Ceasca de cultura

Etichetă: teatru

  • Să visăm postmodernist cu Emanuel Swedenborg – Domnul Swedenborg vrea să viseze

    Postmodernismul este ca un copil cu suprapotential, dar un copil dificil, prieten cu paradoxul, cu diversitatea, cu trecerile de la un registru emotional la altul. Si atunci cand se rasfrange asupra unui spectacol de teatru, postmodernismul  sacaie intelesurile ascunse, incurajeaza fragmentarea si isi revendica evolutia tehnologica, utilizand masinariile moderne ca pe jucarii, intr-un spatiu de joaca limitat doar de absenta imaginatiei.
    Domnul Swedenborg vrea sa viseze, spectacol inchegat dupa un scenariu dramatic semnat de catre Mihai Maniutiu si prezent in programul Teatrului National “Vasile Alecsandri” Iasi incepand cu 28 aprilie 2013, isi insuseste postmodernismul dramatic ca pe un alterego. Imbraca hainele unui musical, dar isi arata din cand in cand, cu o frecventa care se inteteste pe masura desfasurarii non-actiunii si intrarii personajelor in scena, nurii  discursului filosofico-existentialist.
    Ca sa intelegi piesa lui Mihai Maniutiu sau macar ca sa incerci sa patrunzi in universul personajului central al spectacolului sau, omul de stiinta Emanuel Swedenborg, este necesar sa te imprietenesti cu personajele care lipesc scenele intre ele cu grija, curiozitatea si istetimea unui amator de puzzle-uri. Aceste doua personaje se afla la poli opusi: pe de o parte il avem pe povestitorul-biograf al vietii savantului, deschis si cu pofta de vorbit, iar  pe de alta parte isi face simtita prezenta misterioasa, tacuta, la fiecare cateva minute si chiar secunde, femeia-rosie, un soi de fiinta ireala, de pe alta planeta, demna de cele mai halucinante si indraznete vise, plasmuire perfect compatibila cu legile gravitatiei universului postmodernist. Fara doar si poate, povestitorul-biograf si femeia-rosie intruchipeaza realul si oniricul din viata lui Swedenborg.
    De asemenea, te izbeste de cum intri in Sala Teatru la Cub, sala ideala pentru un astfel de spectacol, faptul ca in Domnul Swedenborg vrea sa viseze, fiecare element al punerii in scena spune o poveste: decorul, coloana sonora, personajele, costumele. Si chiar daca aceste povesti isi testeaza limitele si o iau din cand in cand spre intelesuri diferite, niciodata nu se pierd unele de altele, formeaza un intreg. 

    Ingredientul principal al scenariului dramatic gandit de catre Mihai Maniutiu poarta pe eticheta ambalajului descrierea “viata si personalitatea omului de stiinta Emanuel Swedenborg” De aceea, cei care nu au citit nimic despre inainte de vizionarea spectacolului, se vor simti oarecum complesiti de complexitatea, paradoxul si haoticul din felul de a fi al acestuia. Nascut in Suedia la sfarsitul secolului al XVII-lea, Emanuel Swedenborg, supranumit de catre Balzac “Buddha al Nordului” s-a dovedit a fi, atat pentru contemporani, cat si pentru urmasi, una dintre cele mai misterioase personalitati ale Scandinaviei, o individualitate care a imbinat cu originalitate fascinatia pentru stiinta, cu cea pentru politica, filosofie si teosofie.  De altfel, Cartea de vise a lui Emanuel Swedenborg este o lectura de baza pentru intelegerea in profunzime a punerii in scena de la nationalul iesean.

    Ca structura musical-ul lui Mihai Maniutiu se fragmenteaza in 26 de capitole, folosindu-se, asadar, de tehnica fictiunii, a romanului pentru a-si dezasambala continutul. Astfel, pe un ecran mare, asemanator celor utilizate pentru serile de film in aer liber, apare scris titlul fiecarui capitol pe care povestitorul-biograf il citeste cu indemanarea unui crainic de televiziune. Rand pe rand, spectatorii sunt pregatiti pentru un numar inedit de muzica, dans, meditatie filosofica ca intr-un spectacol de magie, iar complexitatea dezvaluirilor creste capitol dupa capitol. Daca in Capitolul 1 li se citeste cate ceva din biografia lui Emanuel Swedenborg, incepand cu Capitolul 2 – Intunericul, itele reprezentatiei scenice se complica dupa cum urmeaza: Capitolul 3 – Servantele declara dragostea, Capitolul 4 – Domnul Swedenborg doarme, Capitolul 5 – Domnul Swedenborg nu vrea sa se trezeasca, Capitolul 6 – Cosmarul, Capitolul 7 –Trezirea lui Swedenborg, Capitolul 8 – Lamentatii, Capitolul 9 – Ceas greu, Capitolul 10 – sensul, ah sensul!, Capitolul 11 – Despre Campiile Elizee, Capitolul 12 – Unde-i sufletul, ah, de am sti!, Capitolul 13 – Demonul, Capitolul 14 – O prima aproximare a ingerescului, Capitolul 15 – Cuiul, Capitolul 16 – Un act de curaj al domnului Swedenborg, Capitolul 17 – Scuze si explicatii, Capitolul 18 – Imnul swedenborgian, Capitolul 19 – Juramantul Iluminatului Swedenborg, Capitolul 20  – O criza a domnului Swedenborg, Capitolul 21 – Intermezzo, Capitolul 22 – Discurs asupra metodei sau pentru acest episod directiunea teatrului isi cere scuze, Capitolul 23 – Teatru postdramatic, Capitolul 24 – In zbor cu o farfurie, Capitolul 25 – Domnul Swdenborg nu e nebun, Capitolul 26 –Elogiu lui Swedenborg.

