| Oricine poate fi nefericit. Fericirea, insa, o gasesc foarte putini. Daca nu vrei sa fii o oarecare, o pereche de ochi de culoarea melancoliei incurabile, nu mai sta langa un necunoscut care iti spune lucruri pe care tu deja le stii, ridica-ti privirea inca senina spre inainte si priveste-ti in ochi sansele de a fi fericita pe care le poti intalni. Nu imprastia, insa, in jurul tau nefericire. Ai rabdare cu tine, mergi cu pasi inceti, dar hotarati. Cu timpul despartirile nu mai sunt chiar atat de grele. Inveti sa renunti, sa pierzi, sa pleci, sa lasi sa treaca, sa suferi. Varsta insasi devine sistemul imunitar de care sufletul tau are nevoie pentru a se cicatriza.
Ce i-a spus acel strain intr-o dupa-amiaza in care totul parea sa inceapa si sa se sfarseasca cu tristetea sa nu poate sa uite nici macar in somn.
Are cosmaruri din ce in ce mai dese in care se repeta la nesfarsit acelasi discurs pe care ea il aude dar nu poate sau nu are intelepciunea inca pentru a-l intelege.
Si face iar si iar greseli pe care nu ar trebui nici macar sa le lase sa se apropie de nervurile sale.
Stie exact ce o sa se intample si cum o sa se intample.
Dar pana cosmarurile nu inceteaza, pana ce nu asimileaza ceea ce strainul i-a spus nu poate evita repetabilul.
E noapte.
E atat de intuneric si e atat de liniste, incat isi aude propriile neputinte zbatandu-se sub cearceafuri de o culoare incerta.
Ochii curteaza somnul si in cele din urma se inchid.
Sub pleoape, insa, visul traieste nelinisti care il indeparteaza de el insusi si de cele 8 ore de subconstient.
Cosmarul lipseste, dar linistea aceea tulbure, rece si gri care ii ia locul nu ii este cu nimic superioara.
Ea tresare.
Simte cicatrici care isi retraiesc ranile si se inchid.
Da, intelege ca tristetea are nevoie de prietenie dar nu o poate lasa sa se apropie prea mult.
E atat de posesiva incat nu accepta decat respiratie sufocata, ochi in cautare de dioptrii, treceri pe langa, dezamagiri ingamfate.
Hotaraste, in cele din urma, sa doarma fara vise, sa tresara fara a se imprieteni cu tristetea si sa se trezeasca privind in jur cu mirare.
Diminetile ii sunt acum parca mult mai usor de digerat.
Au un usor miros de unguent cicatrizant si nu seamana intre ele.
A reusit sa ii reconstituie si fata strainului si sa il priveasca.
Este mama, este bunicul, este ea, este un sfarsit cu chef de vorba si un inceput moralist.
-Asteptarile sunt cele care duc aproape intotdeauna la ratare.
Daca ai merge spre inainte ca si cum nimic nu e de pierdut, nimic nu e de castigat si totul este posibil, piedicile, capcanele pe care orice asteptare si orice frica le intind s-ar inchide fara prada.
Asta ii spune acum strainul.
O simte pregatita pentru orice.
sursa foto: weheartit.com .
|