar putea sa aiba si 5 si 4.80 si intra. Ce am trait a fost cumplit! Tot ce aveai in spate te urmarea ca un blestem. De exemplu, intr-o zi, profesorul meu de sport a dat plasa de la volei mai jos si a jucat tenis si a fost la un pas sa fie dat afara din scoala, pentru ca tenisul era considerat un joc burghez. La Suceava era interzis, de altfel, in fiecare orasel era un zbir care iti spunea: Nu, tovarase! Tenisul e un joc burghez. Ideea de a face medicina nu a existat nici o secunda. Exista simpatia pentru breasla, de cand cu rolurile acestea multe de medic, cu care am reusit sa ma identific. Mi le-am insusit si vreau sa spun ca am avut placerea ca, la un moment dat, intr-un spital in care eram cu fiica mea, sa se opreasca un medic distins si sa-mi spuna: Domnule Gaitan, eu nu sunt fanul serialului in care joci. Nu te supara pe mine. Dar, fara sa vreau, am vazut cateva episoade si dumneata faci breslei mele un mare serviciu, cu personajul asta luminos si omenos pe care-l joci – profesorul Toma. Ne faci un serviciu tocmai acum – cand noi trecem printr-un moment foarte urat, in care presa si mai multa lume, din spagari nu ne scoate si vreau sa-ti spun, pentru toate acestea un sincer: Multumesc! Am avut un moment de satisfactie pentru ca sunt anumite lucruri pentru care esti rasplatit in acest fel. Noi, breasla mea, suntem un aluat, pe care foarte multi oameni il iau in mana si il framanta.

Cine a fost persoana care v-a daruit cuvintele potrivite in momente potrivite, cine v-a calauzit pasii si v-a modelat continutul sufletului? Cine a fost mentorul dumneavoastra?

Primul a fost, fara doar si poate, Petre Gheorghiu, care m-a pregatit pentru facultate. Noi, breasla mea, suntem un aluat, pe care foarte multi oameni il iau in mana si il framanta. Unul din acesti brutari cu mare talent, care m-au framantat, a fost si Lucian Pintilie, a fost si Sergiu Nicolaescu, a fost si Giurchescu, regizorul si directorul teatrului in care am fost angajat. Fiecaruia ii datorez o bucatica din nasterea mea ca actor.

Pe cine a admirat Vladimir Gaitan si inca mai admira? Ce conotatie va trezeste acest cuvant, admiratie?

(nostalgic, cu lacrimi in ochi): Imi trezeste o conotatie absolut speciala pentru ca ma gandesc la doua umbre – una este a lui Stefan Iordache si cealalta este a lui Gheorghe Dinica, care m-au onorat cu prietenia lor… a lui Emil Hossu, care mi-a fost un prieten apropiat. Odata cu varsta, intelegem ce colegi si ce prieteni extraordinari am avut langa noi si cat de mult ne lipsesc pe scena si in viata civila, cum spun eu. Oamenii acestia imi lipsesc foarte mult, foarte mult si mi-e dor de ei. Mi se face dor si de Amza…

Cand spuneti istorie, la ce va ganditi prima data?

La existenta noastra, in primul rand, la originea noastra, la identitatea noastra. Trebuie sa aflam, sa gasim istoria si sa o respectam. Generatia voastra are dreptul sa stie istoria reala. Generatia mea a fost indopata cu sloganuri si minciuni care n-au nicio legatura cu istoria romanilor.

Ce ar trebui sa retinem despre Suceava si oamenii acelor tinuturi?

Ar trebui sa retinem teoria mea. Si anume, o ocupatie straina, de calitate, are si bile albe. Si cand spun asta, ma gandesc la ocupatia austriaca, care a existat in Bucovina. Bucovina este vanduta de turci austriecilor si granita se face la Burdujeni. Austriecii ne iau foarte in serios si ne invata sa scoatem animalele din casa, sa le facem grajd separat, sa ne facem actele in ordine, sa dam Buna ziua!, sa fim curati, sa ne spalam, sa varuim casa in fiecare primavara. Si toate astea se vad in Bucovina, se vad si-acum. Este o educatie facuta, initial, prin constrangere, care se rasfrange si astazi asupra oamenilor si tinuturilor. Erau acele legi foarte dure care te obligau sa fii civilizat. Stau acum si ma intreb daca a fost rau. Eu zic ca n-a fost rau.

Faceti parte dintr-o familie ale carei origini contin atat elemente poloneze, evreiesti, cat si de factura romana. in care din acestea va regasiti, cu predilectie?

Ma regasesc, in toate, cate putin. Am facut si afaceri bune si partea asta as spune ca e cea evreiasca, cea de inginerie o regasesc in bunicul meu, care era un tip aprig si foarte gospodar, in blandete, ma recunosc in mama (mama era poloneza nobila, de origine nordica). Si toate astea fac, ca atunci cand observ anumite comportamente de-ale mele sa zic: aici a functionat polonezul, aici a functionat romanul, aici a functionat partea mea evreiasca.

Ce insemnau traditiile in familia dumneavoastra?

Enorm. Erau traditii ortodoxe. Eram langa biserica Mirauti. Sunt un om cu frica de Dumnezeu, respect aceste lucruri si cred ca fara ele n-am avea nicio identitate. Fara aceste simple lucruri. M-ai intrebat initial despre amintiri, respectul fata de traditii, frica de Dumnezeu, sunt lucuri care ne fac sa fim adevarati. Prefer bisericile astea simple…

Va amintiti cu placere de o amintire pe care ati conservat-o pe parcursul vietii de familie?