    Spectacolul lui Mihai Maniutiu in intregul sau se joaca inteligent, asadar, atat cu structurile fixe, cat si cu improvizatia. Personajul principal, savantul excentric interpretat de catre actorul Radu Ghilas isi permite luxul de a-si expune atat latura de cercetator, cat si pe cea de visator, intrucat are la indemana toate mijloacele necesare. Laboratorul sau, un spatiu de neinteles pentru un om obisnuit care se trezeste in fiecare dimineata intre patru pereti mobilati cu strictul necesar pentru nevoile cotidiene, este un loc in care nebunia se simte ca in leagan, ludicul isi da coate, din cand in cand, cu revelatia si visarea domina ca o regina a spiritului creativ. Adrian Damian, cel care a gandit decorurile din Domnul Swedenborg vrea sa viseze, nu se sfieste sa imbine elemente din lumea copilariei, cu elemente din fascinanta lume a stiintei si sa incarce spatiul scenic cu obiecte care aparent nu au legatura intre ele, incurajat fiind de legile permisive ale postmodernismului. Un topogan din plastic, tuburi in culori fosforescente, eprubete, trei cranii metalice inchise in cate o vitrina, reprezentand fiecare o etapa in viata omului si savantului Swedenborg, un ecran tv, divanul pe care isi face somnul incarcat de vise revelatorii acelasi geniu scandinav sunt cateva dintre elementele care dau contur povestii imaginate de catre talentatul regizor roman Mihai Maniutiu.

    Dar Domnul Swedenborg vrea sa viseze nu este doar o piesa de teatru. In structura sa se regasesc jocurile de lumini ale unei seri disco, umorul unui stand-up comedy de calitate, miscarile din picior si numerele muzicale specifice cabaretului. Toate acestea au solicitat efortul si imaginatia unei intregi echipe. Daca avem indoieli in aceasta privinta, afisul ne anunta ca de muzica s-a ocupat Adrian Damian, de costume Valentin Codoiu, de coregrafie Vava Stefanescu si de lumini Lucian Moga. Si, indiferent daca ne suna sau nu cunoscute aceste nume, la finalul reprezentatiei, se poate afirma fara teama de a gresi, ca in Sala Teatru la Cub acesti oameni au dat viata unei lumi paralele cu cea de dincolo de intrare, o lume fascinanta, o lume incarcata de mister si de bucuria de a fi altfel.  

    Spectacolul nu ar avea, insa, savoarea meritata daca distributia nu ar fi si ea una pe masura textului, a muzicii, a coregrafiei, a jocului de lumini si a scenografiei. Se remarca, in rolul povestitorului-biograf, Cosmin Maxim, un actor tanar, cu suficiente resurse de energie pentru a “modera” spectacolul, a canta si a dansa pana la epuizarea povestii. Vocea ii  este jucausa si face fata diverselor tonalitati, picioarele il tin si pentru ritmurile cele mai alerte, iar usurinta cu care interactioneaza cu celalalte personaje il apropie de public suficient de mult pentru a-si insusi o parte din aplauzele de final. 
    Alaturi de Cosmin Maxim, actorul Radu Ghilas isi testeaza limitele limbajului non-verbal, in pielea lui Swedenborg. Pentru ca este mai mult decat evident ca rolul sau este un rol de stare. Prin felul in care se aseaza pe canapea, prin gesturile cu care isi aproba sau isi indeparteaza servantele, prin expresia pe care o afiseaza in momentele in care i se povesteste viata isi arata publicului adevarata personalitate. Rolul lui Swedenborg este un rol greu, rol pe care actorul Radu Ghilas il joaca convingator.

