–Sunt domnișoară de onoare în propriile povești de dragoste, știi, îi mărturisea ea străinului pe care nu a avut tăria să îl privească în ochi pentru că nu i-ar fi plăcut cum s-ar fi văzut.
–E atât de ușor să fii nefericit. Oricine poate fi nefericit. Fericirea, însă, o găsesc foarte puțini. Dacă nu vrei să fii o oarecare, o pereche de ochi de culoarea melancoliei incurabile, nu mai sta lângă un necunoscut care îți spune lucruri pe care tu deja le știi, ridică-ți privirea încă senină spre înainte și privește-ți în ochi șansele de a fi fericită pe care le poți întâlni. Nu împrăștia, însă, în jurul tău nefericire. Ai răbdare cu tine, mergi cu pași înceți, dar hotărâți. Cu timpul despărțirile nu mai sunt chiar atât de grele. Înveți să renunți, să pierzi, să pleci, să lași să treacă, să suferi. Vârsta însăși devine sistemul imunitar de care sufletul tău are nevoie pentru a se cicatriza.
Ce i-a spus acel străin într-o după-amiază în care totul părea să înceapă și să se sfârșească cu tristețea sa nu poate să uite nici măcar in somn.
Are coșmaruri din ce în ce mai dese în care se repetă la nesfârșit acelasi discurs pe care ea îl aude, dar nu poate sau nu are înțelepciunea să-l înțeleagă.
Și face, iar și iar, greșeli pe care nu ar trebui nici măcar să le lase să se apropie de nervurile sale.
Știe exact ce o să se întâmple și cum o să se întâmple.
Dar până coșmarurile nu încetează, până ce nu asimilează ceea ce străinul i-a spus, nu poate evita repetabilul.
E noapte.
E atât de întuneric și e atât de liniște, încât își aude propriile neputințe zbătându-se sub cearceafuri de o culoare incertă.
Ochii curtează somnul și, în cele din urmă, se închid.
Sub pleoape, însă, visul trăiește neliniști care îl îndepărtează de el însuși și de cele 8 ore de subconștient.
Coșmarul lipsește, dar liniștea aceea tulbure, rece și gri care îi ia locul nu îi este cu nimic superioară.
Ea tresare.
Simte cicatrici care își retrăiesc rănile și se închid.
Da, înțelege că tristețea are nevoie de prietenie, dar nu o poate lăsa să se apropie prea mult.
E atât de posesivă, încât nu acceptă decât respirație sufocată, ochi în căutare de dioptrii, treceri pe lângă, dezamăgiri îngâmfate.
Hotărăște, în cele din urmă, să doarmă fără vise, să tresară fără a se împrieteni cu tristețea și să se trezească privind în jur cu mirare.
Diminețile îi sunt acum parcă mult mai ușor de digerat.
Au un ușor miros de unguent cicatrizant și nu seamănă între ele.
A reușit să reconstituie și fața străinului și să îl privească.
Este mama, este bunicul, este ea, este un sfârșit cu chef de vorbă și un început moralist.
–Așteptările sunt cele care duc aproape întotdeauna la ratare.
Daca ai merge spre înainte ca și cum nimic nu e de pierdut, nimic nu e de câștigat și totul este posibil, piedicile, capcanele pe care orice așteptare și orice frică le întind s-ar închide fără pradă.
Asta îi spune acum străinul.
O simte pregătită pentru orice.
sursa foto: https://psiconcept.ro