Sunt multe, pe cele mai frumoase din ele si acum le traiesc. Am luat-o pe fata mea si am dus-o de sarbatori la Vorodnicu de Sus, langa Putna, unde am niste prieteni si, inainte de-a ajunge la ei, am dus-o la cimitir si, acolo, fata mea, la 25 ani a descoperit niste nume. De exemplu, ea n-a stiut niciodata ca eu am mai avut o surioara, Oltea. E prima oara cand povestesc… care a murit din cauza unui soldat rus, betiv, care a tras cu mitraliera in timp ce mama o alapta si rafala aceea a trecut prin parul mamei si, din cauza spasmelor, a socului, in cateva saptamani, surioara mea s-a stins. Eu am convingerea ca este ingerasul meu pazitor si intotdeauna vorbesc cu ea. Si faptul ca s-a nascut in Oltenia cand mama era in refugiu, – cand venea valul de rusi, care erau odiosi, nevestele de ofiteri erau trimise in Oltenia, pentru a fi protejate… Si mama, care era nevasta de ofiter, a fost trimisa in Oltenia. Si acolo s-a nascut surioara mea, pe care mama a botezat-o Oltea, in semn de respect. Si asa, fiica mea a descoperit ca si mama a fost infiiata de o familie de nemti bogati care au divinizat-o si au maritat-o cu tata. Si numele acestea nemtesti erau toate trecute pe cruce. Eu nu am luat-o pe Gloria niciodata sa-i povestesc lucurile astea. A fost momentul in care a ramas uimita si m-a intrebat: Cine sunt oamenii astia?. I-am raspuns ca sunt neamurile noastre si a inceput sa planga, ea fiind foarte sensibila. Recent, am descoperit o biserica cu hramul Doamna Oltea, care mi-e foarte draga si are si ceva din Sf. Parascheva si acolo ma duc. E o biserica simpla, de cartier, foarte saraca. Prefer bisericile astea simple. Eram dispus la compromisuri din dorinta de a nu lipsi nimic familiei mele

Daca ar fi sa faceti o radiografie morala si lumeasca, deopotriva, a valorilor actuale si a culturii romanesti, cum ar arata aceasta?

Trebuie sa-ti mai fac o marturisire, pentru ca azi suntem la momentul marturisirilor. Eu nu sunt foarte mandru de tineretea si de viata mea. Am facut multe compromisuri. Am fost generatia compromisurilor. Eram dispus la compromisuri din dorinta de a nu lipsi nimic familiei mele. Eram decis sa fac orice ca sa fie bine acasa. Noi asa am trait, in frica si in dorinta ca voi, copiii, sa nu simtiti umilintele… Mi-aduc si acum aminte de cozile imense la unt. Cand am gasit o casa pe pamant, primul lucru pe care l-am facut au fost sobele, in zece zile, din dorinta de a-mi proteja familia. Am furat 100 de caramizi pentru ca nu se gaseau de vanzare. Am furat dintr-un santier socialist 100 de caramizi. Sunt lucruri pentru care eu ma intreb, de multe ori, daca am dreptul sa dau sfaturi de moralitate. Cum sa vin eu acum si sa tin lectii de morala? Ar fi total necinstit. Pentru ca pe toate astea le-am facut. Nu mai am timp sa mai spun povesti si minciuni. Nu vreau sa duc povara unei minciuni a la long ca ce… am fost un Fat-Frumos pe cal alb? Nu, am fost un om cu multe slabiciuni, cu multe pacate si defecte si imi asum, nu sunt mandru de ele, dar am singura consolare ca, acolo, unde am putut, am facut bine, nu am facut rau la nimeni. Ce am facut eu, au fost doar porniri egoiste si satisfactii personale, sper ca fara sa ranesc si sa fac rau si lucrul asta ma face sa ma accept asa cum sunt.

In ce mod credeti ca sustine teatrul puterea valorilor contemporane?

Este o salvare a voastra si vad in teatru salvarea noastra, a tuturor. Are o poveste. Trebuie sa va agatati de ea si sa n-o lasati sa dispara. Eu mi-am facut datoria si cu multe sacrificii. Am salvat spectacolul de teatru, am jucat in niste conditii ingrozitoare, pe un frig…! Ce frig era in teatre! Oamenii stateau cu paltoanele pe ei, cu fulare, cu caciuli, mainile erau inmanusate… aplauzele erau innabusite… sunau innabusit… Asta nu se uita.

Poate schimba teatrul oamenii?

Da! Sunt convins ca e o forma de intoarcere la cultura, absolut necesara. De cate ori reusesc eu, Vladimir Gaitan, sa ma duc la teatru la colegii mei, sa vad un spectacol, plec de-acolo alt om. Sunt mai bogat, sunt mai frumos, sunt mai drept… Parca s-a intamplat ceva, parca am facut o cura de seruri minunate. Cartea si teatrul raman salvarile noastre.

Despre filmul Ultimul corupt din Romania

Filmul Ultimul corupt din Romania este o ironie adusa societatii de astazi, o continuare a povestii din Poker, in regia lui Sergiu Nicolaescu, care surprinde protagonistii in momentele- cheie ale profesiei lor. Referindu-se la acest aspect, actorul Vladimir Gaitan precizeaza: Filmul lui Sergiu, comedia pe care ati vazut-o asta seara, s-a nascut dintr-un spectacol de teatru, pe care, culmea ironiei, il jucam, si acum, in Teatrul de Comedie, cu mare succes. Poker este la seria a II-a. Am schimat doar titlul, personajele sunt aceleasi, bineinteles ca sunt si unele personaje noi. in personajul meu, ca doctor estetician, imi doresc sa ajung Ministrul Sanatatii, si ajung Ministrul Sanatatii. Visul meu este sa hotarasc eu ce salvari comand si sa-mi cumpar un Ferrari pentru a ma deplasa. Acest film este, fara doar si poate, o operatie destul de dureroasa, pe viu, cu un bisturiu destul de bont, fara anestezie si este societatea noastra, in care regasim multe personaje – in toti ministrii si in toata lumea asta care se invarte in jurul nostru si pe care ii recunoastem. Ultimul corupt este o poveste care ne priveste pe toti.