    Nici rolul servantelor-coriste nu este unul usor. Vocea lor trebuie sa faca fata provocarilor partiturii muzicale care trece atat prin muzica de cabaret, cat si prin rhythm and blues. Mihai Maniutiu le-a ales pe actritele Tatiana Ionesi, Oana Sandu, Livia Iorga, Diana Roman, Loredana Cosovanu, Daniela Tocari, Cristina Florea si Alina Mindru pentru a acompania pe note muzicale nebunia creativa a imprevizibilului si creativului Swedenborg si nu a supralicitat. Actorul Doru Aftanasiu are si el nu rol ofertant si solicitant. Nu se hotareste daca sa ii fie sau nu asistent povestitorului-biograf, dar cu siguranta ii place sa iasa in evidenta si se balaceste in culoare si excentricitate. Smulgerea zambetelor de pe fata concentrata a spectatorilor este, oricum, specialitatea sa.

    Dupa minutele care ii sunt rezervate, musical-ul Domnul Swedenborg vrea sa viseze lasa in sala goala ecoul aplauzelor prelungite pana la epuizarea energiei palmelor si isi face loc printre piesele de colectie ale nationalului iesean. Da, spectacolul lui Mihai Maniutiu este un spectacol care uimeste, care nedumereste, care rascoleste, care bucura si care naste semne de intrebare. Dansul dezlantuit, interptetarile muzicale ale unui destin care  a facut istorie, exotismul si excentricitatea unor personaje, trimiterile catre realitatea romaneasca lasa urme in traitul fiecaruia dintre cei prezenti in sala.  
     
    domnul-swedenborg

  • Afrimvisarea – Visul unei nopți de vară

    Lumea regizorului Radu Afrim este o lume-puzzle, o lume pe care el o desface in miile de bucati care o compun, cu fiecare spectacol pe care alege sa il regizeze. Iar tu, spectator, nu te vei simti nici o clipa pasiv in aceasta lume pentru ca ti se atribuie un rol precis, acela de a recompune puzzle-ul, niciodata acelasi, desi unele bucati se repeta.

    Procesul de reconstituire a Afrimlumii nu este unul la indemana oricui si necesita minte deschisa, gust pentru postmodernism, imaginatie, umor si multa atentie la detalii. Detaliul este, de altfel, prietenul cel mai bun al acestui regizor roman, unic prin stilul pe care alege sa il imprime unor texte din dramaturgia nationala sau internationala.

