| Istorie conjugată la persoana I |  |
| (Teatru) |
| Fiecare dintre noi isi aduna zilnic datele unei istorii personale si isi leaga amintirile de istoria pe care o are in comun cu parintii, cu bunicii, cu prietenii, cu mentorii, cu colegii de scoala, cu necunoscutii cu care traieste in aceeasi tara, in aceeasi parte de lume. Felul in care ne desprindem de subiectivism pentru a privi si imaginea de ansamblu ne face sa ne cunoastem mai bine prin ochii celorlalti si sa ii ajutam si pe ceilalti sa se cunoasca mai bine. |
Teatrul zilelor noastre se hraneste mult din prezent, din imediatul cotidian, din aceste istorii personale impletite cu o istorie colectiva si ne ofera filtrul prin care sa trecem oameni, intamplari, date statistice. Teatrul documentar, teatrul devised, teatrul politic, teatrul feminist, teatrul care vorbeste despre locul si rolul minoritatilor intr-o societate domninata de o anumita majoritate incep sa fie forme de teatru din ce in ce mai cunoscute si publicului din Romania. Sunt spectacole, in special cele din teatrul devised pentru care se scrie un text in echipa, in timp ce se lucreaza la spectacolul propriu-zis. Totul este extrem de viu, intr-o continua schimbare. Temele multor puneri in scena sunt atent documentate din realitate, teatrul documentar fiind, de altfel, o oglinda a societatii contemporane si un ecou extrem de puternic al trecului.
Teatrul “Luceafarul” din Iasi propune prin Istorie la persoane I un astfel de spectacol. Punerea in scena de la teatrul iesean isi alege ca repere cateva momente cruciale din istoria recenta a Romaniei si le desira sub ochii spectatorilor aducand in centrul atentiei oameni care le-au trait. Echipa de creatie formata din Oltita Cintec, Ioana Natalia Corban, George Cocos si Alex Iurascu a documentat aspecte din propriile biografii (actorii sunt nascuti in 1989 si 1990), a recurs la marturii personale despre razboaie (Primul si al Doilea Razboi Mondial, conflictul armat din Afganistan), a lucrat cu un focus grup de adolescenti, valorificand materialul strans din exercitii de improvizatie realizate cu acestia si a cautat imagini cu mostenitorul direct al ultimului domnitor din Moldova, inainte de unionistul Al.I. Cuza pentru a pune in contrast mitul legat de familiile princiare si realitate. Spectacolul se foloseste, asadar, cu generozitate, de tehnicile teatrului devised si ale teatrului documentar, de chestionare, workshop-uri, interviuri, documentarea clasica la biblioteca si, nu in ultimul rand, de amintirile celor din familiile actorilor, se sustine vizual cu proiectii video alese de Andrei Botnaru si face din limbajul urban, limbajul retelelor de socializare o haina lingvistica care sa ajute actorii-personaje sa ajunga mai usor la public, in special la publicul tanar.
Pentru ca personaje principale in acest spectacol sunt amintirile, panza alba pentru proiectiile video, fata actorilor pe care se succed emotii dintre cele mai diverse, telefoanele mobile sunt suficiente pentru a imagina decoruri si a lasa scena intr-o simplitate care indeamna la creativitate. Istoriile personale ale actorilor care isi asuma rolul de a rescrie pe scena cateva fragmente din istoria Romaniei oscileaza intre atunci si acum, intre lumea in care traiesc pe retelele de socializare si lumea in care s-au nascut. Momentul Revolutiei din 1989, anii ’90 plini de lipsuri revin aproape obsedant in dialogurile de pe scena.
De la televizorul alb-negru cu tub din anii ’90, la telefoanele smart conectate in permanenta la facebook si tweeter de astazi e o prapastie de trecut, experientele nu par traite in aceeasi viata de om, tocmai de aceea, actorii tineri Ioana Natalia Corban, George Cocos si Alex Iurascu fac mai credibil totul si reusesc sa paseasca peste aceasta prapastie aducandu-si istoriile personale pe scena. Unele, mai ales cele din anii’90 sunt ciobite, sunt auzite de la parinti si bunici si asumate, dar nu mai putin relevante. Felul in care tinerii actori aleg sa se decupleze de la aceste istorii personale, in anumite momente ale spectacolului, pentru a lasa loc si altor intamplari, din alte perioade istorice (Primul si al Doilea Razboi Mondial) e un gest prin care isi asuma, pe rand, atat rolul de povestitori si miez al lucrurilor, cat si rolul de spectatori, de elevi care isi invata istoria tarii prin prisma franturilor de biografii impartasite de altii.
Spectacolul Istorie la persoana I este unul extrem de dinamic, ii indeamna pe spectatori sa iasa din manualele de istorie si din zona de confort, sa isi confrunte propriile intamplari de viata si stereopiile de care se folosesc in jocul social cu cele ale unor necunoscuti care traiesc aceleasi vremuri ca si ei, o leapsa a amintirilor si a experientelor de viata.