Reporter: Stefania Argeanu

31 decembrie 2013
Ioan Holender: Toată viața am luptat acompaniat de frică

Mai intii a devenit un fel de „erou comunal” – fiindca l-a luat valul in ’56, in miezul revoltei studentesti din Timisoara, cind a tinut un discurs, pe care l-a platit cu exmatricularea, pierzindu-si dreptul de-a mai studia in vreo universitate. A devenit antrenor de tenis si victima in ochii tuturor. Generalul unitatii militare pe care o antrena i-a dat intr-o zi jeep-ul, ca sa transporte niste materiale. Asa, din victima in ochii altora, a devenit, in proprii sai ochi, un soi de martir, suspectat pe nedrept de colaborare cu Securitatea. ”Mi-am zis: as putea face mult mai mult, dar soarta m-a constrins sa fac asta. Si m-am complacut repede in situatia de victima”, imi spuneIoan Holender, omul care conduce Festivalul „George Enescu” si-a cirmuit Opera din Viena vreme de 19 ani. In ’59 a plecat in Austria. Incerc sa inteleg cum s-a transformat „eroul-victima” intr-un om puternic pe fruntea caruia s-a stampilat: „autoritar”. „Autoritar am fost mereu. Si cind eram antrenor. Le spuneam: << La ora trei incepe antrenamentul. Acum e 3.15.>> <<Da, dar stiti ca tramvaiul…>> << Pe mine nu ma intereseaza tramvaiul. Eu am fost aici, iar dumneata, nu. Du-te acasa. Nu mai am nevoie de tine>>. Deci am fost un profesor rau”. Eu cred ca a obligat oamenii sa-si asume responsabilitatea. Pe toti, chiar si pe artisti. „Angela Gheorghiu ma uraste fiindca i-am spus ca la mine nu merge cu fitele ei. <<Am fost la San Francisco>> mi-a zis. <<Atunci du-te inapoi la San Francisco>>. Si sint multe Angela Gheorghiu”. Cel mai fericit a fost pe scena, iar nu in fotoliul de director. „Cind am cintat in ultima opera de copii, contemporana, am intrat in aceeasi fervoare ca acum 40 de ani. N-am fumat, am exersat si-am cintat. Mi-a placut enorm. Deodata am devenit colegul lor! Totul s-a schimbat!” Eu cred ca atunci, omul atit de criticat s-a simtit, in sfirsit, acceptat de oamenii din preajma. „Mi-e frica de tot si de toate”, imi spune cel care a fost numit pina si „dictator”. „Adica tot comportamentul acesta, de om puternic, vine din frica?”, il intreb. „Din infringeri devii victorios, nu din victorii”, imi raspunde.

Va place Orfeu?

Orfeu si Euridice. Revenirea din Iad… Da!, imi place povestea si prin muzica putem invinge impotriva Raului, impotriva Iadului, impotriva mortii…

In orfism, e „responsabil” si de misterele prin care zeul e dezmembrat si apoi reinviat. Ati avut vreodata senzatia ca viata va tot desface in bucati?

Ca viata m-a facut bucati? Da! Absolut! Viata m-a tot constrins sa parasesc drumurile alese de mine. Acum, asta o spun faptic, fara dureri si fara sentimente. Viata m-a constrins – nu sa fac ce nu vreau, dar sa nu fac ce vreau.

Un jurnalist a scris ca ar trebui sa fiti recunoscator comunismului ca ati fost dat afara din facultate si nu ati mai avut dreptul sa va mai inscrieti la vreuna, fiindca asa ati plecat in Viena. Atunci ati reactionat abrupt, accentuind ca ati fost indepartat de la traseul pe care l-ati ales. Ati dezvoltat nevoia de-a fi stapin pe propria viata, de avea controlul?

Hotarirea care a reprezentat apogeul vietii mele, n-am luat-o eu. Au luat-o altii, iar eu am acceptat-o. Devenirea mea in fruntea acestui institut, al Operei din Viena, n-a fost decizia mea! N-a fost, nici macar, tendinta mea! N-a fost impotriva vointei mele, dar n-a fost vointa mea. N-a fost ceva nascut din mine, ca sa raminem cinstiti. asta nu-i un raspuns la intrebarea ta, dar nici departe nu este.

Ascult si am impresia ca asist la inmormintarea mea

Ati fost vreodata introspectiv, problematizind ce se intimpla cu viata dumneavoastra?

Nu! N-am avut niciodata timpul necesar sa-mi pun problemele astea. Mi le pun acum, poate mai mult decit in orice perioada a vietii mele.

Din pricina virstei?

Din pricina timpului, da. Ma surprind din ce in ce mai des facind bilanturi. Asta n-am facut-o niciodata inainte. Cred ca sint speriat de anii pe care-i am.

Va ginditi ce va ramine in urma dumneavoastra?

Nu. Eu nu ma gindesc la asta, desi imi este mereu amintit acest aspect, de catre altii care-mi spun: „ce ati facut dumneavoastra…”. Asist din ce in ce mai des la cuvinte care se spun despre mine, iar raspunsul meu e: „Ascult si am impresia ca asist la inmormintarea mea”. Asta o spun, asa, fara sentimente. Relatez.

Legat aceasta impresie, ca „asistati”. V-ati simtit vreodata spectator fata de propria viata?

Nu totdeauna, dar ma simt si caut sa ma simt – si am dorinta si vointa de-a ma simti – spectator. Pentru a putea judeca obiectiv si fara exagerari, situatiile. Si a mea, proprie.

Nu sinteti o fire pasionala? Va placeau celebritatile si in tinerete ati pierdut un an de studii fiindca v-ati indragostit.

Ma indragostisem de handbalista Lucia Dobre, iar celebritatea are, intr-adevar, ceva catalizator. Am fost foarte mindru sa merg la terasa Corso impreuna cu ea. Acest lucru nu s-a schimbat. Si astazi celebritatea atrage si are un efect erotic.

Ce au deosebit oamenii celebri fata de anonimi, in afara de noroc?