    De aceea, daca plamanii tai nu reusesc sa asimileze particulele de oxigen ale Afrimlumii, daca nu ai pus o bucata din puzzle la locul sau, risti sa nu il intelegi, sa pleci nemultumit din sala, ca un copil care isi pierde rabdarea cu partenerii de joaca, sa te sufoci din cauza suprematiei nonconformismului sau sa il contesti pentru ca este altfel. Dar, indiferent de starea postvizionare, un lucru este sigur. Nu ai cum sa uiti un spectacol de teatru regizat de catre Radu Afrim. Decorurile, muzica, miscarea scenica, jocul actorilor te vor urmari, isi vor face loc in discutiile cu prietenii, in somnul de dupa-amiaza, in minutele rezervate pauzei de cafea, in momentele tale de singuratate si te vor indemna la visare, la contemplarea detasata a propriei vieti, la atatarea propriei nebunii.
    Din colectia speciala de spectacole a lui Radu Afrim face parte si piesa clasica semnata de catre William Shakespeare, Visul unei nopti de vara si pusa in scena la Teatrul National “Vasile Alecsandri” din Iasi. Multe s-au spus despre acest spectacol de la premiera sa din primavara lui 2012. Unii cred cu tarie ca este o confirmare a ingeniozitatii si originalitatii regizorului recunoscut pentru extravaganta, exostismul si irepetabilitatea sa. Altii, dimpotriva, mormaie cum ca de aceasta data a exagerat mult, a plusat acolo unde ar fi trebuit sa puna punct si a neglijat ceea ce ar fi trebuit sa sublinieze. Un lucru este, insa, sigur. Cei care stiu textul lui Shakespeare, greu il mai recunosc pe acest clasic al dramaturgiei universale, iar cei care nu au citit, pana in momentul vizionarii, Visul unei nopti de vara pot, la fel de bine sa creada, daca uita ce apare scris pe afise si pe biletele de intrare, ca textul, ca si regia, este unul semnat de catre Radu Afrim insusi. Asadar, spectacolul Visul unei nopti de vara aflat in programul Teatrului National “Vasile Alecsandri” din Iasi striga prin fiecare nuanta din vocea actorilor, prin fiecare indicatie regizorala materializata in fiecare personaj, prin fiecare element din decor, prin fiecare nota care compune coloana sonora, numele lui Radu Afrim. 
    Folosindu-se de subtilitatile si proprietatile metalimbajului, Visul unei nopti de vara regizat de catre Radu Afrim, este el insusi un metaspectacol, un spectacol care analizeaza simbolurile si structurile piesei clasice din care isi trage radacinile. Numele personajelor se pastreaza, unele replici pot fi recunoscute de catre cititorii fideli de dramaturgie, intriga este aceeasi, in esenta, dar cadrul si felul in care se desfasoara actiunea, identitatea protagonistilor se supun Afrimtransformarii si isi demonstreaza compatibilitatea cu modernitatea, cu societatea definita de diversitate in care cu totii traim. Astfel, actiunea se muta in Atena anului 2012, padurea shakesperiana este traspusa intr-un bar cosmopolit cu o firma luminoasa mai mult decat relevanta, Forest, iar personajele se confrunta cu toate dramele si provocarile societatii contemporane: diversitatea sexuala, criza economica, nevoia de divertisment, superficialitatea emotionala, clara stratificare sociala.
    Distributia din Visul lui Afrim este si ea una care surprinde prin diversitate si originalitate. Regizorul a ales, asa cum si-a obisnuit deja publicul, sa imbine experienta cu speranta, tineretea cu maturitatea. Personajele lui Shakespeare sunt preluate in functie de complexitate, importanta si potential de a suprinde si de a soca, pe alocuri, atat de catre actori aflati in plina incercare de a se afirma, cat si de catre actori deja consacrati, legati printr-o relatie de familiariate de public. Theseu, Egeu, Lysander, Demetrius, Philostrat, Gutuie, Blandu, Fundulea, Flaut, Botisor, Subtirelu, Hipouta, Hermia, Helena, Oberon, Titania, Puck, Fir de Paianjen, Mazariche, Fluturas sunt cateva dintre numele de botez pe care William Shakespeare le-a ales pentru eroii sai si pe care Radu Afrim le-a atribuit actorilor nationalului iesean pentru a le purta aproape trei ore pe scena intr-un spectacol care nu seamana cu nici un alt spectacol gandit dupa o piesa a clasicului dramaturgiei universale. Norocosii, Loredana Cosovanu, Vlad Volf, Andrei Grigore Sava, George Cocos, Doru Aftanasiu, Anne-Marie Chertic, Cosmin Maxim, Livia Iorga, Ovidiu Ivan, Dumitru Nastrusnicu, Catalin Stefan Mindru, Horia Verives, Daniel Busuioc, Catalina Antal, Ionut Cornila, Cristina Padurariu, Diana Roman, Anca Pascu, Alexandra Acalfoae, Loredana Bran, Tatiana Grigore, Cristina Hohan, Minodora Lungu, Madalina Munteanu, Amalia Olaru, Sebastian Albisteanu, Andrei Bibire, Daniel Chirila, Alex Iurascu, Radu Homiceanu au stiut sa si le insuseasca cu firesc si, in acelasi timp, cu originalitate, surprinzandu-i pe cei din sala si trezindu-le sentimentul de familiaritate.
    Padurea, respectiv barul Forest, ofera spatiul pentru descatusarea unor personalitati impresionante si pentru teserea unor intrigi care isi vor pastra intotdeauna aerul de actual, indiferent de perioada in care isi vor gasi locul. Povesti de dragoste, afaceri de familie si numere de cabaret le dezvaluie celor din sala mai multe lumi cuprinse in acelasi desfasurator. Radu Afrim reuseste sa aduca idilele ale caror protagonisti sunt Lysander, Demetrius, Hermia si Helena in atmosfera unui bar supraaglomerat din cauza incarcaturii sexuale, a diversitatii numerelor artistice oferite si a amestecului de influente. Privindu-i alegerile pe care le-a facut impreuna cu scenograful Iuliana Vaslan, ca spectator nu te poti hotari intre baroc, modern si burlesc. Tehnica postmodernista de care Afrim se foloseste te ajuta, insa, sa intelegi ca nu este vorba despre o alegere, ci despre o asimilare, o acceptare a intregului diversitatii.
    Actorii care insufletesc personajele shakesperiene in piesa regizata de catre Radu Afrim resusesc sa faca echipa pentru a crea atmosfera unei piese clasice ajunsa in perioada sa de razvratire, de altfel. Desi sunt nume care se remarca mai mult decat altele, la finalul reprezentatie nu se poate spune ca vreun personaj nu a fost reprezentat pe masura. E drept, insa, ca li se potrivesc rolurile ca niste aterego-uri in cautare de matca, in special actorilor Horia Verives, Doru Aftanasiu, Anne-Marie Chertic, Catalin Stefan Mindru, Ionut Cornila, Vlad Volf. Astfel, Doru Aftanasiu este un Theseu plin de el si fin cunoscator al dedesubturilor lumii oamenilor de afaceri rau famati, Vlad Volf un indragostit-prada usoara pentru nehotarare si seductie insistenta iar Ionut Cornila un tata isteric si interesat.
    Cu radacini vintage, cu stralucire de glob disco si cu accente de burlesc, cu structura de spectacol de cabaret, cu un generos amestec de muzica, dans, imagine, Shakespeare, Afrim, postmodernism, spectacolul Visul unei nopti de vara este o calatorie pentru care stii sigur ca ti-ai luat bilet, dar care te surprinde cu fiecare secventa care iti trece prin fata ochilor, prin sticla propriei perceptii, a propriei deschideri si a propriei disponibilitati de a invata, de a cunoaste, de a explora, de a intelege. Nu iti garanteaza nimeni ca iti va placea pana la limita adoratiei si a dependentei, dar cu siguranta poti fi convins ca nu vei mai pleca acelasi spectator de teatru din sala. A merge la un spectacol regizat de catre Radu Afrim este ca si cum ti-ai testa limitele deschizandu-ti parasuta propriului gust si sarind in neantul povestii care ascunde alte si alte povesti.