Jocurile de lumini, schimbul de roluri, firescul reconstituirii unor jocuri din copilarie nu fac decat sa apropie publicul de atmosfera creata si recreata in spectacol, sa il aduca pe scena chiar daca ramane in sala, cel putin pana la final.
In Ioana Natalia Corban, in George Cocos si in Alex Iurascu, spectatorii recunosc actorii, dar si tineri peste care pot oricand da in tramvai, in sala de cinema, in parcuri, pe facebook, parinti si bunici, vocile mai multor generatii care in anumite momente aleg sa se separe, aparent ireconciliabil, iar in altele sa se uneasca pentru a spune la unison “da, suntem noi, suntem mama, suntem tatal nostru, suntem bunicii nostri, suntem mentorii nostri, suntem eroii nostri, suntem mostenitorul direct al ultimului domnitor din Moldova, suntem soldatul trimis in misiune in Agfanistan. “
Ioana Natalia Corban, George Cocos si Alex Iurascu isi intra in roluri suficient de bine incat sa ii faca pe spectatori sa se simta si insotiti in aceasta calatorie a retrairii unor momente din istoria personala si nationala si singuri cu propriile amintiri, si nostalgici si bucurosi ca traiesc, inca, pentru a-si povesti trecutul si a fi miezul unui prezent pe care si-l construiesc din dorinte. Acestia reusesc sa redea detasarea de care sunt capabili tinerii secolului XXI, conectati in permanenta la facebook, instagram, twitter, snapshot, copii ai prezentului care se desprind usor de trecut si sunt intr-o continua cautare a noului spre deosebire de parintii si bunicii lor mult mai atasati de valorile traditionale.
Istorie la persoana I fictionalizeaza datele pe care le-a strans in urma procesului de documentare, asa cum presupune o abordare scenica a realitatii care se bazeaza pe teatrul documentar, este, pana la urma, un demers necesar, un exercitiu de comunicare si de impartasire, aduna informatii despre un acum si despre un atunci, indeamna la introspectie si la asumare, repune in imagini si in cuvinte franturi din datul social si politic.
Au fost cateva secvente documentate si expuse pe scena care au produs multora dintre cei prezenti in sala un efect de realitate retraita sau de mit daramat. Momentul sacosei de panza, nelipsita in anii comunismului din casa romanului de rand si tarata pe la toate cozile la lapte, la paine, la orice a starnit zambete nostalgice. Actorii, nascuti in 1989 si 1990, recunosc in fata publicului, cu sacosa de panza in mana pentru un plus de credibilitate, ca, desi au avut in casa cel putin o astfel de sacosa, toate amintirile lor legate de purtatul acesteia pe la cozi vin ca o prelungire a amintirilor parintilor, mult mai marcati de goliciunea sa in acei ani de schimbare. In timp ce tinerii de pe scena povestesc usor amuzanti, detasati, de parca s-ar desprinde de un vis, dandu-si ghionturi, in spatele lor sunt proiectate imagini cu adevaratele fete purtatoare de sacose goale in anii ’80-’90. Incruntarea, neputinta, disperarea lor te intorc in timp, iar relaxarea actorilor de pe scena te readuce in prezent.
Si momentul care pune in discutie imaginea printului in mintea unei tinere este unul care iti ramane dupa spectacol, intrucat confrunta idealul la care cu totii visam cu realitatea. Personajul aproape ireal pe care il viseaza tanara Ioana cand se gandeste la un print nu e, in viata de zi cu zi, intotdeauna frumos, tras printr-un inel, izolat intr-un castel prin care se rataceste si din care iese doar calare pe un cal alb. Se poate intampla sa fie un om obisnuit, care a copilarit in cartierul Balta Alba din Bucuresti, printre copii de muncitori, asa cum e, de exemplu, Mihai Ghyka, mostenitorul direct al lui Grigore Gkyka Voda al V-lea, domnitor al Moldovei, personaj pe care echipa de la Istorie la persoana I il aduce pe scena prin difuzarea unei inregistrari video cu acesta. Confruntata cu aceasta discrepanta dintre ideal si real, Ioana intra repede pe internet pentru a verifica informatiile, asa cum fac mai toti copiii Revolutiei, nascuti intr-un atunci in destramare si infipti intr-un azi cu gaget-urile la discretie.
Diferentele dintre generatii, istoria intima versus istoria faptelor marete consemnate in carti, noile tehnologii si felul in care ne modeleaza si ne incurajeaza sa privim lumea, sa ne expunem, razboiul cu toata cruzimea si dramele personale pe care le lasa in urma, eroismul neumflat cu pompa propagandei, Fat Frumos in secolul XXI ne sunt propuse ca teme de reflectie in acest spectacol lucrat in echipa, intr-un laborator de creatie in care fiecare a fost pe rand regizor, scenograf si actor, in care fiecare si-a expus amintiri, obiceiuri, relatii familiale, deprinderi sociale pentru a ajunge la spectatori, pentru a-i face sa isi puna intrebari despre trecut, despre modele, despre societatea in care traiesc, despre relatia cu proprii stramosi, despre cat de bine cunosc istoria tarii in care s-au nascut.
text publicat si pe scena ro
.
| |
|
|
|