Dar nu norocul declanseaza celebritatea. In primul rind, celebritatile stiu ceva ce majoritatea nu stie. Sint oameni care au un talent. Arta, spune Goethe, incepe acolo unde tehnica nu mai poate razbate. Tehnica, toata lumea si-o poate insusi, nu-i asa? Fetitei mele, care va avea un concert in seara asta si e foarte timorata si necajita, i-am spus: pentru tine, in viitoarea ta viata de artista, singurul parametru care te duce mai departe, esti tu insati. Daca in seara asta vei avea succes la public, dar tu vei sti ca ai cintat prost, atunci tine-te de ce stii tu. Si invers. Daca ai un esec, dar tu crezi ca ai cintat foarte bine, atunci sa fii multumita.

_______________________________________________________________

Toata viata am luptat. Nu m-am jucat mai niciodata

_______________________________________________________________

Ati fost bun in sport, in matematica, ati cintat. Ati simtit ca trebuie sa va hotariti si sa-alegi un singur talent pe care sa-l cultivati?

O persoana mi-a spus cindva o fraza care s-a infipt in subconstientul meu: in viata trebuie sa faci ceea ce iti permite sa oferi celorlalti, cu cel mai mare randament. Si ceea ce-ti aduce succesul personal. Iar succesul este concluzia ta, nu a celorlalti, prin care iti dai seama ca tu ai ceva ce altii nu au, iar asta te face multumit, ca sa nu spun „fericit”. Asta a fost punctul nevralgic care m-a adus la canto. Am spus: „asta e vocatia vietii mele, asta ma face fericit”. Ziua cea mai implinita din toata viata mea de pina acum a fost cea in care mi s-a spus: „iti oferim un post de prim bariton”, in stagiunea din ’63-’64. Am fost in ceruri de fericire. Niciodata nu mi s-a mai intimplat asa ceva. Nici cind am fost la Opera din Viena, care a avut doua faze: prima cind am fost numit de Eberhard Waechte si a doua, dupa ce a murit si am ramas singur.

Abia atunci v-ati simtit singur?

Da. M-a intrebat o televiziune cum ma simt, ca am preluat toata puterea. Dar eu simteam c-am ramas foarte, foarte singur. Pina atunci luptasem. Nu avusesem timp de ginduri din aceastea.

In viata dumneavoastra, preponderent ati luptat sau v-ati jucat?

Toata viata am luptat. Nu m-am jucat mai niciodata. Timpul de „joaca” nu l-am prins nici la sfirsit. Fiindca intreaga viata m-a acompaniat frica. Si acum. Am avut conferinta aceasta la Iasi si-am fost terorizat vreme de-o saptamina intreaga. Fiindca am ales un subiect care n-a fost usor. Am vrut sa vorbesc despre Lucian Boia, recapitulind capcanele istorice care l-au pindit, sa vorbesc despre epurarile legionarilor, despre epurarile comunistilor, despre Sadoveanu si aderarea lui la ideologia comunista si tot asa. Cind am anuntat despre ce vreau sa vorbesc, mi s-a spus: „e fantastic sa abordati subiectul acesta, dar lasati-l ca e riscant”.

V-ati simtit curajos sa vorbiti despre asta?

Am fost mindru de mine c-am abordat aceasta tema. Dar am fost foarte usurat cind m-am uitat in sala si-am vazut doar 26 de persoane. Erau tineri si prin asta mi-a fost mult mai usor. Fiindca stiu ideile preconcepute ale celor mai in virsta, despre ceea ce s-ar chema „romanism” si la care sint foarte sensibili, ca sa nu folosesc alt cuvint. Obiectivitatea fata de noi insisi poate produce si multa repulsie.

Si cind erati director aveati obiceiul de-a contrazice preconceptiile, fie criticind public, de pilda, Balul Operei, chiar daca e un eveniment traditional, fie vorbind despre tabu-uri culturale. il tot pomeneati de Karl Böhm, ultimul director al Operei din Viena din perioada nazista si primul director de dupa Razboi.

Si-am fost huiduit public pentru faptul ca i-am spus numele! Cit nu i-am pronuntat numele, s-a acceptat. Dar, am zis: „si-acum sa va spun cum se numeste, fiindca noi, cu totii, stim cine e, dar nu-i spunem pe nume. E Karl Böhm” si n-am terminat de pronuntat c-au inceput cu „huo!” si „terminati!”. Le-am zis: „N-am terminat, aveti rabdare, ca vreau sa mai spun si alte lucruri. Nu huiduiti acum prea tare c-o sa aveti motive si mai puternice sa protestati!”

Ati ales subiecte sensibile stiind ce reactii veti provoca?

N-am facut-o ca sa-mi dau importanta. Doar ca nu m-am ingradit la „cele necesare”. S-a spus: „se baga in toate Holender. Despre orice se-apuca sa vorbeasca”. Dar am vorbit mereu fiindca m-am simtit cumva obligat sa abordez aceste aspecte. De ce tocmai eu am adus aminte acestui popor austriac despre acea perioada de sapte ani, ’38-’45, pe care au acoperit-o? Ei se comporta de parca nu ar fi existat asta in istoria lor.

Ce anume va facea sa va simtiti obligat sa le „recuperati” trecutul?

Nu m-am gindit ca sint obligat fata de mine insumi. Am simtit, pur si simplu, instinctiv ca am aceasta obligatie. Acum, o fi ceva legat de… (ride) tragerea in roata a lui Horia, Closca si Crisan si razbunarea mea impotriva urmasilor acestora. Vedeti, ca aceasta educatie socialista, comunista, româneasca e foarte intim prinsa inauntrul meu. Romanismul meu e foarte adinc asezat in fiinta mea.

_______________________________________________________________

Imi este frica sa nu decad in forma unui om in virsta, cu burta, dureri si neputinte

_______________________________________________________________

Ati avut o exprimare foarte lirica la un moment dat, spunind ca va simtiti ca un copac „si cu cit te indepartezi mai mult de sol, cu atit mai mult tinjesti dupa radacini”.

Asta pentru ca radacinile devin din ce in ce mai puternice, cu cit copacul creste mai mult. Altfel, s-ar darima! Iar eu am trait pina la 25 de ani in Romania, iar radacinile mele sint profund romanesti.

