Volumul de versuri, Picături de suflet, al poetei Carmen Marcean, deși în ordinea temporalității este un debut, prin experiența de viață și profesională a autoarei, prin complexitatea înfățișării materiei poetice, îi conferă acestuia atributul unui volum de maturitate avansată. Din nenumăratele subiecte ale vieții, autoarea se decide asupra temei iubirii – subiect de cea mai mare rezistență în istoria poeziei universale, utilizat de cvasitotalitatea poeților, într-o manieră sau alta. În aceeași măsură construcția ideatică a volumului reconfirmă faptul că poezia și filosofia își intersectează domeniile și uneori chiar coincid, că poetul și filosoful vor încerca să eternizeze clipa. De aceea, a analiza pertinent poezia lui Carmen Marcean, va trebui să recurgem la conceptele de conținut și formă.
Subiect cu largi rezonanțe morale și filosofice, dar și cu sorginte în filosofia creștină a lui Aureliu Augustin, iubirea apare și în viziunea autoarei ca cel mai important drum spre fericire. Potrivit acestei doctrine a iubirii, omul iubește în mod inevitabil, iar a iubi înseamnă a uita de tine, sau de sine, în actul de dăruire. Răul ca eșec în iubire, apare din dragostea haotică, din jocul eronat al actorilor, dar și din faptul că una din părți cere prea mult celeilalte.
Din felul în care autoarea încearcă să treacă iubirea prin toate cazurile socio-psihice se ajunge la concluzia augustiniană că dacă dragoste nu e, nimic nu e. Selectarea acestui subiect dovedește nu numai cunoașterea domeniului, ci și sinceritatea poetei. Artista își clamează permanent statutul de principal actor în jocul și drama iubirii, disponibilitatea psihică și morală conferită de acest statut. În poezia Două văpăi se scrie: „Și ți-am întins ofrandă de lumină/ Pe inimă să o așezi cu dor,/ Voiam să simți chemarea mea calină/ Într-un sărut șoptită-ncetișor.” Sau, „Din ce am fost plămădită? Un pic de frumusețe/ Un strop de naivitate/ O cupă de speranțe,/ În rest sinceritate.” Același ideal este prezentat și în Rugăciunea unei femei sau în Doamne, îți mulțumesc!
Condiția sine qua non a existenței actului iubirii este ființarea într-un binom. Poeta își ia ca partener de dialog în acest binom al iubirii, de cele mai multe ori o ființă abstractă, care are calitatea de obiect al iubirii. Acesta poate fi partenerul de viață, copiii etc., niciodată indicați cu nume concret. Acesta poate fi: El, Tu, Eu, Noi, Ei, Iubitul, Ghidul din vis, etc. În poezia Adevărata dragoste, partenerul abstract apare sub forma unui pronume: „El, sufletul pereche/ Mereu, de-o veșnicie/ Alături stă de veghe,/ Speranța reînvie.” Poeta nu-i dă un nume concret pentru a nu-i anula calitatea de subiect cu valoare universală înscris în ordinea necesității.
Dându-i o identitate civilă l-ar reduce la un accident în ordinea existenței. În fapt, interlocutorul imaginar, oricare ar fi acesta, este sinele, alter egoul poetei. Dialogul cu sinele, construit cu migală din materialul poetic oferit de viață și trăit în mod particular, răspunde concepției poetei despre arta poeziei. De aceea, poezia lui Carmen Marcean este o ficțiune frumoasă plurisemantică, încărcată cu metafore și figuri de stil adecvate, unde pe lângă sensul literal identificăm sensul filosofic, moral, dar și pe cel estetic-artistic.
Totuși, alături și împreună cu poezia de dragoste, poeta promovează și poezia de reflecție, de meditație asupra existenței și a fenomenologiei iubirii: Gânduri, Dragostea ca axiomă, Toamna iubirii, Adevărata dragoste, Contraste, Nedumeriri etc.
Spațiul poetic construit de Carmen Marcean este, fără îndoială, ca la orice poet autentic, spațiul real, virtual, dar și visul. Artista poetă dă spațiului real alte dimensiuni, de cele mai multe ori suprarealiste. Uneori visarea sa cu ochii deschiși și inima plină de chemări se desfășoară undeva în cosmos, în pulberea stelară, alteori pe pământ, în desiș de codru sau pe luciul apelor, deasupra norilor sau pe piscul unui munte încețoșat sau însorit, dar mai ales în vis. Dacă aici spațiul poetic convențional, împărțit cu ceilalți muritori, devine incomod și restrictiv, atunci poetul se refugiază în zona viselor. Aici libertatea sa de simțire și fantezia par a fi absolute.
Sigmund Freud, în romanul psihologic Dora, considera că visul îți dă libertatea cea mai deplină, te eliberează de orice fel de convenții morale și sociale, în vis te exprimi cu cel mai mare potențial de libertate. Carmen Marcean invocă visul în mod constant în spațiul său poetic cu aspecte feerico-idilice, nu numai cu funcția de simbol al trăirilor poetice, ci și ca un fel de laborator în care se experimentează materia poetică a trăirilor sale. Dintre multele poezii în care este invocat visul, cea numită Vis, glăsuiește cu o delicatețe și sensibilitate distinctă: „Noaptea și-a întins voal străpuns de fiorii albaștri/ Tainice gânduri stau treze ca-n rugă sihaștri/ Mintea ochii-și deschide, vede chip de lumină./ O, Doamne! Ești tu, iubitul meu! Clipă senină!/ Buzele-mi ard în roșul înfioratei șoapte,/ Un dor infinit mă mistuie aprig în noapte/…Într-un târziu, întind aripi și plutesc în abis/ Pe suflet mi-a pictat iubirea în noapte un vis.”
