El statea acolo, la cafeneaua pe care ea a ales-o pentru a-si bea cafeaua in acea zi si a pus imediat ochii pe ea. Avea in fiecare gest, in fiecare  miscare, siguranta celui care isi stie victimele, inca inainte de a-si face aparitia. I-a cerut un foc pentru tigara pe care o plimba jucaus printre degete si ea i-a dat. Nu fuma, dar avea intotdeauna o bricheta in poseta pentru ca se temea de intuneric. In special de intunericul din lift. Cand te prinde intunericul in atmosfera familiara a propriului apartament, te ia cu somn. Insa, cand te prinde intunericul in lift, te inghite obsedantul gand ca nu mai esti, ca ai disparut in gaura neagra a propriei existente. El i-a zambit, i-a multumit si s-a asezat pe scaunul de langa, fara sa ceara permisiunea. Stia, deja, ca este acolo. Conversatia, nu mai banala decat orice alta conversatie intre doi necunoscuti, in primele secunde, i-a facut sa piarda cateva ore bune din timpul lor care era, de fapt, revendicat de multii altii, in discutii pline de repros, in alte locuri in care ar fi trebuit si ei sa fie. 

“Nu reusesc sa trec de inceput, il aude, la un moment dat, marturisindu-i. Sunt dependent de inceput. Fur inceputurile care mi se ofera si apoi, ca un ultim hot, ma retrag, lasand in urma uimire si multa, multa furie. O singura data mi-am dorit sa depasesc inceputul, sa ma pierd in pe parcurs, dar ea nu a mai avut rabdare. Am lungit prea mult acel inceput. Stii, nu este usor sa scapi de o dependenta. Totusi, am simtit, cumva, o usurare ca nu am fost eu cel caruia i s-a facut frica.” Dupa o astfel de confesiune si dupa ce i-a luat telefonul de pe masa, pentru a-si trece numarul si numele in agenda, s-a ridicat si a plecat. Isi aminteste si acum cat de greu i-a fost sa isi spuna ca nu s-a trezit dintr-un vis ciudat. 

Dupa acest incident, zilele si-au vazut de cursul lor firesc. Luni tot de marti era urmat, iar dupa vineri tot sambata isi facea aparitia. Ea, insa, s-a imbolnavit de absenta lui. Si, a duce absenta cuiva pe picioare, nu e putin lucru. Nimeni nu o mai recunostea. Se ferea sa inceapa ceva, orice, ii pastra lui inceputurile pe care le-ar fi putut avea cu altcineva, desi nici macar nu stia daca o sa il mai intalneasca vreodata. Uneori avea senzatia ca si-a pierdut mintile. Mergea, dormea, se trezea, vorbea, isi desfasura activitatile zilnice, dar in mintea sa incremenise in acea cafenea, nerabdatoare sa isi ofere inceputul. Nici macar nu mai purta bricheta in geanta. Oricum o inghitise intunericul. A incercat sa il sune, dar, intotdeauna, i se raspundea sec: “numar nealocat”. Mergea periodic si in cafeneaua in care il intalnise. Pur si simplu nu putea sa renunte la el.

El stia ca ii transmisese virusul pe care il purta in interior ca pe un dat, dar nu era, inca, pregatit sa o revada, sa renunte la dependenta de inceput. Da, ii va fura si ei inceputul, insa, daca nu va mai putea pleca va fi doar o umbra, un animal in captivitate, chiar daca ingrijit corespunzator. Asa ca sarea in continuare de la un inceput la altul si simtea cum se usuca. Nu mai reusea sa isi ia vitalitatea din celalalt, indiferent cat de generos era in a oferi afectiune si se gandea des la ea. Nu, nu o uitase. Mai ales ca era singura pe care o prevenise ca daduse peste un dependent. Asta il si bucura, il si intrista. Nu stia cum sa se poarte pe parcurs. Era expert in inceputuri. Spunea exact ce trebuia sa spuna, facea exact ce trebuia sa faca, se uita exact cum trebuia sa se uite pentru a deveni irezistibil in ochii celuilalt.  A construi o poveste ii era, insa, o necunoscuta in viata. Devenea stangaci, tacut, ursuz, chiar, si se afunda in depresie. Intr-o zi, cand si-a dat seama ca nu mai dorea un alt inceput in afara celui pe care ea ar fi putut sa i-l ofere s-a hotarat sa o caute. Era convins ca il cauta din cand in cand in acea cafenea in care a inceput totul, si-a strans tot ce avea prin casa intr-o valiza si s-a indreptat agale spre locul cu pricina. Trecusera ani de la prima lor intalnire, dar nu isi facea griji. Simtea ca ea l-a asteptat. Ajuns la cafenea, si-a comandat o cafea si s-a afundat in linistea din palmele usor tremurande. Era o dimineata de vara si oamenii din jur isi vociferau destinele in urechile lui imune la orice zgomot exterior. Isi auzea doar inima batand regulat. Nici nu isi mai aminteste cand si cum s-a scurs ziua. Poate doar depune marturie, oricui i-o cere, ca intr-o lumina artificiala de bec, urechile i-au fost desfundate de vocea ei inconfundabila: “Nu stiu de ce mi-a luat atat! Iarta-ma! Sa incepem!”