„Sunati” romantic. Va place natura?

Da! Foarte mult! Si aici, in Iasi, m-am dus sa ma plimb prin Gradina Botanica cu Alina, fetita mea. Ea a vazut acolo niste pui de ciine abia nascuti si-a vrut sa se joace cu ei – este o fetita foarte timida, foarte retrasa si sensibila. Am intirziat in Gradina, dar imi pare rau si-acum ca pina la teiul lui Eminescu n-am ajuns. I-am zis: „Uite, Alina, nu-i pacat ca am venit pina aici si n-am ajuns la tei?” „Tata, da-i mult mai frumos aici!” si-am spus: „nu, nu, la teiul lui Eminescu… Macar sa pun si eu mina pe el, daca-s aici, la Iasi”. Sigur, poti sa zici ca asta-i un sentimentalism! Dar pe de alta parte, in ciuda sentimentalismului meu, eu pot spune, spre deosebire de alti sentimentalisti, ca Celan este mai cunoscut in lume decit Eminescu.

Va improspatati colindind?

Absolut! Urcind pe piscul de munte. Chiar si in vara asta am facut-o, desi e mult peste puterile mele. Doamne, ce implinire extraordinara iti da momentul in care ajungi in virf, la crucea aceea! Si ce plin te simti cind ajungi jos, ridici ochii spre cer si spui: „eu am fost acolo, sus”. Orele acelea de urcare, de oboseala si efort, in care nu vorbesti, ca intr-un pelerinaj, iti limpezesc mintea! Si mai e ceva ce fac cu mare placere – inot. Nu mai pot ore intregi, dar jumatate de ora fara sa ma opresc… Ma fortez sa inot aproape zilnic. Poate ca si din orgoliu sau din vanitate. Imi este frica sa nu decad in forma unui om in virsta, cu burta, dureri si neputinte. Sint foarte auto-critic cu mine! Adica, lipsurile mele imi sunt foarte constiente mie insumi.

N-am puterea sa schimb nimic

Printre aceste „lipsuri” se numara si orgoliul?

Eu? Nu consider ca sint o persoana orgolioasa. Legenda mea spune asta despre mine. S-au format tot soiul de zvonuri. Am, de exemplu – probabil – ceva tiganesc in singele meu, fiindca ma bronzez foarte repede, fara sa stau prea mult la soare. Iar unii critici rau-voitori au spus ca „domnul director isi petrece vremea la solar”. In viata mea n-am fost intr-un solar! M-au judecat ca, „uite, Holender a jucat tenis si acum conduce Opera”.

Au spus ca „un vatman conduce Opera”.

Au fost multe, mai ales in primii doi, trei ani de la numirea mea, cind, dupa ce am avut, ma rog, niste succese, critica a fost extrem de virulenta – si anti-romaneasca, si anti-semita, tot ce vrei.

Ati trait o „poveste de succes” standard. Ati pornit de jos, schimbind becuri catarat pe stilpii de iluminare publica, ati condus tramvaiele care trebuiau reparate si tot asa pina ati devenit directorul Operei din Viena. Nu va mindriti c-ati condus tramvaie?

M-am simtit mindru cind s-a filmat documentarul acela despre mine, „Holi”, si am stiut cind am condus tramvaiul unde sunt toate butoanele si tot ce am de facut. Omul care era linga mine a zis: „Doamne, da’ de unde stiti?”Am zimbit, „pai cum sa nu stiu, daca voi n-ati mai modernizat nimic si tot ca pe vremea mea se conduc?!” Ma rog, sint asa, niste nimicuri, poate, niste sentimentalisme. Dar in Romania am satisfactii – nu mai mari decit in alta parte, dar poate mai profunde. Simt totul mai intens aici, dar ma si dor mai intens unele lucruri care se petrec in aceasta tara, stiind ca n-am puterea sa schimb nimic.

Nu aveti puterea formala. Dar va lipseste si cea informala, iar opiniile dumneavoastra sint trecute cu vederea?

Imi sint trecute cu vederea, da. Cred ca Festivalul „George Enescu” e singurul care imi da, aici, o anumite autoritate formala, fiindca il conduc onorific. Foarte multi imi spun: „e absurd ce faci”. Dar stiu ca astfel am mult mai multa putere. Fiindca nimeni nu poate sa spuna: „Holender sta pe un post si se imbogateste pe spinarea noastra”.

Si, concret, ce inseamna aceasta putere?

De exemplu, in situatia asta din Romania, cind orice populism are un foarte mare impact imediat, s-au retinut sa spuna ceva cind le-am prezentat situatia financiara a festivalului si le-am spus ca totul costa sase milioane de dolari. Nimeni n-a dat in mine, nici un partid dintre toate astea care ba sint la putere, ba in opozitie.

Am stiut mereu sa dezarmez oamenii

Ati refuzat sa vorbiti sau sa va intilniti cu destui politicieni in Austria. Cu politicienii romani, in schimb, ati fost mereu foarte blind.

Cu politicienii din Romania nu am legaturi directe, din perspectiva postului meu. Am zis: „vindeti loja centrala si nu mai dati invitatii la toate ministerele si la presedintie”. „Nu se poate”, mi s-a spus. „Se poate sau nu se poate, cit sint eu aici, faci asa. O vinzi”. „Nu, nu putem s-o vindem”. Am zis: „Da? Atunci asteptam zece minute si apoi o impartim gratis la studenti”. Si s-a facut asta. Dar nu-i mare lucru, fiindca am facut la fel si la Viena. Loja primarului, loja presedintelui, toate locurile oficiale se tin 24 de ore, pina la inceperea spectacolului si se vind numai atunci, in ultima zi. A durat ceva pina am descoperit si-am zis: „Asta o schimbam!” „Nu se poate”, mi s-a raspuns, „ca doar le vindem”. „Le vindem, da, in ultima zi, cind nu le mai cumpara nimeni?. Bine, daca vrei s-o dam gratis la studenti, o dam la studenti. Fac asa cum vrei dumneata, fiindca dumneata vrei asta!” Atunci, s-a schimbat: „bine, bine, incercam sa schimbam. Vom cere asta”. ”Nu vom incerca nimic. Pur si simplu scriu o scrisoare pe care o voi semna. Este o comunicare, nu o cerere! Nu intreb, ci comunic!”. Cu chiu cu vai, am reusit sa schimb regula: cu o saptamina inainte trebuie sa se declare cine dintre oficiali isi doreste sa participe la spectacol. Altfel, locurile sint scoase la vinzare. Si asa au aparut: „Holender este autoritar”, „se crede buricul Pamintului”, „crede ca-i Opera lui personala”. Toate astea au venit, dar, totusi, m-au tinut. M-au suportat mai mult decit pe oricine altcineva inaintea mea.