În poezia lui Carmen Marcean, ipostazele dragostei ca forme de iubire, chiar dacă uneori în discursul poetic apar scene și expresii încălzite cu patosul vibrației carnale, sunt departe de a fi identificate cu o erotică epicureană. Ghidul din vis este una din aceste poezii în care îndemnul și reținerea sunt în balans și supuse unei cenzuri: „Și în dulcea plăsmuire,/ Simt pe buze un sărut,/ Îți simt jarul din privire,/ Uit de dorul ce-a durut. … Nu am rătăcit cărarea!/ Dragostea mi-a fost atu,/ Far, privirea ta ca marea,/ Ghidul meu din vis ești tu.”
Conținutul plurisemantic al poeziei lui Carmen Marcean, departe de a fi epuizat, cere și un alt răspuns, cel legat de forma exprimării, al comunicării mesajului poetic. Desigur cele două concepte, conținutul și forma, nu pot fi disociate în analiză. Ele sunt într-o relație de complementaritate organică. Fiecare artist, și poezia doamnei Marcean nu face excepție, își caută forma cea mai potrivită pentru conținutul construit. A nu găsi forma cea mai adecvată este o dramă pentru artist, se întrerupe comunicarea mesajului, sau și mai grav, ești acuzat de nesinceritate. Găsirea formei adecvate dovedește existența simțului poetic, cultura temei, aderența la experiențele intelectuale ale timpului. Un mare merit al poetei noastre este și acela că, provenind profesional dintr-un domeniu tehnico-științific – tehnologia chimică, a făcut o translare cu succes la ontologia poetică. Florentinul Dante Alighieri remarca încă la sfârșitul Evului Mediu că poezia este alchimia sufletului. Ei bine, atunci acest pas, trecerea de la chimie la alchimie, nu a fost prea dificil, dimpotrivă, a fost benefic artistei. În locul formulelor și formelor substanțelor chimice, poeta a trecut cu succes și la căutarea formelor de exprimare a conținutului poetic oferit de trăirile sale, care în volumul de poezii discutat, sunt bogate și variate.
Ca fiică a timpului nostru modern, poeta Carmen Marcean a adoptat acele forme pentru poezia sa, așa cum i-au dictat-o ritmul trăirilor sale. A conjugat cu abilitate clasicul cu modernul.
Dacă un observator mai „modernist” i-ar reproșa că este prea clasică în formele de exprimare, în sensul că nu a renunțat total la rime, ritmuri și forme fixe etc., adoptând fără rezerve versul alb, i s-ar putea răspunde argumentat astfel: Nu este interzis comportamentul clasic. Doamna Carmen Marcean este, ca mulți dintre noi, ecoul și produsul unei culturi poetice clasice disciplinate în forme verificate și incontestabile ca valoare, unde ritmul și rima, delicatețea și culoarea, respirația și gândirea de profunzime, însoțite de o discretă muzicalitate, sunt trăsături de bază ale modului poetic. Catrenele sale, majoritare în discursul poetic, curate, elegante și lipsite de vulgaritate, construiesc o poezie polimorfă, bogată în imagini picturale, aptă de a fi, simultan, liberă în exprimare și bogată în conținut, înrudită cu genul meditativ filosofic. La domnia sa forma vine cu necesitate din interiorul conținutului. Acolo unde trăirile sale sunt comunicate cu un puls mai mare, nu ezită să folosească ritmul trohaic sau dactilic, iar atunci când se simte sufocată de forme neadecvate, renunță fără ezitare la acestea și se exprimă cu toată libertatea ca într-un poem simfonic.
Dând concluziei forma unui silogism, punem în premisa majoră ideea că volumul de poezii semnat de Carmen Marcean, Picături de suflet, este un eveniment literar de o valoare culturală certă, apoi, dezvoltând argumentat afirmațiile ce decurg din premisă, desprindem concluzia că poezia lui Carmen Marcean se califică cu brio pentru a ajunge la sufletul cititorului, pentru a fi gustată cum se cuvine de publicul contemporan, pentru a transmite valori concordante cu gustul estetic actual, fără să alunece spre parnasianism, sau hedonism epicureic.
Din ce-am fost plămădită // un pic de frumusețe, // un strop naivitate, // o cupă de speranțe, // în rest sinceritate, // și doruri, și visare, // și veselie multă, // iubire cât o mare, // un suflet ce ascultă cum cade ploaia-n picuri, // cum ninge fulg de nea, // cum cântă mici nimicuri în iarbă, sub o stea, // fiori de dor, // surâsul ce însoțește-o șoaptă // în clipa când apusul // spre noapte mă îndreaptă, // și pulbere de stele, // și aripi de lumină, // o lacrimă de iele, // un dram de zi senină… // toate, cu-nțelepciune, // au pus cândva, odată, // în mica lor minune o mamă și un tată.
autor: Mihai Pastragus