  • Singurătate şi ficţiune – Variaţiuni enigmatice

    Dragostea, o suferinta si o bucurie si cea mai buna lectie in viata si moartea, mai ales moartea sufleteasca, o insingurare care te impinge sa uiti sa traiesti, sunt doua dintre temele fundamentale ale literaturii universale. Daca iei din biblioteca un roman, un volum de poezie sau cu texte dramatice, depinde pe ce iti cade privirea mai intai, si te dedai la o rasfoire, nu ai cum sa nu zaresti, in graba, macar o data, formulari  de genul “te iubesc”, “a murit”, “simteam ca…”,  “suferea”. 

    Dar cat de reale sunt starile expuse de un scriitor in textele sale? Cat la suta din viata interioara si din intamplarile personajelor vandute publicului se inspira din realitate si cat la suta sunt inchipuiri? Un raspuns exact la aceste intrebari nu ar putea da nici scriitorul insusi. Pentru ca, in mintea si in sufletul sau, traitul si inchipuitul se amesteca ca ingredientele dintr-un aluat si, dupa ce se framanta unele pe altele, incep sa se coaca si sa aiba gust de emotie. Iar emotia, transpusa cu intensitate in cuvinte, naste la randul sau emotie. Si daca se intampla ca un scriitor, acel scriitor al carui text il digeri intr-un moment anume, sa fi avut o mare iubire, ii vei regasi urmele peste tot.

    La sfarsit de aprilie si inceput de mai, Teatrul National “Vasile Alecsandri” Iasi a surprins publicul cu trei premiere, variate prin forma de prezentare, dar dominate de un numitor comun, emotia, starea, indiferent care ar fi numele ei, in toata puritatea si firescul sau. Astfel, dupa Prapadul si Domnul Swedenborg vrea sa viseze, una dintre scenele nationalului iesean, cea a Salii Studio “Teofil Valcu”, a inceput sa vibreze impulsionata de Variatiunile enigmatice ale scriitorului Eric Emmanuel Schmitt. 
    In regia lui Liviu Manoliu si cu o scenografie semnata de catre  Axenti Marfa, un om de teatru premiat la Gala Premiilor UNITER pentru intreaga activitate, textul lui Eric Emmanuel Schmitt tulbura prin intensitate, prin dramatism si prin tensiune si reflecta exact destinul acelui scriitor bantuit de o mare iubire, scriitor care, prin cartile sale, cheama si alunga aceasta mare iubire, in incercarea de a se elibera si de a se intalni, in acelasi timp, cu inspiratia, cu linistea, cu implinirea. 

    Eric Emmanuel Schmitt, un autor francez in voga, laureat al mai multor premii literare de prestigiu si unul dintre cei mai jucati dramaturgi in aceasta perioada in lume, alaturi de romanul Matei Visniec, reuseste in Variatiuni enigmatice sa radiografieze sentimentele cele mai intense care pun stapanire pe omul aflat in apropierea mortii, a propriei morti sau a mortii celei mai dragi fiinte si in apropierea iubirii. 

    In piesa sa, doi barbati, un scriitor celebru izolat pe o insula si un asa-zis jurnalist care ii studiaza viata si opera, evoca imaginea aceleasi femei iubite si disparute, Helen. Marele scriitor, Abel Znorko, laureat al Premiului Nobel, a renuntat la prezenta ei fizica pentru a si-o putea pastra in memorie, pentru a putea sa-i scrie si sa-i dedice volume. Celalalt barbat, un barbat obisnuit, Erik Larsen, s-a casatorit cu aceasta femeie, a iubit-o o viata, iar dupa moartea sa a continuat, in numele ei, corespondenta cu scriitorul. Dramaturgul francez nu prezinta, insa, aceasta poveste, in aparenta banala, folosindu-se de la inceput de artileria grea a spusului pe nume, ci construieste o lume a ritmicitatii si a suspansului, inspirat fiind si de structura piesei muzicale cu acelasi titlu a compozitorului englez Edward Elgar. Notele care compun muzica dragostei, pe cea a mortii si pe cea a tradarii, a manipularii se amesteca incet-incet, iar spectatorii pot intui acordurile ascutite ale finalului. Cu toate acestea, incordarea este aceeasi, deznodamantul dorit si asteptat cu la fel de multa mirare, iar curiozitatea nu isi pierde din intensitate. Ceea ce fiecare spectator intuieste, probabil, cu usurinta, dupa prima jumatate a spectacolului, nu devine o certitudine decat in momentul in care personajele isi rostesc replicile.