V-ati simtit creator?

Da! M-am simtit creator pentru a facilita creatia altora! Exact asta e! Dar responsabil m-am simtit publicului! Intotdeauna! De exemplu, acum niste ani, m-a deranjat taxa de garderoba. Adica intri intr-un teatru, platesti biletul de intrare dupa ce ai platit deja subventia prin taxele si impozite retinute automat din salariu. Deci ai platit deja pentru ceva, ai venit sa consumi ceea ce ai platit, apoi mai platesti inca o data, prin bilet. De asta, pretul biletului de intrare, ceea ce se plateste a doua oara de catre om, trebuie sa fie unul decent. In nici un caz nu poate fi unul comercial! Dar sa mai platesti si pentru garderoba?! Am zis: „Scoatem taxa aceasta!” Mi s-a zis: „nu se poate, ca raminem fara bani”. Se aduna din banii pe garderoba sute de mii de euro, pe stagiune. Cheltuielile mici determina cheltuielile mari. Asta a fost deviza mea toata viata. Si sint considerat un om foarte ingust si zgircit. Am spus: „N-am nevoie de acest venit. Garderoba trebuie sa fie gratis”. „Dar daca e gratis, tot va trebui sa platim garderobierii”. „Da, ii platim”. Am ajuns pina la ministrul de Finante. „Atunci, va reducem bugetul” „Reduceti bugetul. Salariile garderobierilor trebuie sa fie incluse in buget si eu nu pot sa va dau inapoi niste bani care deja v-au fost platiti din taxe si impozite. Ar fi un furt.” ”Deci nu-mi dati”, imi zice. „Nu eu iti dau. Nu-s banii mei. Eu iti dau banii altora. Daca dumneata vrei sa fii ajutat de mine, iti dau eu, in particular, daca imi ceri. Dar eu nu pot sa-ti dau banii altora”.

Ati stiut intotdeauna sa intimidati oamenii?

Da! Cred ca am stiut mereu sa-i dezarmez! Dar dragostea fata de mine n-a crescut prin aceste actiuni. Eu n-am fost un om iubit. Si nici in institutie n-am fost. Acum, am auzit si fraza asta: „dragostea domina in interiorul Operei de cind Holender s-a dus”. Acesta e un om foarte dragut cu toata lumea, vorbeste incet, are timp de toti, ii asculta. Eu spuneam: „mai repede! Nu-mi spune acelasi lucru de trei ori. Am inteles!” sau „degeaba imi spui acum, pentru a saptea oara despre asta. N-am facut-o pina acum fiindca nu consider ca trebuie facut si daca mai repeti o data, tot n-am s-o fac”.

Asta a ramas, ca Holender tipa la oameni

In momentul in care ati lucrat cu Andrei serban, ati fost intrebat cine-i si-ati raspuns: „O sa vedeti”. Cind ati propus punerea in scena a unei opere de Enescu, pe care echipa n-o cunostea, le-ati retezat-o cu „o veti invata acum, ca merita”. Ati pretins mereu increderea, refuzind explicatiile. Functia v-a adus stilul acesta?

Nu stiu, am devenit repede asa. Am introdus – ceea ce nu mai fusese facut pina la mine – discutii cu publicul, de doua ori pe an. De fiecare data, intilnirile acestea le-am inceput cu fraza: „Eu nu am nimic sa va spun, fiindca ce-am avut de spus se vede din repertoriu si din spectacole. Ne-am adunat aici ca sa-mi spuneti relele”. Fiindca omul, din rele invata. Esecurile si infringerile mele artistice au fost foarte amplu si cu mare bucurie reflectate, analizate si evidentiate. Spectacolul cu Macbeth a fost un esec – nu din perspectiva muzicienilor, pentru ca ei au fost la inaltime. Din punctul acesta de vedere, intotdeauna mi-au fost respectate deciziile. Uneori, chiar prea mult, in ceea ce priveste selectarea interpretilor. Pina si distributii proaste pe care le-am facut, au fost admirate. Cind eram impresar, imi amintesc ca-n momentul in care un director a fost aspru criticat pentru ca a ales un anumit muzician, el s-a aparat cu: „Dar de la Holender vine!” insa regiile sint, acum, ceea ce decide succesul sau insuccesul unui spectacol. Ma refer la ceea ce se numeste acum, cu ironie fie spus, „regie moderna”, acest „altfel” care se tot flutura pe scena.

V-ati exprimat foarte vocal cind un regizor a vrut sa introduca in spectacol un act de sodomie cu un porc.

Da, era un regizor celebru pe care nu-l refuza si nu-l cenzura nimeni. Dar eu m-am simtit mereu responsabil. E o vorba, ca directorul artistic „sta in spatele” regizorului si vegheaza. Eu n-am stat in spate, ci alaturi de el. Am stat in fata lui. Niciodata n-am spus: „Andrei Serban a facut regia, iar nu eu. Spuneti-i lui, nu mie!” Nu! Eu l-am angajat pe Andrei Serban, deci eu sint responsabil si de ceea ce-a facut el.

Ati aparat mereu oamenii pe care i-ati ales?

M-am luptat cu ei! Uneori, aproape la cutite! Am avut un infarct din cauza lui Andrei Serban. A spus-o si cind a primit distinctia de Doctor Honoris Causa, ca si-l aminteste pe Holender urlind. Dar Holender urla foarte rar. Da, de patru, cinci ori Holender si-a pierdut stapinirea de sine si a tipat. Asta a ramas: Holender tipa la oameni.

_______________________________________________________________

Sa te lasi sa ajungi pina la infometare, te obliga sa intri in sinea ta

_______________________________________________________________

Spuneati ca v-ati simtit mindru si curios in momentul in care s-a difuzat la radio anuntul incheierii mandatului dumneavoastra. De ce?

Mindru si orgolios m-am simtit fiindca la 18.35 am anuntat acest lucru unei singure agentii de presa si dimineata, la ora noua, in stirile de trei minute de la radio, a si fost difuzat anuntul meu. Da, am fost foarte plin de mine!

Adica nu va asteptati sa stirniti o reactie imediata?

Nu.

Sperati ca va trage cineva de dumneavoastra sa mai ramineti?

Probabil ca un anunt de acest gen sau o renuntare la un astfel de post, atit de important in aceasta tara, nu s-a mai intimplat niciodata. Ceea ce a uimit a fost faptul ca n-am spus-o doamnei ministru, ci am anuntat-o direct, de capul meu, in presa, adica am vorbit direct, tuturor. A fost decizia mea si mi-am asumat-o fara sa trec prin etapele intermediare, formale, conform carora, mai intii afla cei aflati deasupra intr-o ierarhie, acestia isi dau acordul si abia apoi decizia are dreptul sa fie urmata si facuta publica. Eu am actionat direct. M-am hotarit si foate repede, in ziua aceea rece din Stockholm, cind imi era frig si imi era foame. stiti ca atunci cind iti este foame, mintea merge mai repede. Era vinerea lunga. Referitor la chestiuni evreiesti, ziua de iom-kipur am respectat-o intotdeauna – n-am mincat 24 de ore, uneori, chiar 26. In aceste zile mi-au venit idei extraordinare. Lucrul asta, sa te lasi sa ajungi pina la infometare, macar pentru o zi, nu este rau deloc. Nu ca sa suferi, ci fiindca asta te obliga sa intri in sinea ta. Mi-am dat seama atunci ca vor aparea cu siguranta voci care vor spune: „asta o sa ramina aici pina o sa se senilizeze”.

Va este frica sa nu deveniti senil?

Da. Si ma monitorizez incontinuu. Sint, uneori, anumite cuvinte care pur si simplu nu-mi vin. Paul Celan e un nume pe care-l stiu foarte bine si care nu-mi vine in minte cind imi trebuie. Si sint multi Paul Celan deja, care imi tot scapa, chiar daca-i stiu. Inregistrez acest lucru. Obosesc mental mai repede. Poate din pricina acestui stil de viata, de-a trai in doua limbi.

Am avut mereu instinctul de-a citi oamenii

V-ati gindit ca sinteti obsedat de performanta?

Probabil ca da. Adica nu probabil, ci sigur, da. Si acum, la Iasi, a fost ziua aceasta, in care am avut conferinta. In timpul zilei, m-am intilnit cu Prelipcean, directorul Filarmonicii, care joaca tenis bine. M-a invitat la o partida si-am acceptat. Am jucat de doua ori. Am zis, „pai, eu, la una fac fata. Dar la doua…” Pina la urma, am luptat. Si-am cistigat. Si n-a fost usor. In timpul jocului m-am surprins gindindu-ma: „uite, joc pina la patru, dupa aceea trebuie sa ma spal si n-am nici macar cinci minute sa ma culc, sa ma odihnesc, pina la conferinta”. Dar am facut-o! Deci pot s-o fac. Sotia mea mi-a spus: „dar de ce te duci acum, sa te omori, cind stii ca diseara trebuie sa fii intreg?”

De ce ati facut-o?

Nu stiu. Poate voiam sa-mi arat ca inca o pot face. Nu stiu de ce. Mereu actionez instinctiv. Refuz instinctiv. Accept instinctiv. Iar bucuriile mele imi sint date tocmai de faptul ca ulterior, vad ca instinctele mele sint corecte, ca functioneaza, ca nu ma insel. De cind eram impresar, am avut instinctul de-a citi oamenii. Fara sa stiu nimic despre ei, am simtit cind cineva era plin, cind cineva promitea. Asta este cu siguranta, o calitate a mea, sa vad oamenii, chiar fara sa-i cunosc.

Toti artistii au cintat gratis pentru unul care nu le mai putea oferi nimic

Ati avut putini prieteni, dar puternici. Cind ati fost dat afara de la scoala Sportiva, ca antrenor de tenis, din pricina dosarului dumneavoastra, generalul unitatii militare pe care o antrenati v-a pastrat totusi pe post pina ati plecat din tara. Ati stiut sa va apropiati de oameni puternici?

Cred ca si asta e o trasatura personala, a mea. Si dupa ce-am plecat din Romania m-am apropiat de oamenii puternici. De exemplu, am o apreciere personala, prin convorbirile pe care le-am purtat, pentru Ion Iliescu. Am vrut sa vorbesc cu el, despre ce-a fost in ’89. Mi-a spus ca el crede ca a salvat tara de la un razboi civil, ca uciderea lui Ceusescu, asa, in graba si fara un proces adecvat, a fost necesara fiindca, dupa parerea lui, altfel ar fi murit multi altii. L-am inteles. Am ramas fidel fata de acest om, cu un mare semn de intrebare – Mineriada. Mi-a spus ca n-a avut curajul sa cheme fortele de ordine, militia si ca i-a venit ideea sa lase poporul sa faca ordine. Ei, poporul a facut ordine, dar pecetea asta i-a ramas. Pentru mine, istoria Romaniei este foarte palpitanta. Ma simt enorm atras de lucrurile care s-au petrecut aici. Sotia mea imi spune: „esti asa de unilateral in ce citesti!” Acum sint fascinat de Boia. Asa de mult imi doresc sa-l fi putut cunoaste pe omul asta, care mi-a stirnit un mare respect si admiratie. E atit de interesant cum s-a nascut legionarismul, care, in matricea sa initiala avea intentii pure. Sint fascinat de soarta utopiilor, a ceea ce se naste pur si exact aceasta puritate distruge oamenii cind se incearca integrarea ei in realitate. Romanii sint atit de inteligenti! Si asta e un fapt! Sotia mea, care este din Elvetia, pina si ea a inteles ca romanii sint speciali prin spiritul lor inovator, prin creativitatea lor! Desigur, sint calitati din care nu facem nimic – ne transformam creativitatea in capacitatea de-a improviza. Sint acum fascinat de personalitatea lui Carol al II-lea, care a fost asa de diferit de Mihaita al nostru. Am primit la un moment dat o distinctie regala si-am avut ocazia sa vorbesc cu regele Mihai. M-a deprimat! Dar asa m-a deprimat!- prin tot ce nu a spus. E o comoara a istoriei – i-a cunoscut pe Roosewelt, pe Stalin, pe Churchill. Te astepti la altceva de la el!