    Insusi regizorul, Liviu Manoliu, privind in ansamblu spectacolul pe care il pune pe picioare ajutat de catre actorii Emil Coseru si Octavian Jighirgiu si de catre scenograful Axenti Marfa, marturiseste: “In cascada de revelatii distilate savant, partiturile protagonistilor compun un rafinament si o simplitate aparte. Un text de o mare sensibilitate, despre dragoste si moarte, despre jocul crud si sinuos al adevarului, despre relativitatea minciunii, presarat cu fine observatii asupra naturii umane. Cu doi actori extrem de inzestrati care apartin unor generatii diferite, intr-un decor al recluziunii si pe acordurile „Variatiunilor” lui Elgar va chem sa impartasiti alaturi de noi emotia unei aventuri artistice pline de tensiune si mister pana la ultima replica”.

    Axenti Marfa, scenograful spectacolului Variatiuni enigmatice, se rezuma la un decor minimalist pentru a le contrui spatiul de joaca celor doua personaje, dar se ocupa cu grija de detalii, putine si incarcate de semnificatii. Astfel, intreaga desfasurare de forte si descarcarea emotionala au ca fundal o incapere marcata de simplitatea materiala in care isi duc existenta, de obicei, scriitorii, incapere care seamana cu interiorul unui vas naufragiat. Totul este din lemn, iar in mijloc troneaza o masa pe care sunt imprastiate carti si un caiet de insemnari. Din tavan atarna un corp de iluminat cu un bec stangaci si tremurator, creand o atmosfera de camera de interogatorii. Nu lipseste nici vaza cu flori, detaliu care incurajeaza romantismul sa isi gaseasca si el un loc intr-un ungher al actiunii din Variatiuni enigmatice.
    Plasata intr-un astfel de cadru, distributia din piesa regizata pentru nationalul iesean de catre Liviu Manoliu nu dezamageste catusi de putin. Dimpotriva. Experimentatul si talentatul actor Emil Coseru induioseaza pana la lacrimi in  rolul scriitorului care isi sacrifica marea iubire si traieste din firimiturile aruncate de aceasta in scrisori si face un cuplu reusit cu mai tanarul Octavian Jighirgiu. Singuratatea, suferinta, frustrarea domina ambele personaje, dar in registru diferit.  
    Daca personajul lui Emil Coseru, scriitorul Abel Znorko, desi extrem de fragil emotional, isi stapaneste pana spre final foarte bine sentimentele si reuseste sa pastreze nota de mister, personajul lui Octavian Jighirgiu, asa-zisul jurnalist Erik Larsen, este primul care cedeaza nervos in demersul sau de a-l demasca pe scriitor, “amantul din scrisori” al sotiei decedate. Pe cei doi ii leaga strans, pana la sangerare chiar, cordonul ombilical al iubirii pentru aceeasi femeie. Faptul ca dupa moartea acesteia au continuat corespondenta intre ei, le invenineaza existenta, si asa trista, cu vinovatie.

    Variatiuni enigmatice, un spectacol care rascoleste suflete, jongleaza, in primul rand, cu adevaruri de multe ori tabuu in viata de zi cu zi: nevoia de a fi mintit pentru a crede intr-o iluzie a propriei tinereti, iubirile secrete perpetuate ani de zile din egoism sau din dependenta de mister, singuratatea incurabila nascuta dintr-o iubire ratata, incapacitatea de a accepta moartea celei mai dragi fiinte si de a iesi din depresia de dupa. Jucat in forta de doi actori cu vana, numarul acesta de prestigitatie emotionala pune pe ganduri, starneste amintiri si nostalgii, intristeaza si bucura, in acelasi timp, gratie amestecului de talent, expresivitate, muzicalitate, sensibilitate si duritate pe care il expune ochilor formati sau de incepator ai celor care aleg sa il vizioneze.