Ati fost vreodata gelos pe artisti?

Da! Cind eram impresar. Am fost gelos pe artistii care nu m-au ales si s-au dus la altii. Am luptat impotriva altor impresari, cu indaratnicie si ura! Insa artistii m-au iubit si ma iubesc. Asta am constatat-o in seara aceea de 26 iunie cind s-a facut gala de adio. Si toti artistii de acolo au venit si-au cintat gratis pentru unul care nu le mai putea oferi nimic, pentru unul care s-a dus intr-un pensionar.

Atit de tirziu v-ati dat seama ca exista si oameni care va iubesc?

Ei, bine, atunci am primit convingerea definitiva si totala. Dar si saptamina trecuta, in Germania, aceasta cintareata care este un fel de Callas din zilele noastre, a primit un premiu important ultra-mediatizat. Ei, si pe cine au chemat sa vorbeasca acolo? Pe mine! si-am facut-o cu mare bucurie ca m-au ales pe mine.

Vorbiti de parca v-ati demonstra dumneavoastra insiva ca exista si oameni care va apreciaza. Spuneti ca „v-au tinut”, „v-au suportat mai mult decit pe oricine altcineva”, „v-au ales”. Ce credeti despre dumneavoastra de aveti atita nevoie sa va confirmati ca nu sinteti un om urit de ceialti?

Bine, asta e observatia dumneavoastra si daca eu simt ca-i asa, atunci e-asa. De ce e asa? Asta nu pot sa spun. Probabil ca vine din lipsa de-a fi iubit.

_______________________________________________________________

Cind un elev al scolii Germane m-a batut in fata casei, s-a nascut in mine o „disonanta”

_______________________________________________________________

Dupa ce ati fost dat afara din facultate, ati devenit antrenor de ?tenis in pantalonii de frac ai tatalui dumneavoastra. Pareti sa va fi bucurat de viata pe care-ati avut-o. ?

Am scris doua carti despre viata mea. Prima, probabil ca cea mai importanta, „De la Timisoara, la Viena”, reeditata de Cuvintul, e conceputa acum 12 ani. Am scris-o fiindca la un moment dat, am simtit nevoia sa pun in ordine intimplarile prin care am trecut, pentru mine. Iar a doua carte, „Spuse, traite, dorite”, e foarte diferita de prima, pentru ca pe aceasta din urma am scris-o dupa ce m-am retras din functie si m-am simtit mai liber. Asta si fiindca pe prima am scris-o fiind inca in functie. Iar aceasta, a doua carte, cind Iasul mi-a sugerat s-o scriu si am facut-o in jumatate de an, e conceputa dupa ce m-am retras. In fine, in prima carte am povestit aceasta tinerete a mea, care n-a fost chiar atit de fericita si luminoasa cum ziceati ca va pare.

Dar spuneati, totusi, ca va placea ce traiati – tenisul, orele particulare de muzica. in timpul facultatii v-ati imbolnavit de meningita si tot invatati pentru examene. De ce nu va prezentati intimplarile vietii ca pe niste drame?

Atunci cind m-am imbolnavit de meningita am dramatizat faptul ca invatam si…

Tatal dumneavoastra nu v-a spus ca urma sa fiti exmatriculat si invatati degeaba.

Asa e. Si-am mai dramatizat intimplarea de la opt ani.

Cind un elev de la scoala Germana v-a batut mar cu-o bita, chiar in fata casei, fiindca stia ca sinteti evreu?

Ei bine, acea bataie a produs o rana. In carte, am scris ca a nascut o „disonanta”. Bine, poate ca „disonanta” e un cuvint prea blajin.

„Blajin” vorbiti despre tot ce-a fost negativ. V-ati ferit de suferinta?

Nu.

Ati vrut sa credeti in potentialul formativ al „incercarilor”?

Da.

V-a infuriat faptul ca dupa ce-ati fost batut, tatal dumneavoastra nu i-a cerut socoteala batausului, ca nu a spus „nu”?

N-am inteles. Dar nu te superi in mod constient, la opt, noua ani, pentru ce a facut sau n-a facut un parinte.

In tinerete ati apreciat oamenii care au stiut sa spuna „nu”. Va amintiti foarte bine discursul colegului Daraban, din ’56, cind studentii timisoreni au criticat socialismul. Apoi vi-l amintiti foarte bine si pe profesorul Argheriade, de la Institutul de Matematica si Fizica, care, dupa ce primise ordin sa va pice, fiindca nu mai „aveati voie” sa studiati, a refuzat sa se supuna sarcinilor de partid.

Am un respect deosebit pentru oamenii cu o verticalitate din a carei pricina au avut dezavantaje in viata. Ii pretuiesc pe cei care sint constienti ca demnitatea lor ii expune pericolului si totusi nu renunta la principiile lor. Dar, pe de alta parte, nu sint de acord ca oamenii s-ar fi nascut ca sa fie disidenti sau eroi. Eu sint convins ca oamenii s-au nascut ca sa supravietuiasca.

15 august 2013