     

  • De profesie Român: Mircea Albulescu

    ”Ma infiorez, cand ma uit la vreun film si vad ca personaje din secvente intregi nu mai sunt acum printre noi. Ma uitam la filmul „Puterea si adevarul”, din 1972, regizat de Manole Marcus. Toti au murit, si regizorul, si operatorul, ca sa nu mai vorbesc de toti ceilalti, de actori, de Amza Pellea, de Lazar Vrabie…”
    ”Eu nu vorbesc despre mortii dragi la timpul trecut. Cata vreme un om traieste in amintirea celorlati, el mai traieste.”
    "Prima lectie a unui pedagog este aceea sa aibe rabdare si incredere. Cand intalneam un viitor actor eram extrem de atent sa invat cat mai multe eu de la dansul. Eu nu le-am spus studenti, le-am spus mereu colegi, pentru ca la urma urmei, patru ani de zile nu reprezinta cine stie ce diferenta de timp, iar peste timpul asta am fi fost desigur pe scena impreuna, colaborand. Nu poti sa-ti dai seama din prima daca un actor este un actor de calibru. Sunt actori, flori care infloresc primavara, sunt flori care infloresc vara, sunt flori care infloresc toamna, sunt flori care infloresc de doua sau de trei ori pe an. Nimeni nu poate sa spuna tu esti bun, tu esti rau. Talentul este o fiinta extrem de fragila care se pierde pe sine foarte repede. Cunosc in acesti zeci de ani de dascalie mari promisiuni, care cu vremea, dintr-o mica si aproape incredibila neglijenta, s-au pierdut. Acum nu mai sunt profesor, sunt pensionar. Am terminat-o si cu dascalia.”
    ”Daca nu te nasti cu talent, o mare cariera nu poti sa faci, dar poti sa pacalesti o buna bucata de vreme. Invers, daca ai talent si nu muncesti ca un caine, degeaba. Sunt doua sensuri pe acelasi parcurs. Nu cunosc mari cariere fara har. Cunosc oameni care au avut succes, care au primit aplauze, care au crescut in scara ierarhica a lumii artistice nu numai in actorie. Dar, clipa aceea de maxima stralucire se poate face numai cu aceasta scanteie.”
    ”Teatrul romanesc este mare pentru ca avem parte de un public mare, de un public talentat, minunat, care vine la teatru si nu inghite chiar orice prostie. El te obliga prin reactia lui sa fii bun, impetuos, sa fii asa cum te viseaza el."

    Albulescu

    sursa foto: cinemagia.ro 

  • Tirania frumusetii – Natura moarta cu nepot obez

    Functionam ca individualitati daca respectam cateva reguli de baza impuse de propriul organism si de propria minte si, in acelasi timp, suntem zi de zi, inca din prima secunda de viata, tintele unor norme, ne supunem, voluntar sau involuntar, selectiei sociale, ne adaptam pentru a fi inclusi in grupuri socio-profesionale si ne vindem, de multe ori, libertatea si talentele pentru apreciere, putere, iubire, admiratie, respect. De aceea, indiferent de sex, frumusetea fizica este aproape intotdeauna un atuu, un card de libera trece prin vietile celorlalti si o conditie a atractiei. Cei mai putin frumosi, cei care incep sa adune in viata straturi peste straturi de grasime din prea multa atentie, din frustrare sau din cauza unei boli, au de luptat, zi de zi, cu prejudecati si stereotipii, cu respingerea, cu neincrederea. De aceea, orice gest care denota afectiune si orice personaj care le gadila orgoliul si ii copleseste cu atentie devine brusc centrul universului lor.
    In esenta, piesa Natura moarta cu nepot obez scrisa si regizata de Ion Sapdaru si prezenta in programul stagiunii 2011-2012 a Teatrului National “Vasile Alecsandri” Iasi, isi trage radacinile exact din destinul unui om nefericit din cauza incapacitatii de a se armoniza cu modelul social standard. Personajul central al piesei, Pompiliu, Grasu’ Contrabasu sau Pompita, cum este alintat de catre una dintre cele trei matusi care il incarca si il obosesc cu dragostea si cu talentele lor culinare, contureaza, prin personalitate si forme, viata plina de frustrari pe care o duce o persoana supraponderala,  durerile si dorintele ascunse ale unui om care pierde controlul asupra propriei greutati. Insusi autorul marturiseste: ”Povestea trista dar si comica a lui Grasu’ Contrabasu este rodul unor experiente proprii dar si a unor întâlniri cu oameni simpli, cu care am trait si mai traiesc alaturi si care nu au nimic interesant în ei: nu sunt eroi, nu au aptitudini exceptionale, aspiratii intergalactice, nu duduie de întelepciune, nu sunt sfinti dar nici diavoli, au o singura calitate-sunt oameni. Si iubesc.” 
    Pentru a-si imprieteni personajele din Natura moarta cu nepot obez cu spectatorii, Ion Sapdaru i-a ales pe experimentatii actori ai nationalului iesean, Volin Costin, Irina Radutu Codreanu, Georgeta Burdujan, Anne Marie Chertic si Catinca Tudose si i-a asezat intr-un decor primitor de casa de moda veche, cu potrete de familie pe toti peretii, decor gandit de  Gelu Risca. Si s-a dovedit a fi o alegere cat se poate de inteleapta, intrucat piesa prinde spectatorul in itele actiunii sale, actiune care oscileaza intre comedie si tragedie si ii straneste acestuia, atat pe fata, cat si in interior, cand pofta de un ras cu gura pana la urechi, cand gustul amarui al compasiunii.
    Luate ca individualitati, personajele din Natura moarta cu nepot obez spun pe rand o poveste de viata trista. Fiecare dintre cele trei matusi ale lui Pompiliu, Cesonia, Mirela si Vanda, interpretate cu un umor, o vitalitate si un farmec irezistibile de catre Georgeta Burdujan, Anne Marie Chertic si Catinca Tudose, scot la suprafata, prin personalitatea si visele  lor spulberate, banalitatea, lipsita de fast si aura de tristete inghesuita intr-un interior uscat de trecerea anilor a unui destin asumat cu falsa seninatate. Totusi, resursele de afectiune ale fiecareia dintre ele se aduna pentru a contura destinul singurului nepot, Pompiliu, fara a tine, insa, seama o clipa de adevaratele dorinte ale acestuia. Astfel, din nevoia de a-si epuiza aceste resurse de afectivitate, matusile il trasforma pe acest nepot, prin preaplinul de orice pe care i-l ofera, dintr-un om care tinde spre fericire, intr-un om mai nefericit decat ele toate luate impreuna. Regizorul si autorul, Ion Sapdaru pune, prin aceste personaje, degetul pe unele rani adanci si dureroase cu care este nevoit sa traiasca, uneori, un om obsnuit, un om care nu exceleaza la nimic si nu se evidentiaza prin nimic: incapacitatea de a se ridica deasupra propriilor slabiciuni, proiectarea propriilor dorinte neimplinite asupra copiilor si nepotilor, atentia excesiva, negarea adevarelor neputinte, lipsa de comunicare intr-o familie, inconstienta cu care unele mame se incapataneaza sa creada ca un copil foarte bine hranit este un copil fericit, tirania frumusetii si consistenta de putregai a stereotipiilor.
    Dar matusile si nepotul obez nu sunt singurele personaje care starnesc emotii contradictorii spectatorului in Natura moarta cu nepot obez. Aparitia prostituatei, intruchipata de catre Irina Radutu Codreanu si al carei rol, asa cum il vad matusile iubitoare, este acela de a-l face pe nepotul deja asocial sa isi satisfaca unele nevoi vitale si sa interactioneze si cu altcineva in afara de ele, declanseaza hohote de ras si complica actiunea conducand-o spre un final in cheie tragica. Prostituata Lili, platita de matusi, isi duce atat de bine misiunea la indeplinire, incat nepotul obez, Pompiliu se indragosteste de ea pana la disperare, gaseste in frumusetea acesteia un motiv pentru a trai, pentru a se simti important, in centrul atentiei unei femei care san u ii fie matusa. Inainte de a-i afla adevarata identitate, este coplesit de atentia femeii plina de sex-appeal si se lupta cu propriile frustrari pentru a-i raspunde la semnalele pe care i le trimite. Pentru o perioada scurta de timp indrazneste chiar sa creada ca poate fi si el fericit, ca poate castiga atentia si dragostea unei femei atragatoare, in ciuda deficientelor sale fizice. Treptat, treptat, insa, adevarul iese la suprafata, viata lui Pompiliu se complica iremediabil, matusile se retrag, pe rand, in lumea celor vesnice, fara a renunta, insa, la prezenta lor in viata nepotului, pe care ajung sa il bantuie si dupa ce nu mai sunt fizic, iar singura solutie pe care acesta o gaseste pentru a-si curma suferinta este sinuciderea. 
    Cu o inlantuire de intamplari si  sentimente care tapiteaza cei patru pereti ai unei incaperi in care o canapea incurajeaza psihanaliza, confesiunea si descaracarile nervoase, piesa lui Ion Sapdaru, Natura moarta cu nepot obez, nu lasa o secunda plictiseala sau nepasarea sa puna stapanire pe spectator, se aseaza in scena intr-un spectacol plin de umor si substrat existentialist, cu personaje memorabile, interpretate convingator de actori cu experienta, un spectacol de neratat pentru forta pe care o gaseste in propriile replici de a naste intrebari esentiale in viata: cine sunt cu adevarat si ce am devenit?, ce trebuie sa fac pentru a castiga dragostea celor din jur?, cum sa ma fac fericit pentru a-i lasa si pe ceilalti sa fie fericiti alaturi de mine?